Arhiva revistei

Democraţie?

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 4,43 din 5)
Loading...

Dan Orghici

 

Ce înseamnă democraţia ? Un franţuz (că tot bate vântul francofoniei pe mioritice plaiuri), spunea că democraţia este libertatea de a face tot ce vrei, cu condiţia auto- impusă, de a nu îngrădi libertăţile celorlaţi, sau cam aşa ceva. Nu este, sigur, maxima ce descrie în totalitate perfecţiunea democratică, iar persoana ce o rescrie o simte cel mai bine.

Ce am cu definiţiile acum? Păi am. Mă duc să cumpăr ziarul, pornesc „tembelizorul”, povestesc cu un amic, caut ceva pe internet. Inerent, dezbateri politice, frate!

Peste tot, doar un cuvânt preponderent:- „Jos”. În cazul în care sunt mai multe, se aud în următorul fel: -„Jos cu ei că-s toţi mişei”. Adevărat că mass-media este o altă faţă a democraţiei. Este demn de un formator de opinie, mânuind fie în scris, fie la microfon sau în faţa „camerei de luat vederea” opinia publică, să ne arate greşelile, să demaşte minciunile, să arate unde şi cum greşesc aleşii noştri.

Dar nedemni sunt mânuitorii de bombe false, pe care le aruncă doar ca să poată urla cât îi ţin plămânii :- „ex-plo-dea-ză!?!”, uitând apoi de ceea ce au spus sau scris, de parcă nu au făcut nimic. „Amnezie de coloratura intereselor” aş denumi-o de aş fi cel ce pune diagnostice. Nefiind, îi denumesc „mişei”. Democratic pentru mine este nudismul trupesc sau pictoral; nudismul intelectual mă lezează nefiind democratic. Îmi îngrădeşte libertatea, acel ce doar priveşte problemele şi nu vine cu soluţii pentru rezolvarea lor. Lezat mă simt când sunt distruse lucrurile bune, când doar vorbesc şi nu aplică soluţiile găsite.

De şaisprezece ani încoace, aproximativ după patru luni de la fiecare noi alegeri, devenim permanent nemulţumiţi. Am vrea scrutinuri din două în două luni, chiar şi atunci ar trece prea mult timp să fim de acord cu cei cărora le-am acordat încrederea. Prea multe promisiuni neonorate, îngrădiri de tot soiul, lipsiri de libertăţi. Democratic ?

Nu mă înţelegeţi greşit, stau pe acelaşi calapod cu dumneavoastră. Şi eu m-am săturat de medici care ne consideră bolnavi prefăcuţi, prescriind pompos pe o reţetă compensată (nu) H2O „preparatul fraţuzesc”. Îmi stau în gât acei poliţişti care-şi pătează uniforma, nu cu mâncare sau cerneală ci prin felul în care îţi rezolvă problemele (să nu mai…). Ori poate nu aţi auzit de ” prinde hoţul şi adu-l la noi”, că de l-aş prinde nu ar veni el singur să mă denunţe că l-am bătut…

Sătul sunt de funcţionăraşi ce nu-şi fac datoria (plătiţi curentul, gazul,etc, şi vă veţi sătura şi voi, dar cred că sunteţi deja). Îmi este lehamite de poliţistul comunitar din holurile instituţiilor…mai toţi sunt parcă prinşi în cuie de un scaun, iar codul bunelor maniere l-au uitat înainte de a-l citi. Toate acestea fac din maxima franţuzului o farsă, nemaipunând la socoteală că toţi, din buzunarul nostru sunt plătiţi. Asfel arătând partea văzută a gheţarului, cealaltă (corupţia în sine), rămânâd bine ascunsă undeva la subsol, la fel ca toţi şobolanii.

Cu toate astea mi-am exprimat opinia, alesu-i-am iar, la fiecare patru sau cinci ani şi din nou o voi face, Atunci mă întreb, de ce ajungem să nu îi mai vrem? Ori, noi nu ştim ce înseamnă un om politic? Ori ei nu ştiu ce să ne mai promită apoi să nu facă? Sau poate ne dorim ce nu avem, adică adevăraţii oameni politici. Am tot trăit la „sinergii”, de „becalisme” sătui suntem,”vadimiade” tot citim, dar de trăit, pe când mai bine? Se vede că suntem „vanghelizaţi” cu toţii, se vede că dorim prea mult, iar ei nu au ce oferi. Pur şi simplu cred că au murit mamele care năşteau adevăraţii oameni, oameni care să devină ulterior politicieni cu adevărat devotaţi conştiinţei şi celor ce i-au investit. Un proverb zice: „cum îţi sărezi aşa mănânci”, se vede că politicienii noştri au doar sare, paprică iute şi piper, nicio legumă sau vreun alt condiment, să nu mai zic de vreo bucată de carne… picantă viaţă!

În cele scrise, nici eu nu am fost prea democratic, am încălcat prezumţia de nevinovăţie şi totodată libertatea de a…minţi. Dar nu eu strâng milioane de mâini la patru ani sau cinci…Eu fac doar politica bunului simţ.

Dar (veşnicul dar) … nici noi nu suntem cei ce cu sfinţenie respectăm maxima. Vrem libertăţi omiţând pe cât se poate, că fiecare libertate atrage după sine inevitabil, o nouă obligaţie sau poate chiar mai multe. Am câştigat cu preţ plătit în sânge, dreptul de a vorbi liber, uitând autocenzura. Putem călători unde dorim, dar nu mâncând lebede. Putem alege sau putem fi aleşi, dar nu devenind tirani. Suntem nevinovaţi din faşă în legi, dar de putem nu respectăm (asta doar la cei cu … se referă) justiţia…şi aşa…

Proprietatea ne este repectată, la fel şi intimitatea, de ce să nu furăm sau să-l pozăm pe altu’ cum se roagă. Şi cel mai simplu gest, acel de a pune o hârtie la tomberon, este un exerciţiu de democraţie, deoarece aruncată te miri pe unde, încalcă dreptul celorlalţi de a trăi curat. Aici ca şi în alte multe locuri probabile, mai sunt destule de învăţat.

Democraţia este ” libertatea de a face orice, fără a încălca libertăţile celorlalţi „

Oare avem demnitate? Putem citi o grămadă de ziare, ne putem distra cu „cenaclul secu’- morbist”, putem râde sau plânge când vedem cât ne costă integrarea europeană (cu toate că la şcoală învăţat-am că România este situată geografic în centru Europei, ori fost-au minciuni comuniste), atâta timp cât nu avem curajul să nu mai facem ceea ce pe noi ne deranjează. Asta e. Ne încălcăm până şi libertatea de a nu face rău

Libertatea de a mă naşte, trăi, gândi, acţiona liber înseamnă pentru mine democraţie. Act demoratic fac când strig ” huoo „… Dar şi mai democratic este să-i ajut pe cei din jur. Liber sunt să pun etichete, dar democratic? Şi să promit e liber, dar să nu mă ţin de cuvânt ? Aici din nou ar trebui să intervenim. Cum? Nu numai perfăcându-ne că am înţeles definiţia dar şi aplicând-o. Fiecare la locul său. Reînvăţând codul bunelor maniere, arucând la gunoi starea de indiferenţă, mişcând inerţia în care mai nou ne complacem. Puterea de a nu ascunde adevărul (oricum cândva va ieşi la suprafaţă), semeţia de a ţine capul drept pe umeri.

Libertatea de a face tot ce vrei fără a îngrădi libertatea celuilalt, înseamnă democraţie, iar mie îmi pasă. Seninătatea de a schimba lucrurile pe care le poţi schimba, puterea de a nu le schimba pe cele ce nu se pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţă între ele. Democraţia în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă şi înţelegerea făcută cu gura, ca ea să tacă atât timp cât inima este supărată.

De rest, eu sper ca floarea democraţiei să aibă grădinari destoinici, care să nu lase buruienile să o năpădească, altfel nu cred că vom urla precum câinii, nici bateriile nu ni se vor descărca (cum vrut-a şapte case) până la următoarele alegeri. Atunci sper ca toţi să măsurăm de două ori şi să tăiem o dată şi bine.

Cu speranţa că am scăpat de sinergia faptelor, că vom vedea vreodată luminiţa de la capătul tunelului, mă repet ” DEMOCRAŢIA ÎNSEAMNĂ LIBERTATEA DE A FACE TOT CE DOREŞTI, FĂRĂ A LEZA LIBERTĂŢILE CELORLALŢI ! „

In memoriam

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Irina Chiroiu

 

– Giany, ce faci? Nu ieşi la o poveste?
– Nu, nu mă simt prea bine, a replicat ea cu vocea stinsă.
Am privit-o atent… Era albă la faţă, dar ochii încă îi mai luminau. Purta pe cap un batic colorat, care ascundea ororile bolii. Părul îl pierduse de mult, nu asta era problema, dar operaţiile încă nu se cicatrizaseră.
– Hai la mine dacă vrei, stăm afară, în livadă. Am mers, nu numai eu, ci toate prietenele ei.
Am râs, am glumit, ne-am jucat.. La un moment dat, noi alergam
– Giany, hai cu noi ! a zis una din fete… Greşeală mare…
– Nu, eu nu mai pot fugi. Dar mă uit la voi, parcă sunteţi nişte copii mici! ne-a dojenit printre hohote de râs.
Era frumoasa Giany.. Şi modestă. Fiica celor mai bogaţi oameni din sat. Nu era cu nasul pe sus, cum ar fi fost altele în locul ei. Şi îi plăcea să dăruiască, să trăiască, să se bucure.
Apoi a venit Crăciunul… era mult mai stinsă şi totuşi la fel de veselă. „Sunt cele mai frumoase sărbători, vă iubesc!” ne-a spus atunci. Mai târziu am rămas singure. „Nu te speria că plâng, sunt fericită”, m-a liniştit. Ştiam că nu e aşa. Avea să fie ultimul Crăciun petrecut împreună…

Zilele s-au scurs repede, parcă mult prea repede decât ar fi trebuit. O visam tot mai des.. Era îmbrăcată în rochie de mireasă. De Paşti, cu ultimele puteri, a fost la biserică. S-a spovedit, a stat puţin la slujbă şi nu am mai văzut-o. Câteva zile mai târziu, şi-a dat ultima suflare…îşi stabilise toate detaliile pentru înmormântare. Ceruse să fie aranjată, îmbrăcată în rochie de mireasă…planificase totul… Şi mai presus de toate, ne-a spus că ne iubeşte. A simţit oare sfârşitul? Avea doar 18 ani…

Acum o văd parcă cum trece pe lângă mine, parfumul ei mă-mbată ca altădată. Dar nu mă vede, ci pleacă spre altă lume, făr’ de suspine, făr’ de păcat. Ochii ei negri ce mă priveau zâmbind sunt morţi acum. Nu-i greu să o simt iar lângă mine..Şi pleoapele-mi cad grele, fără ştire. Ce n-aş da să nu mă mai trezesc nici mâine! Dar nu-i decât o-nchipuire…Cu desăvârşire nu simt căldura, viaţa, ce izvorau la nesfârşit. Continui însă să visez la lumea ei, pierdută în suspine. Visez c-aleargă din nou grăbită şi vine zâmbind la mine….

Ori în ce durere mă poartă,
Prin pustiul zilelor,
Speranţa sufletului-i moartă,
Pierdută în şuvoiul lacrimilor…
Şi fără de putere
Păstrez un gol în mine,
Căci în a nopţilor tăcere,
Lumina mea este la tine…

Dragostea modelează destine

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,67 din 5)
Loading...

Petre Andrei Flueraşu
Rubrica „Meditaţii Zen”

 

 

Faceţi această călătorie către toate astea, este tot ce aveţi. Dvs. spuneţi: „voi face o călătorie în necunoscut ducând cu mine tot ce am şi la asta voi adăuga şi necunoscutul, voi adăuga plăceri noi, bucurii noi”. Or, această călătorie ar putea fi atât de periculoasă, încât să spuneţi: „Eu nu vreau so întreprind„.”

J. Krishnamurti – Dialoguri despre libertate

Omul astăzi se teme de viaţă. El nu mai ştie să se abandoneze în braţele senzaţiei pure, nu mai ştie să se bucure de existenţa sa. Iubirea a devenit o rutină, s-a transformat într-un act pur formal. Nu mai ştim să uităm raţionamentele, nu mai ştim să refuzăm teoria. Ne avântăm în viaţă stabilind aprioric concepte complexe pe care mai apoi încercăm să le demonstrăm. Şi atunci când ele se prăbuşesc îi acuzăm pe ceilalţi, atacăm însăşi sistemul nostru fiinţativ. Încercăm să îi obligăm pe ceilalţi să acţioneze după tiparele definite de noi, încercăm, de cele mai multe ori inconştient, să îi transformăm în marionete. Suntem egoişti, iubim doar imaginile noastre proiectate în ceilalţi, pentru că ne temem de experienţele noi, ne temem de eşec.

Marile realizări şi marile iubiri presupun mari riscuri. Dacă nu ai forţa de a te abandona în mijlocul emoţiilor nu vei ajunge niciodată să simţi cu adevărat că eşti viu. Visând, vei transcede starea pur animalică a existenţei tale şi te vei individualiza. Viaţa ta va căpăta sens, se va împlini plenar. Emoţia te va face să vibrezi, vei descoperi în fiecare eveniment o simbolistică aparte, proprie ţie, generată de tensiunea care acum te posedă. Dragostea îţi oferă forţă, te face să treci mai uşor peste obstacole. Ai pentru ce să lupţi, ştii că eforturile tale vor fi apreciate, ştii că cineva te va considera întotdeauna special.

Senzaţiile îţi condimentează existenţa, senzaţiile înseamnă viaţă, izbucnirea imposibil de controlat a firescului. Atingerile, mângâierile, cuvintele pătimaşe, senzaţia de căldură interioară, comuniunea, toate acestea nu pot fi explicate prin prisma valorilor considerate astăzi imuabile, însă sunt în esenţă cele mai intense trăiri umane. Doar atunci când iubeşti poţi înţelege cu adevărat ce frumoasă este viaţa, doar atunci când iubeşti ştii ce înseamnă fericirea simplă, firească, care îţi inundă fiinţa în fiecare secundă.

Oamenii trebuie să regăsească dragostea, trebuie să înveţe să iubească. Viaţa lor va căpăta astfel sens, va erupe într-o paletă infinită de nuanţe. Omul care iubeşte este omul împlinit, omul care crede cu adevărat în frumuseţea acestei lumi. Totul pare mai simplu, totul pare mai uşor de atins, totul pare la îndemână.

Prin forţa ei, iubirea modelează caractere, iubirea transformă oamenii simplii în titani. Prin dragoste, destinul se înalţă într-un azur rafinat, transcede ludicul brutal şi se ocultează în simplitatea dezarmantă a emoţiei simple. Emoţia pe care nu trebuie să o înveţi, emoţia care te ia întotdeauna prin surprindere. Dragostea trebuie apreciată la adevărata ei valoare, trebuie preţuită. Omul care iubeşte este fiinţa care a acceptat lumea aşa cum este ea, cu bune şi cu rele… Până la urmă, este nevoie doar de un sărut…

Reţineţi: adevărata terapie este iubirea. Restul este mai puţin important.
Osho – Cartea despre Tao

Debut în „sanctuarul cuvântului românesc” (*)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 

Înscriindu-se pe o linie, de acum putem spune tradiţională, de promovare a tinerelor condeie care promit, scriitorul şi editorul Ion Machidon a simţit „tresărirea astrală” şi „bobul de aur” ce sălăşluiesc în mintea şi în inima lui Petre Flueraşu.
Ca orice tânăr la debut, acesta se dovedeşte a fi un spirit neliniştit, nonconformist, căutător al comorilor de gânduri şi cuvinte ce nu s-au mai spus, al pulsiunilor şi trăirilor care îi dau aripi şi pe care şi le etalează într-o viziune personală , originală, unică.

Petre Flueraşu este un insomniac, lucru recunoscut chiar din motto-ul ales din Leonard Cohen: Un insomniac are un singur lucru care îl poate face fericit: el gândeşte în timp ce toată lumea doarme.”
De asemenea, trebuie spus că tânărul de care fac vorbire, autorul ” Insomnii”-lor, este un vizionar, un visător marcat de feluritele încercări ale vieţii şi, mai ales, ale tinereţii; este debordant şi, totodată, (făcând legătura cu cele menţionate anterior) bântuit de obsesii care sunt tocmai deliciul acestor ” Insomnii ” al căror ambiental îl constituie virtualul cu rezonanţă în real.
Surprinzător, Petre Flueraşu vâsleşte lejer şi cu spor pe mările şi oceanele filosofiei care-i permit sa se afirme nonconformist, pasional, puţin academic, cu o anume bucurie lăuntrică.

Ca mai toţi tinerii care cochetează la început, cu poezia, doreşte ca prin subiectele alese să şocheze, sa atragă atenţia (ex. 1 + 1 = 3!, Nunta nebuniei, Urlând în noapte, Yoghini spânzuraţi, Xia de, Viermii din praful putrezit !, etc. ). Dar, alături de acestea, parcă pentru a mă contrazice, întâlnim: Zenitul stelei de smarald, Miez alb de furtună, Prea mică lumea…., Copilărie…, Iarnă care, să recunoaştem, le simţim atât de familiare, pline de firescul vârstei.

Bântuit cum spuneam, de insomnii, se retrage în virtual, frământat de obsesii (ex. topor-topoare). Poate că, psihologic vorbind, ar trebui să fie un timid semnal de atenţionare într-o viziune, totuşi, tolerantă.Pentru cei care au luat la cunoştiinţă de creaţia sa iniţială, este evident că autorul face un pas de la eseu ( creaţie care nu stă la îndemâna oricui şi unde rezultatele sunt surprinzătoare) către poezie, unde se simt oarecari naivităţi, stângăcii precum şi o prozodie încă în suferinţă. Dar chiar şi aşa, avem bucuria să întâlnim strălucirea unor pepite (ne furişăm / ascunşi în vise şi iluzii / prin noaptea albă / topoare ). Parcă s-ar auzi ” Foşnet de dinţi ” al Alexandrei Cârciumaru. 

 

Este clar ! Filon poetic există ! Mai trebuie intens acţionat pentru aflarea formulei poetice optime pentru a înnobila conţinutul. Scris/şters, scris/rupt – până la ultima şlefuire şi obţinerea expresiei poetice de maximă relevanţă.

La fel de clar este şi faptul că, în câteva creaţii ( Topoare prin noapte, Iarnă…, Copilărie…., Xia de, Metamorfoza nopţii) Petre Flueraşu confirmă puterea sa de exprimare concisă dar si densă în acelaşi timp.

Personal, îi sugerez sa continue căţărările pe piscurile eseului, unde are asigurat deja, un viitor. Aceasta nu înseamnă că nu are şanse în poezie. Tot ceea ce am scris până acum îi sunt în favoare. Numai că e nevoie, zic eu, oarecum pleonastic, o nevoie flămândă de studiul detaliat şi sistematic al poeziei clasicilor, de muncit „până-n pânzele albe” (ale insomniilor), pentru a realiza concordanţă deplină între formă şi conţinut, pentru eliminarea treptată a ” locurilor comune” (deja vu). Şi pentru acest travaliu, insomniile sunt tocmai indicate.

Deci, dragă Petre Flueraşu, nu uita ziua de azi, când debutezi în sala tapetată cu miriapode de stele – slove dedicate cu generozitate unor mari personalităţi ale limbii şi literaturii române.

Aşadar, bun venit Petre Flueraşu în acest sanctuar al Cuvântului românesc !

Liviu Zanfirescu

12 feb. 2007
Bucureşti


(*) Muzeul Naţional al Literaturii Române
 

Ars tomnae

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (13 voturi, în medie: 1,92 din 5)
Loading...

Emil Fanache

 

Cuvinte înşirate pe filele nescrise
Ca picurii de ploaie pe străzi şi pe alei
Condeie dezgolite şi violete vise
E frig pe albe file şi toamnă în idei.

În jur vuiesc şiroaie apatic acordate
Molatic mângâiate de-arcuşul unei brize
Se nasc picturi obscure pe pânze şifonate
„Ferestre înecate”, „Poet cuprins de crize”.

Purtând pe chip o mască, cu strai de frunze frânte
Ridică din suflare-i pe tragicul Eschil
Trăgându-se cortina prin ploile mărunte
Pământul îşi începe spectacolul umil.

wu wei

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

Petre Andrei Flueraşu

 

principiile rafinate plutesc printre cei mai înalţi munţi
închistate într-un ritm pietrificat
tobele cântă în nuanţe infinite de tăcere
laptele incandescent trebuie să vină întotdeauna de la matcă
mistuind în neutralitatea lui
îndoiala

*

viaţa găseşte căi nebănuite
adevărul se compune în mii de oglinzi
o ploaie a cioburilor de gheaţă
răsăritul mumificat într-un azur negru
nori transparenţi, cerneala iluziilor
astăzi generalii mătură deşertul
fără să facă diferenţe

*

păsările mari nu dorm niciodată pe crengile goale
tabloul vieţii este colorat atent
verde strălucitor, obsedant, cald
înconjurat de cadrane negre, semiotica morţilor
ideile se vor sparge ca valurile învolburate
de cetatea banalului

*

cântecul răsună târziu în noapte
arhanghelii lovesc brutal cu sabia de foc
pe altar sângele colcăie sub ropotul mantrelor
întotdeauna mai departe, ca într-o epopee brahmanică
numai Ghilgameş ştie ce înseamnă eşecul
drumul pendulează în faţa noastră
samsara înseamnă nirvana… oglinda zâmbeşte
când oare vom înţelege că niciodată nu este prea târziu,
pentru a muri…

emoţie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Anişoara Iordache 

 

picură liniştea-n cupa înserării.

cuminţenia făpturii ei
ia forma
unui evantai din pene.

câteva păsări descojesc portocala amurgului:
mănunchi de coji le aruncă la subsuoara cerului.

încărcate de ţipătul nopţii
furnici fumurii
taie prin neagra pădure
drum de răcoare.

ape de lapte pletele-şi lasă
pe lama cuţitului din creştetul stâncii.

plutesc în derivă, pe tot largul zării
fâşii din tristeţea tinereţii
aiurea trăite.

către ziuă,
berbecul de aur îşi trage răsuflarea:
odraslele Nefelei, de alizee surprinse,
privesc
cum păianjeni de lumină
ţes dimineţii
strai auriu de mătase.

Scriitorul care n-a scris niciodata nimic

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Adriana Sârbu    

 

       Părea hotărât, ochii mici i se roteau neîncetat, reflectând activitatea din spatele lor. Se uita la ciment de parcă ar fi vrut sa işi amintească fiecare crater din el, uneori ocolea gropile, dar de cele mai multe ori scăpa cu câte un picior în străfundurile lor. Se grăbea, ar fi putut să fugă, dar îi era teamă. Mergea doar repede, fixat pe aceeaşi idee, nu putea să o lase să scape. Se gândea la posibilitatea de a-şi lua o agendă să îşi noteze gândurile, să noteze tot, de undeva apăru şi imaginea unui jurnal care să îl ajute să îşi dea seama de evoluţia lui ca şi scriitor. Îşi imagina cum se va opri să noteze forma unei frunze ce i-a atras atenţia, felul în care cineva s-a uitat spre el, senzaţia pe care a simţit-o, îşi va nota transformările economice, schimbările notabile din comportamentul cunoscuţilor, modul în care copiii lui descoperă viaţa şi şi-o insuşesc. Deodată timpul părea incapabil să îi permită să noteze grandoarea lumii în care trăia şi pe care trebuia să o asimileze intactă, netransformată, dureros de adevarată. Cândva se va întoarce spre notiţele lui, spre el aşa cum fusese odată şi se va reîncarca cu o persoană ce poate se va pierde prin mrejele gloriei şi pe care o simţea atât de complexă şi neprihanită.
Trebuie să îşi noteze tot, să nu îi scape nimic, să îşi organizeze totul cu grijă, astfel încât să poată uşor să găsească ceea ce caută. Organizarea mergea în asemenea detalii, încat într-un interval de secunde ar fi putut să citească despre un bărbat cu ochii verzi ce îşi ordonează cărţile în ordine alfabetică şi merge sâmbata la teatru, iar lunea ia cina in oraş, despre vârsta copacilor din parcul Cişmigiu, sau despre evoluţia unui copil de 7 ani în studiul violoncelului, iar noţile continuau să i se organizeze in minte, să se reorganizeze şi să se tot organizeze până când se organizau într-un complet haos. Ideea de bază rămânea faptul că nu are decât pe el, o mare de senzaţii, de trăiri, doar atât, şi că va fi nevoie să se exploateze până la epuizare.    

Trebuie să se conserve cu grijă, să fie atent la ce simte, cum simte, de ce simte. Trebuie să asculte muzică, să citească, să se plimbe, să danseze, să fie atent in jur, să înşele şi să mintă, să iubească şi să asculte, să alerge şi să ţipe, să plece uneori şi să nu se mai intoarcă, să plângă fără să mai vrea să râdă vreodată, să creadă în nimicuri, să se întrebe de existenţa lui Dumnezeu, de ce taxiurile sunt galbene, de ce trebuie să trăieşti, dacă Budha era un sfant, să interacţioneze cu oameni cât mai diverşi, să citească. Dar nu îşi putea permite să se gandească la toate astea acum. Oricât de tentant i se părea viitorul şi ceea ce va experimenta, nu putea să se abată de la ceea ce purta cu el, un început ce putea să se termine în orice clipă, dacă el se afunda în teorii ce nu îşi aveau locul în momentele astea de maximă ternsiune.
O mâncărime ciudată îi apăru lânga urechea stângă. Trebuia să se scarpine, dacă nu mâncărimea îi va distrage atenţia de la idee şi o să uite. Iritaţia i se răspândea prin tot corpul, îi cuprinse părul şi păru că îl face să sfideze gravitaţia, ochii începură să îi lăcrimeze, o nevoie imediată de a se descălţa îi chinuia picioarele, trecu de la o senzaţie de frig la o căldura insuportabilă. Se scarpină, încet, cu grijă, de teamă că fiinţa lui se va lansa într-o mare imediată de senzaţii cărora să nu le poate face faţă. Îi părea rău că nu luase autobuzul, poate ar fi ajuns mai repede. Vedea foile cum îl aşteptau, totul în ordine îi apărea în faţă. Încă puţin şi a ajuns, trebuia să îşi păstreze calmul, să nu se agite, să nu se chinuie.
Da, încă un pic. Gânduri diferite îi inundau mintea. Pe măsură ce înainta, îşi amintea de toţi. Îşi amintea cum s-a aşezat în parc ca să caute ideea, să simtă că trăieşte, şi cineva se aşezase lângă el, îi observase tivul destrămat de la pantaloni. Îl obseda imaginea, ar fi putut să îi spună, dar se jenase şi totuşi se holba la marginea pantalonilor. Omul îşi freca pantalonii de bancă, iar ochiurile materialului destrămat se înmulţeau, simţea cum cresc, cum se întind. Nu mai putea să stea acolo, nu putea să se gândească în felul ăsta.
S-a ridicat şi s-a mutat pe altă bancă. Acum da, îi era mai bine. Omul se uita la el, se intreba ce s-a întamplat. Îl urmărea cu coada ochiului, îi simţea privirea, îl ardea prin cămaşă. I se făcea din ce în ce mai cald, se intreba de ce nu se îmbracase mai subţire. Data viitoare se va îmbraca mai subţire. Trebuia doar să se relaxeze, să se calmeze, să audă sunetele din jur, să simtă aerul şi o bucurie imensă i se va strecura prin vene şi îi va inunda mica lui plimbare.
Buzele i se arcuiră în grimasa unui zâmbet, închise ochii cu satisfacţie, trase cât mai mult aer în piept posibil, după care îşi deschise ochii avid după senzaţiile ce urmau să-l ia cu asalt.
Nimic, nu se intampla, nimic, un aer înnăbuşitor îi patrunsese din plin în plămâni, claxoanele parcă se răţoiau la el şi cineva îi acoperise soarele.
Se intoarse fioros spre cel care îi furase sursa de lumină, se enerva atât de repede îin ultimul timp, şi când se enerva era contagios. Nu ştia asta despre el, dar văzuse la alţii, văzuse cum se răspândeşte iritarea, atât de repede încât ar fi putut cuprinde întreaga omenire în numai câteva ore. E de ajuns să ridice unul vocea, că mulţi curioşi se întorc spre el, unii vor ca el sa tacă şi o cer, alţii sunt de acord dar vor să fie şi ei auziţi cât mai tare şi răcnesc să îl acopere pe primul, iar unii tac, admonestând într-o tăcere ce se aude mai tare decât zgomotele celorlalţi. Strânsese din buze, gata in orice clipă de atac.
– Domnule, vă rog, să vă mişcaţi un pic spre dreapta, îmi luaţi tot soarele! îi zisese nenorocitului din cauza căruia îi fugise şi umbra ideei pe care o aştepta hulpav.
– Sigur, zisese scursura existenţială, şi se trăsese un pic spre dreapta.
– Vă multumesc, şuierase printre dinţi sperând că vântulul ce ieşea din plămânii lui să ia zbârcitura ce îndrăznea să i se opună şi să dispară cu ea în chinuri groaznice.
Bun acum. Soarele era la locul lui, numai pentru el. Maimuţoiul se legănă, iar umbra acestuia i se ridicase pe bancă, de pe bancă pe pantaloni, simţise cum îl trage de mânecă. O nevoie imperioasă de a o scutura îi gâdilase palmele. Mda, aici nu avea să-l viziteze nici o idee, nici un firicel. Dar mai erau şi alte bănci, începuse să scruteze parcul ca un vânător. Ochise un loc bun de aşteptat muza, şi zvâcni spre locul cu pricina. Din cauza zvâcniturii, piciorul drept nu avusese timp să se sustragă din strânsoarea băncii şi reuşise să îl tragă spre pământ. Se dezmeticise din căzătură, furios, cu siguranţa că umbra nenorocitului îi pusese piedică şi ridicase celălalt picior să o calce pe degetul mare, convins că în curand avea să se audă un urlet de durere.
Animalul grotesc, se întorsese rapid în ajutorul lui, aşa că îi ratase milimetric umbra. Insul avusese iniţiativa de a-l ajuta, dar el nu avea nevoie de ajutorul nimănui. Nu îi era de ajuns, că îi furase soarele, îi alungase toate ideile timp de zece minute, pusese umbra să-l hăituiască şi în cele din urmă să îi pună piedică, acum voia să îi arate compasiune, mărinimie, atenţie.
Îi aruncase o privire ce încerca să exprime tot ceea ce simţea în momentul respectiv şi se întorsese înspre banca pe care o ţintise înainte de tragicul accident.
Un cuplu gângurea zgomotos pe banca lui. Nu se poate, în momentul în care luăsese hotărârea că se va apuca de scris, nu-şi imaginase că toate ideile ce îi bântuiau mintea până atunci, frazele elaborate despre adevărurile esenţiale ale vieţii îl vor părăsi brusc, că muza lui, ce nu făcea decât să acompanieze o minte de altfel acut pătrunzătoare a tot ceea ce exista în viaţa asta şi în toate celelalte forme de existenţă, care nu făceau decât să îşi târâie măruntaiele ridicol de comune, îl vor părăsi brusc.
În momentul în care se aşeza în faţa unei foi goale, totul dezerta, mâinile, mintea, ochii, îl părăseau şi îl lăsau în goliciunea lui de scriitor ce nu scria nimic şi nici nu avea despre ce scrie.
Atunci se hotărâse să plece în căutarea ideilor ce îl lăsaseră fără suflare în trecut, care îl făcuseră să se simtă posesorul adevărului. S-a gândit la momentele în care îi apăreau asemenea idei, la ce le-ar fi putut determina să apară şi a început o vânătoare disperată a muzei în mâinile căreia se încredinţase, poate prea târziu. Poate aceasta, fiind pâna la urmă o creatură de gen feminin, se maimuţărea undeva prin apropiere, bucurându-se să-l vadă suferind, aşteptând să ajungă la disperare, ca sa apară milostivă. Şi-o imagina, cu o expresie dramatică pe faţa ei eterala, totuşi zvăpăind neastâmpărat furie înnabuşită. Aşa trebuia să fie! Muza, zeiţa ce acompaniase zeci de generaţii de oameni desăvârşiţi nu putea să apară atâta timp cât nu era apreciată la valoarea pe care ea o dăduse omenirii veacuri de-a rândul. Îl aşteptase neîntrerupt, încă din faşă, să ajungă în stadiul în care nerăbdarea de a dezvălui lumii ceea ce divinul ei har îi hărăzise, îşi pregătise rochiile ei de zeiţă pentru apariţiile ei de femeie atotştiutoare, tresărise la orice semn al lui, îi acordase aceeaşi atenţie pe care o acordase lui Shakespeare, lui Cervantes, dar el continuase să o părăsească, iar şi iar în favoarea frivolităţilor şi nimicniciei unei lumi pe care nu avea cum să o iubească.
Ea, protectoarea creaţiei, care studiase lumi ce pieriseră consumate de limitare, ce invăţase să scrie cu mari nume ale genului, să cânte cu primii oameni ce au simţit imboldul sunetelor, traversase toate colţurile lumii să ajute genii ajunse la marginea geniului lor, nu inţelegea ce se întampla cu oamenii de azi. Frivolitatea cu care îşi doreau ceva, afişau o dorinţă nelimitată de a se afunda în domenii unde ea domina fără drepturi de autor, după care uitau că le-a venit măcar ideea de a face parte din istoria genului. Speriaţi de generaţii de oameni ce excelaseră în majoritatea domeniilor existente nu aveau măcar dorinţa de a vedea de ce sunt în stare. Ea, care îi văzuse pe toţi începand, ce veghease frica tuturor, nu putea să înteleagă laşitatea.
El, scriitorul, care deşi nu scrisese încă nimic demn de a fi citit, ştia că este un scriitor, ar fi trebuit să i se dea muzei mai devreme. Dar el, nehotărât, hoinărind prin prozaic, a aşteptat până când chemarea scrisului a fost atât de puternică încât nu a mai simţit nici o plăcere în nimic. Dacă era nevoie să îi comunice şi ei asta, trebuia să o facă. Dacă era nevoie să îi spună că nu era el vinovat, o va face, îi va jura, îi va jertfi toate florile din Bucureşti dacă e cazul.
Toţi în jur dezaprobau pasiunea lui nedătătoare de valoare materială, vedea cum s-ar ridica toţi să îl atace, se vedea pe sine dispreţuit de toţi pentru o activitate naivă ce n-ar fi fost în veci extraordinară, ce poate ar fi fost citită numai de ei, şi asta în speranţa de a demonstra că nu e nimic de citit. Şi totuşi, simţea că ar fi putut să îi înfrunte, dar el era un scriitor ce nu scrisese nimic. Cu ce ar fi putut să îi înfrunte?
Se imagina pe sine în faţa a zeci de pagini ce începeau să strălucească îndată ce el le atingea cu duhul lui, paginile curgeau prin imaginaţia lui, umpleau încăperea unde se cuibărea să milostiveasca.
Se mişcase în neştiinţă prin parcul cu 5 bănci, 3 copaci şi un leagăn, convins că îndată ce se va întoarce la starea propice imaginaţiei să lucreze, va reuşi să scrie. Personajele vor începe să îi vorbească, să se descrie, să i se arate. Îşi va creea zeci de lumi în care numai el va putea să fiinţeze, unul dintre puţinii oameni din lume ce vor putea să trăiască într-o lume pe atât de fantezistă pe atât de reală. Putea să îşi simtă personajele, le vedea nerăbdarea de a intra în scenă, cum se înghionteau în faza prenatală, se trăgeau de găicile de la pantaloni, îşi smulgeau unul altuia biletele cu numerele de intrare. Totul depindea acum de relaţia lui cu muza, de felul în care el, îi va încredinţa acesteia fantezia de femeie atotputernică pe care ştia că trebuie să o simtă.
Nici una din femeile din jurul lui nu avea nimic real de la el, dar atât cât fantezia continua să le păstreze într-o stare de gratitudine pentru care el era recunoscător, iluzia dependenţei, pe care el, un biet bărbat, o resimţea în fiecare clipă a mizerabilei lui existenţe şi care ar fi încetat subit odată cu dispariţia lor. Femeile au nevoie de iluzii ca să trăiască. Sunt incapabile să accepte atât lumea ce le înconjoară cât şi pe ele însele. De aceea îşi creează personaje ce nu există, dar în care ele cred cu tărie şi pe care tu trebuie să le manevrezi. Concluzia la care ajunsese încă de tânăr, era că i-ar fi luat mai mult timp şi ar fi consumat mai multă energie dacă ar fi incercat să le explice adevărul decât să creeze nişte marionete pe care să le manevreze pe placul lui. Dacă ar fi încercat vreodată să dezvăluie femeilor, crescute şi educate în spiritul unei lumi ce nu existase niciodată, sau poate că existase, dar in lipsa substanţei încetase la un moment dat să supravieţuiască, n-ar fi făcut decât ca ele să se deprime iremediabil, să aibă migrene feroce şi să-şi piardă dorinţa de a trăi pe această planetă unde fuseseră cu desăvârşire înşelate.
Aceasta era iluzia pe care trebuia să o ofere şi muzei. Dar ea, spre deosebire de celelalte femei din viaţa lui, era parte din el, nu ştia unde se termina el şi unde începea ea, poate trebuia să se mintă, să se înşele pe el, ca să o poată minţi. Dar cum să facă asta?
Cum să înceapă să creadă în propriile minciuni, în concesiile pe care le făcuse societaţii pentru că nu era altă cale, să păstreze efemerul unor trăiri de care avea nevoie să fie bărbat ?
Chinuit de nevoia de a gândi ceva, de a spune ceva demn de spus celor care aveau nevoie sa le fie spus ceva demn, se afunda în timp şi în gânduri, treceau minutele, cute mici apăreau în colţul ochilor lui mici de miop, gura îi era înghesuită de craterele pielii, umerii i se îndreptau în faţă, spatele i se încovoia, o oboseală aducătoare de somn îi pătrundea printre paşi, îl împiedica să înainteze. Părea că merge de zile întregi, concentrarea îi slăbise simţurile, avea senzaţii ciudate de foame şi totusi era pe cât de sătul posibil, îi venea să plângă îi să râdă în acelaşi timp, să alerge şi să se aşeze să se odihnească, să vorbească şi să tacă.          

Treceau ani pe când parcurgea câte un metru de ciment, se schimba ireversibil şi nu se mai recunoştea, i se părea că cineva conspira împotriva lui, să i se ia capacitatea de a vedea prin ochii unui scriitor.
Când, din această euforie a ratării, i se păruse că îi apare o speranţă, câţiva neuroni muriseră pentru o idee, perimetrul în care se plimbase în ultima oră păru că începe să cuprindă zeci de ani de cunoaştere, din nou pagini întregi, scrise de la un capăt la altul, fără pauze, cursiv, fluent, interminabil i se aşterneau în faţa imaginaţiei disperate.
Atunci îşi dădu seama că nu are cu ce să scrie, pe ce să scrie, unde să scrie, şi apăru dureros nevoia de a închide zecile de pagini care se iveau încontinuu în spatele frunţii late, pentru câteva zeci de minute, până va ajunge în posesia unor unelte ce aveau să îi deschidă un nou drum, ce aveau să pună capăt zbuciumului care îl aduse aici.
Ieşi din parc, ameţit, pe jumătate în nesimţire, începu să meargă cu paşi imenşi, chinuit de gândul că ceva avea să îi distragă atenţia şi va uita, se vor pierde definitiv în negura fiinţei lui minuntate printre celelalte zeci de gânduri minunate şi definitiv pierdute. Nu putea să se gandească la nimic, orice gând nou ivit îl va înghesui pe anteriorul şi îl va împinge uşor spre abis. Nu putea să îşi permită nimic, să se gandească la semafor, la trecători, la casa lui care era undeva departe.
Un gând fugar se ivi mic, sfrijit, să ia autobuzul, îl alungă repede, temător. Cât timp îl va aştepta, o mulţime de distracţii ale materiei lui cenuşii avide de senzaţii, educată din răsputeri în acest sens, îl va cuceri. Aşa că mergea, mergea repede, uitându-se în jos, numai la asfalt, numai la asfalt, care se derula nemisterios în faţa lui. Uneori îi întindea capcane, nu trebuia să plece urechea la ele. Înainta disperat, el, scriitorul, care nu scrisese niciodată nimic, va începe să scrie, nelimitat, nemărginit, zeci de clipe, de ore, de momente.
Dacă ar fi avut un creion, un pix, o foaie, dacă bluza lui ar fi fost albă, dacă s-ar fi putut scrie pe ea. Încet simţea că a pierdut un personaj, îl vedea înghesuit de ceilalţi într-un colţ. Până atunci îi văzuse ochii mari, limpezi, gânditori, ce păreau să preceadă un monolog interesant. Acum se pierdeau, se întunecau, erau acoperiţi de alţii.
Se mişcau prin mintea lui, iritaţi că le-a descoperit misterul şi că avea să îl împărtăşească unei umanitaţi ce le va devora intimitatea. Unii profitau de pauzele dintre paşii lui să ardă dovezi compromiţatoare ale existenţei lor, încercau cu disperare să îşi acopere trecutul, întâmplările de care se ruşinau, unii meditau la explicaţii încâlcite ce aveau să îl îndrume pe căi de pe care nu ar fi putut să mai descopere adevărul. Lumea imaginară din capul lui se pusese în mişcare, se agita nebuneşte, sperând că ceva va interveni din nou în favoarea ei cum se întamplase de multe ori în trecut. În abisul creaţiei zăceau personaje bizare, pe care nici o minte ce se limita la realitatea înconjuratoare în forma ei cea mai uşor de digerat de nişte muritori cu spirite mărunte, n-ar fi putut vreodată să le perceapă şi să le expună într-un mod atât de ruşinos precum scriitoraşul acesta avea să o facă. Se prezentaseră de multe ori în trecut la muza ce le patrona nedrept soarta, cerând să fie trecute în categoria personajelor incomplet conturate care ar fi indus în eroare cititorul şi ar fi creat o confuzie generală în mintea acestuia deja destul de tulburată de realitate.
Muza, neînduplecată, nu a acceptat nicicum această petiţie. Avea să îi alunge în vâltoarea scrisului, aşa cum sunt, fără să îi menajeze în nici un fel, fără să îi cruţe nici un pic. Se revoltaseră, plânseseră, urlaseră, se îmbătaseră şi se dedaseră la fapte mizerabile sperând să atragă antipatia muzei şi în felul acesta ea să se ruşineze cu ei şi să nu vrea în nici un fel să îşi asocieze măreţia cu nimicnicia lor. Nu reuşiseră decât să adauge şi alte aspecte ruşinoase existenţei lor, ce acum avea să fie expusă în totalitatea ei.
Muza îşi pusese rochia ei albă cu trenă lungă, în care se împiedicau când o urmau prea aproape şi pentru care îi mustra fără milă, uneori ca pedeapsă le schimonosea înfăţişările, îi ameninţa şi râdea de defectele lor. Dar acum, ea se uita cu mândrie la ei, cum stăteau în spatele ei, gata să ia forma şi să ii ofere ei noi proiecte de care ducea lipsă în ultimul timp.
Privea încântată cum scriitorul nostru văzu o librarie, plin de speranţă, la numai câţiva metri de el. Atât de aproape, Doamne, atât de aproape! Mări pasul ca să ajungă la ea, urcă scările, deschise uşa, un zâmbet tâmp i se întipări pe faţă, el scriind la uşa librăriei, cu toţi trecătorii uitându-se miraţi la el. Dar el nu lua seama la nimeni, la nimic, până când va termina de spus tot ceea ce avea de spus.
Se îndrepta spre tejghea, se uita spre vânzătoare şi ceru coli de scris şi un creion.
Vânzătoarea se uită la el, părea că îi citeşte pe chip toată chinuirea orelor trecute.
– Avem mai multe feluri, de grosimi diferite, de culori diferite, avem şi caiete cu 100 de coli ce pot fi uşor desprinse după ce sunt folosite, vânzătoarea continua să vorbească curtenitoare, înduioşată de suferinţa vădită.
– Albe, oricare, vă rog, îngăimă.
– Şi creioanele, le avem expuse aici, pe raftul acesta. Depinde pentru ce doriţi să folosiţi un creion, dacă vă este folositor pentru desen, este pentru un copil, se chinuia să îi vândă ceea ce dorea.
– Oricare, se auzea vocea din ce în ce mai pierdută.
– Spuneţi-mi, vă rog, în ce scop doriţi să folosiţi creionul, ca să vă pot ajuta! vânzătoarea zâmbea cunoscătoare a zeci de indecişi ce nu ştiau exact ce să aleagă. Ea îi înţelegea, e destul de greu, printre atâtea noi ustensile.
Se auzi şi vocea ce slăbise de tot.
– Nu-mi amintesc, zise scriitorul ce n-a scris niciodată nimic. Nu-mi amintesc, şi o jale infinită părea să îl poarte printre cuvinte, să îl scoată din magazin şi să îl ducă spre casa care se afla vis-à-vis de librărie.
Muza furioasă, îi puse nenumărate gropi în drum spre casă, încurcă numerele scărilor de la bloc, îi ascunse papucii şi îi făcu şicane pe care el nu le simţi, nu le văzu, nu le inţelese. Lumea în care pătrunsese acum, nu lăsa loc pentru aşa ceva. Îşi dădu seama de ceea ce devenise în câteva clipe blestemate, o acuza pe muză de înşelăciune, se aruncă într-o nouă formă de concentrare obsesivă ce viza starea în care personajele i se înfăţişaseră în starea lor cea mai pură.
Dar oboseala îl impiedica să mai înţeleagă ceva, îi pătrunsese în vene şi nu avea să îl mai părăsească niciodată. Cu toate că ştia că a fost foarte aproape de statutul unui scriitor şi că intrase în lumea măreţiei unde nu ar fi pătruns dacă nu i-ar fi fost hărăzit destinul unui scriitor, n-a reuşit niciodată să scrie nimic.
Ideea că este scriitor şi că nu a scris şi că timpul trece atât de repede încât el nu va reuşi să scrie niciodată nimic l-au urmărit ca un blestem toate clipele ce îi rămăseseră de trăit.
A citit pe cât de mult a putut, a criticat feroce fiecare carte, după care a criticat vieţile scriitorilor, a analizat familiile lor şi le-a criticat, le-a criticat strămoşii şi originile. Astfel, blamând pe oricine ce a scris vreodată, a reuşit să se sustragă pe sine destinului ce l-ar fi aşteptat dacă ar fi urmat aceeaşi cale cu ei şi a reuşit să se bucure de viaţa ce îl înconjura măreaţă, gata să i se dea toat în momentul în care el i s-ar fi dat ei.

Gură cu dragoste, roşie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Mariana Tănase

 

– Să nu îi spui lu’ tata Neo nimic despre noi!
Nu ştiu ce nu ar fi trebuit să nu-i spun…
– Ai înţeles? Adună-te, nu mai visa cu ochii deschişi!
O ciupitură vârtoasă între coaste îmi smulseră un „da” gemut.
Ce să nu fi spus? Ce??? Despre dormeza înconjurată de covoare de lână cu motiv geometric? Despre degetul meu care adeseori urmărea desenul curb sau frânt? Despre iscodirea unghiei care într-un colţ a destrămat covorul până la iţe, curios să vază cum de stă modelul atârnat de pereţi?
– Haideţi la masă! Tata este la prăvălie, mănâncă cu noi numai deseară!
Atunci, tata Neo a luat cu gesturi largi în umeri haina şi chipia din cuier şi a ieşit în curte.
– Se duce afară, vine acuş! („afară” avea sensul de W.C., cuvânt interzis la noi când eram la masă).
Ele două mâncau, eu aşteptam. Cu ochii pe clanţa uşii. După ceva timp, tata Neo deschise uşa. Avea mâinile roşii, roşii şi din ele ieşeau aburi.
– Cine-mi dă roşii din ciorbă?
– Eu, eu!!! Poftim ia toată farfuria!
– Nu, uite, numai feliuţele acestea două!
– Ce vrei să faci cu ele?
– Le mănânc afară!
– Cea de a treia femeie ieşi să vază ce se întâmplă afară.
– Ei, ce face ăla afară?
– Nimic are treabă, sparge lemne!
– Dar ce face aşa mult?
– Tăcerea s-a pus peste guri.Lingurile lucrau în farfurii. La desert a apărut şi tata Neo.
– Mariana, aşa este că îţi place zăpada?
– Da, muuult, muuult tare! Vreau să mă dau cu sania, să patinez!
– Dar oamenii de zăpadă îţi plac? Ai vrea să ai un om de zăpadă?
– Ce este acela?
– Nu ştii?
– Nnnu…
– Dar câţi ani ai, ştii?
– Am patru ani şi jumătate!
– Să ţii minte că la patru ani şi jumătate ai făcut cunoştinţă cu primul tău om de zăpadă!
– Unde-i, unde????
– Mâine dimineaţă să ieşi în curte să-l cunoşti!
– De ce nu acum?
– Acum aş vrea să stăm puţin de vorbă…
S-au spus cuvinte, s-au dus cuvinte… Au luat cu ele misterul clipei, i-au pus aripi. Un somn lung, dospit între plamuma de lână, groasă, şi pufoasă, carpetele mele cu modele geometrice făcute de comandă din lână în războiul de ţesut , legănată de inocenţa copilăriei.
Dimineaţa cu flori de gheaţă la geam, acele flori care în fiecare dimineaţă de iarnă aveau altă formă, dar niciodată miros! Că doar le-am încercat de-atâtea ori cu vârful nasului! Apoi focul din sobă le topea, le dădea semnal de ofilire. Plecau cu picuri mici la vale pe lemnul uşii.
– Să ştiţi că eu nu dorm! Este prea multă linişte!
– Ce este?
– Linişte! Unde este tata Neo?
– A plecat.
– Când? Cum a plecat? Eu vreau să îl întreb dacă mă iubeşte, apoi poate să plece!
– Hai du-te afară la joacă!
Îmbrăcată cu hăinuţa de stofă groasă am ieşit în curtea care contrasta cu crengile pomilor şi tufa de liliac din grădină. Zăpada stătea blană groasă peste toată grădina, peste crengi, numai pe cimentul curţii adăsta strat subţire. Privesc în partea opusă în lungul aleii de ciment şi văd ceva mare, alb, imens, înalt. Mă apropii ca magnetizată. Erau trei bile mari, mari de zăpadă puse una peste alta.În cea de la mijloc stătea înfiptă mătura cu coadă. Am dat ocol acestui gând încolţit, dar pe la spate. Da! Era omul de zăpadă promis!
– Ştii omule de zăpadă, eu vreau să îţi spun o poveste! Dar mai întâi vreau să văd cu cât eşti mai mare decât mine.
Ne-am măsurat umăr la bulgăr şi a rezultat că eram cu capul în dreptul măturii înfipte. Doamne! Ce frumos mai era! Avea nasturi negri şi rotunzi de cărbune pe ditamai burta! Iar pe cap cratiţa cea mare de sarmale! Ochii rotunzi şi mari erau negrii din cărbune antracit. Un morcov hazliu în loc de nas! Iaaa uite… Brusc m-am întristat. Gura râdea din buzele roşiilor din ciorbă.
– Vai! Omule de zăpadă, aş vrea să te sărut pe gura ta, apoi să îmi spui, să aud dacă tata Neo mă iubeşte! Hai te rog!!!
L-am luat în braţe pe omul de zăpadă, l-am strâns tare, tare, şi ştiu că am stat mult, mult timp aşa. M-am trezit în pat. Tăticu îmi zâmbea şi îmi ţinea mâna.
– Uite, acuma plec şi îţi aduc ceva frumos când mă întorc, dacă eşti cuminte şi mănânci.
– Dar omul de zăpadă mănâncă şi el?
Nu mai ştiu răspunsul, grimasele celor din casă, vorbele… Nu mai ţin minte nimic. Febra, vârsta crudă, le-a diluat sau şters. Nu mai ţin minte decât că peste trupul meu s-a pus o lumină, o pace, am simţit o chemare, am deschis uşa! Afară era un soare care m-a izbit în simţuri cu arome de liliac. Am căscat uşa larg să întreb soarele de ce este aşa de cald, unde este omul meu de zăpadă! Unde…
– Stai lângă ea că deschide ochii!
– Dar de ce mă păziţi? Eu nu am furat omul de zăpadă!
– Nu, nu tu l-ai furat! Ştii…
– Dar de ce miroase iarna a liliac!?!?
– Ah!… Explică-i tu, Elena…
– Ştii, Mamanga, oamenii de zăpadă se topesc primăvara…
– Dar este iarnă! Eu am strâns pe omul meu de zăpadă la piept! Să se încălzească şi …
– De ce l-ai luat în braţe?
– Să îmi spună dacă mă iubeşte!!! Dar acum este soare şi am deschis uşa şi nu mai era!
– A venit primăvara, Mariana…
– Dar tata Neo, unde este?
– S-a topit, ai visat…

Cămăşi de forţă…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 1,50 din 5)
Loading...

 Emil Fanache

 

Pictând în lemn o umbră, tu sculptor nu-ţi vei spune
Nici eu nu-mi spun …poetul, când scrijelesc pe foi
Nu sunt artist, n-am „harul”, nu-s rupt din vreo minune
Că sunt Emil sau Ialin sunt unul pentru doi.

La rime stinse, şchioape o cârjă n-aţi întinde,
Dar cu plăcere-adâncă aţi pierde-un alt picior
Cămăşi de forţă „albe”, la ritmi ce s-ar aprinde
Vor naşte-n simţul vostru acelaşi „croitor”.

Când file deja pline, vor suprapune scrisul
N-or dispărea arcuşuri, şi n-or tăcea viori
E legea după care ne-a irosit abisul:
„Când norii sunt aproape, nu plouă peste nori !”