Arhiva revistei

Gheorghe A. Stroia – „De vorbă cu o…minune” – Lumea unui visător cu ochii deschişi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

În contextul actual al literaturii române, când literatura pentru copii şi tineret resimte acut nevoia unor noi scrieri, dedicate publicului de vârstă fragedă, Gheorghe A. Stroia lansează deja câteva cărţi destinate acestora: „Pledoarie pentru inocenţă ”( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) – Proză şi poezii tematice şi lucrarea „De vorbă cu o…minune ” – Poveşti pentru copii cuminţi. Lucrarea este alcătuită din patru volume, din care au văzut lumina tiparului primele două: „De vorbă cu o…minune” – vol. 1 ( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) şi „În braţele bunicului” – vol. 2 ( Editura Optima, Iaşi, 2010 ) – volum care a obţinut deja premiul I la concursul naţional de literatură „Visul” (Orăştie, 26 septembrie 2010). Poveştile sunt de tipul proză scurtă, fiecare volum conţinând o poveste mai amplă („Domniţa de Mărgăritar” – vol. 1 ) sau un basm („Puterea dragostei” – vol. 2 ). Am citit cu deosebită plăcere cele două volume de poveşti pentru copii şi am rămas surprins de profunzimea detaliilor şi a modului în care autorul mânuieşte condeiul, pentru a reda şi a reconstitui în paginile scrierilor sale, adevărate regaluri – moralizatoare şi pline de învăţăminte – scrieri actuale, pe care copilul le poate înţelege şi percepe cu uşurinţă.

            Gheorghe Stroia este un visător cu ochii deschişi către „lumea de…minuni”  a copilăriei! Şi nu numai atât ! Gheorghe Stroia – poetul şi prozatorul – este şi bunic şi nepot, în acelaşi timp. Dubla calitate a autorului este desprinsă din nevoia copilului, care de-a lungul unei copilării nefericite, şi-ar fi dorit cu ardoare un bunic, să-l încânte cu frumuseţea plină de freamăt a unei vârste efemere şi reminiscente. Prin sfaturile înţelepte ale bunicului şi arzătoarea dorinţă a nepotului de a cunoaşte mai mult din interesul frenetic al vieţii, autorul trădează tocmai aceste trăiri sau posibile dorinţe de a fi trăit momente fericite, de adevărată copilărie. „De vorbă cu o…minune” este o veritabilă carte de poveşti, adresată copiilor de vârstă preşcolară şi primară, dar nu numai. El, nepotul, chiar dacă se simte minunat „În braţele bunicului”, este veşnicul ascultător a unor împlinite narări, sub formă de povestiri sau poveşti, unele cu caracter de basm.

           

Creator de situaţii pline de frenezia vieţii şi a închipuirii, parcă ar spune : „Vreau să fiu şi eu copil ”, un copil unde bucuria de a exista să-i aşeze pe toţi în „rândul lumii”. Lume în care culoarea pielii, rasa, credinţa, ura, egoismul şi indiferenţa să devină toaleranţă şi bună înţelegere. Copilărie unde poveştile cu regi şi prinţi, cu mame pline de dragoste şi afecţiune, cu nuci fermecaţi şi cu spice de grâu de culoarea aurului, să fie puritatea închipuirii, să fie picătura de rouă. Gheorghe Stroia pune faţă în faţă binele cu răul, cinismul cu iubirea de oameni.

            Remarcabil, din aceste punct de vedere, este basmul : „Puterea dragostei”, unde regele Dandu, avid de bogăţii, pe care nu le găseai nicăieri în lume, era rău la suflet, era de temut. Cine intra în dizgraţia lui avea multe de suferit. În contrast, fiul lui, Prandu, era bun şi milostiv, iubitor de săraci şi în nevoi. Avea o faţă de înger, din care radia pace şi bunătate. După cele trei provocări, specifice basmului, tânărul prinţ iese victorios, puterea dragostei avea ochiul vrăjit de lacrimile pure ale unei inimi inocente. Gheorghe Stroia face salturi spectaculoase în netezirea percepţiei vizual-auditive. Astfel, mama pentru copii este „înger cu chip de lumină”, iar pentru mamă, cei doi copii sunt „aripile vieţii”. Îndemnul: „Iubiţi-vă mamele, căci de acolo vă vine puterea şi bucuria vieţii” nu este o seducţie ci un crez.

            Lucrarea abundă în expresii metaforice, încărcate de stil şi rafinament, ceea ce denotă clar şi specific latura poetică a autorului. Metaforele sunt înlănţuite şi crează iluzia unei lumi fantastice, plină de întâmplări, în care oamenii capătă puteri miraculoase sau puritatea unui gând. Băieţelul Ghiocel, ascultătorul poveştilor, are numele parcă predestinat frumuseţii şi purităţii descrise între paginile cărţii. De o curiozitate înnăscută, băieţelul surprinde şi concentrează morala poveştii, într-o manieră matură şi plină de înţelepciune dar, rostită simplu şi sugestiv. Copilul este arhetipul unei vârste universale, fericite.

            Copiii sunt îndemnaţi să-şi vadă visele cu ochii deschişi. Să beneficieze de lumina Învierii şi de bradul împodobit – acel pomişor verde, care nu se va usca vreodată.

“Foc, foc! Salvaţi-mă !” strigă către cititori Gheorghe Stroia şi sunt sigur că va fi salvat de propriile creaţii, creaţii care de la prima citire devin captive şi plăcute. La fel de plăcute, de altfel cum au fost şi celelalte cărţi pentru copii, lansate cu succes: „Pledoarie pentru inocenţă” şi „De vorbă cu…o minune” – vol. 1. La fel de interesante şi volumele de poeme pentru cititorii adulţi: „Pelerin, la porţile…eului”(Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila) şi “Omul retortă” (Ed. Rafet, Rm. Sărat). Toate cărţile mai-sus enumerate sunt apariţii ale anului 2010.

            Scrierea de faţă este o dovadă a prolificităţii autorului, a diversităţii stilurilor literare abordate, fiind al doilea, din cele patru volume ale lucrării: „De vorbă cu o…minune ”. Vă invit să vă hrăniţi cu minunatele scrieri ale unui suflet plin de lumină şi candoare. Vă îndemn să vă transpuneţi prin frumuseţea gândurilor, în inima unui copil mai mare – însuşi autorul, care scrie pentru copii, ca mărturie a dragostei imense ce le-o poartă tuturor celor ce mai păstrează în suflet o fărâmă de inocenţă.

Ploscuţeni – Vrancea, 2010

Despre DEOUMANISM și CREŞTINISM

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

În ultima vreme, o serie de gânditori şi de scriitori au pornit o acerbă luptă pentru destructurarea creştinismului, apoi spre desfiinţarea lui. Tonul cel mai apăsat l-a dat Jonn Braunn cu al său Cod al lui DaVinci, în care introduce teze noi despre viaţa lui Iisus Hristos, demolând mitul creştin, dar fără să ne propună ceva în loc. Au urmat zamolxienii, prin Pavel Coruţ şi Octavian Sărbătoare, primul, un scriitor prolific provenind din serviciile secrete, iar cel de-al doilea,  profesor de religii în Australia. Cei doi îl consideră pe Iisus Hristos „un nimeni” şi ceartă poporul român ortodox pentru faptul că venerează un mort şi pentru că se închină la moaştele sfinţilor, considerând acestea superstiţii şi nu credinţă. Cei doi le cer ortodocşilor să se întoarcă la originile traco-dacice şi să-l venereze pe Zamolxis, dar nu sunt la fel de vivace când le ceri să producă probe concrete despre existenţa lui Zamolxis.

Scrierile despre Zamolxis sunt puţine şi puţin lămuritoare. S-a spus că ar fi fost un elev şi discipol al lui Pitagora, un iniţiat, dar s-au adus dovezi că cei doi au trăit în epoci diferite. S-a mai scris că era un zeu al tenebrelor, un şarlatan care avea puteri extrasenzoriale pe care le folosea pentru a se impune ca stăpânitor peste naţiune. Unii analişti ai credinţelor religioase îl cred ca fiind descendentul traco-dacic al zeului egiptean Ra. Nimic convingător!

De curând, eseistul şi jurnalistul Alexandru Oblu, a iniţiat un studiu intens al unei noi religii, DEOUMANISMUL. Asemenea celor dintâi pomeniţi de mine în acest modest articol, domnul Oblu acreditează ideea (sau propagă ideea) precum că existenţa lui Iisus Hristos n-are nimic de-a face cu credinţa. Am observat din puţinele mele lecturi cu privire la credinţele şi religiile de pe Terra, că oamenii simt nevoia exteriorizării ideilor lor, inclusiv a celor religioase. Plecând de la obiceiurile lor, de la cultura şi spiritul lor, popoarele şi-au creat manifestarile exterioare numite religii. Sunt de acord cu Dumnezeul Unic, dar sunt de acord şi cu faptul că avem nevoie de manifestare. Aşa este creat omul, să se întrebe, să se bucure, să plângă, să se mire, să exulte. Manifestările religioase nu sunt, în opinia mea, decât o exaltare a iubirii de Dumnezeu şi, ca orice om echilibrat, prefer iubirea faţă de Unicul creator în linişte şi în mine. Sunt de acord şi cu faptul că majoritatea covârşitoare a pământenilor se duc la biserică şi nu în biserică, sunt de acord că majoritatea lor merg la „spectacol” şi prea puţini ca să se închine sau să se Îndumnezeească. Cu toate acestea, mă întreb ce folos să creăm religii noi, ce folos să le distrugem pe cele existente? Dacă suntem de acord că omul este singura fiinţă socială de pe Pământ, trebuie să fim de acord şi cu produsele ei. Spunem mereu că omul este imperfect, că numai Dumnezeu este perfect, dar uităm adesea şi îi cerem omului perfecţiunea. Suntem pentru dorinţa de perfecţionare a omului, dar nu suntem pentru revoluţii. Ce ne propun domnii mai sus citaţi este o revoluţie în gândire şi îi întreb: „Dar după revoluţie, ce urmează?” Nu cumva este posibil HAOSUL, fiecare dintre noi încercând să producă el dogmele? Prin lipsa noastră de acţiune, am luat de bune cele din religia noastră ortodoxă, ne manifestăm conform dogmelor ei şi trăim într-un stat laic în tradiţiile noastre. Eu nu cred în revoluţii, dar nici nu ştiu dacă demersul celor care au pornit destructurarea creştinismului nu-i tot voinţa lui Dumnezeu. Ca om simplu ce mă aflu, ca mare iubitor de Dumnezeu, îi rog numai să cântărească binele şi răul pe care le pot face în demersul lor, căci numai în iubirea de Dumnezeu încape binele, iar în cele omeneşti nu există nici binele absolut, nici răul absolut.

Aşa să-i ajute Dumnezeu!

MANIFEST EMILIST

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Ĩntr-o lume din ce în ce mai secularizată în care sacralitatea tinde să dispară, avem nevoie de o literatură plină de lumină. Când Dumnezeu a ordonat să fie lumină nu se referea strict la lumina fizică, ci se referea mai ales la lumina din sufletele noastre. Poezia a fost şi rămâne vibraţie, descărcarea ideilor ce zboară în eter pe pagina de hârtie spre bucuria cititorilor ei. Dar ideile sunt negative sau pozitive, este necesar să veghem la forma şi fondul poeziei, pentru a-i spori curăţenia  OBLIGATORIE pentru statutul nostru de fiinţe sensibile, aşa cum am fost creaţi. De aceea, după ce am aşezat pe pagină poezia, trebuie numaidecât să dăm laoparte balastul ispitelor tenebroase. La ce bun să ne defulăm nimicnicia trăirilor străine de fiinţa umană, numai şi numai fiindcă părem moderni şi dezinhibaţi? Nu există oare o măsură în toate?! Nu din puritanism milităm noi pentru emilism, ci din nevoia iubirii aproapelui, din nevoia de a nu sufoca sufletul uman cu imagini care să-i producă greaţa. Prin urmare, îi chem pe mai tinerii noştri confraţi să se manifeste prin scrisul lor împotriva oricăror forme de pornografie, de limbaj trivial, de logoree. Poezia este regina artelor literare, diafană, suplă, plină de energie, gravidă de înţelesuri şi în iubirea poporului ei, CITITORII. Pentru poet a fost şi va rămâne sarcina de a spori iubirea lumii. Pentru a-i iubi pe ceilalţi, trebuie să te iubeşti întâi pe tine, nu ca Narcis privindu-se în oglinda apei, ci privindu-te în oglinda ta interioară! Nu-i oare îndeajuns câte rele avem de înfruntat de la politicienii noştri lacomi, de la semenii noştri lacomi? Este bine oare ca poeţii să sporească întunericul? Nu e mai profitabil în sens spiritual să le păstrăm puritatea cititorilor adevăratei poezii, cea care scoate la suprafaţă iubirea şi nu ura, binele şi nu răul? De stricăciune e bun oricine este străin de frumos, de făurire, numai acela care iubește OMUL FRUMOS, fiind el însuşi OM FRUMOS.

P.S. EMANOIL – CEL IUBIT DE DOMNUL! EMIL – EMANOIL LITERAR.

EMIL DRUNCEA – un birocrat al inspirației pure

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

După ce a descoperit şi a savurat elixirul limbajului poetic şi sursa expresivităţii sale, Emil Druncea, Lordul din Feteşti, vine din nou dinaintea cititorilor cu alte răspunsuri la frămîntările lăuntrice, cu alte fructe ale harului şi talentului, la fel cum ar merge să se împărtăşească cu sîngele Mîntuitorului. Un rol fundamental în configurarea volumului UN  LORD  CĂLARE, DOUĂ  ALERGĂRI l-a avut dorinţa rostuitoare a celui care s-a simţit hărăzit unei misiuni înalte. În această perspectivă, actul poetic prezent doreşte să convingă şi să învingă. Un gen de instinct estetic, apollinic, este picurat ca un balsam peste rănile existenţei deschise cu inocenţă de vreme, poetul construieşte o frumoasă aparenţă şi imagine plastică, eliberîndu-se de suferinţă, astfel că relieful stilistic şi impactul emoţional pe care-l determină în cititor este imediat suspus acreditării.  Registrul liric  aduce speranţe acolo unde erau numai întrebări, unde totul indica foarte limpede existenţa incertitudinii,  ca şi cum ea, poezia ar fi pe cale să se auto-descopere şi să se regăsească numai în condeiul său: Copii tăi/  se vor naşte,/ se vor rătăci,/ peste timpul tău/  nu voi fi/   soldatul la vamă.”

 

Aceste scurte şi rapide încrucişări de spade vin să justifice atitudinea faţă de imboldurile pe care se vede nevoit să le proclame într-un proces continuu de formare de sine: „De-ar fi în lume,/  mai rare/ carele cu întrebări,/ tu te-ai salva/ mult de mai multe ori.” Călător la braţ cu poezia, în pas de tangou de la Est la Vest şi invers, conştient de concreteţea statutului său, poetul iubeşte chiar şi umbra lucrurilor, aşa cum iubeşte lumina ce cade din taina dimineţii, din bătaia orologiului, din  filosofarea de dinaintea amurgului. Poetului nu-i mai rămîne decît să se aşeze mereu şi mereu la o masă de scris şi să consemneze, melancolic, dar cu superioritate, semnificaţii profunde, ca un reflex imediat, mimetic, asupra existenţei. Cariera de poet  a Lordului ia amploare cu acte-n regulă, căutîndu-se, regăsindu-se, în sentimentul fertilităţii imense a noii sale geografii poetice şi trăind bucuria fiecărui vers ţîşnit din adîncuri, după cum va simţi cald-înţelegător şi cititorul: „ …Şi daţi-mi cheia/ să-l caut pe Bacovia! / De când îl ştiu,/ cad frunze gălbenite,/  şi a nins./ Privesc statuia lui/ în parcuri goale,/ pe umeri epoleţi de frunze/ i s-au prins…./ A fost aici,/ poate-a intrat în mine, la adăpost de frunze,/ de ninsori,/ călătorind pe amintiri/  lacustre,/ am cumpărat tot plumbul./  Pentru flori. Într-o  bine venită limpezire sufletească, poetul anticipează un salt nou, acela care îl proiectează într-o pace poetică sublimă, în care frămîntările toate i se resorb, mîntuite în idealitatea creaţiei ce creşte tainic din sine:  „Între mine şi oameni,/ stelele sunt,/ legământ pune/ pâinea şi sarea./  Câmpia mea/ e secetă-n vânt,/ între mine şi secetă-i/  Marea.”

 

Volumul al cărui profil, în mişcarea lui dătătoare de linişti,  are scopul de a lumina drumul  îngheţat al poeziei, vorbeşte despre eul autorului dezgropat parcă de sub dărîmături de pluş, readus parcă de la umbră la soare, la obligaţia constantă de a-şi asculta alte întrebări deşteptate sfios, dar fără de îndoială: „Pentru cine/  mişcarea,/ aşteptările,/ ale cui?/ Aplecaţi / de durerile lumii,/  cântăm./ Balul/ nu s-a sfârşit,/ cercul,/  nu s-a închis!” Prezenta revenire a poetului oferă o modalitate proaspătă de a scrie poezie; un fel de ţîşnire, aşa cum formele în relief acţionează asupra ochiului, tot astfel poemele, unele de întindere mică, dar proeminente, sînt mai eficace decît expunerea exhaustivă a unui poem fluviu: „De ce atâtea ziduri/ de străpuns,/ de ce iubirea vine rar/  în cerc,/  de ce începem viaţa/ în cercul ei de plâns, /  de ce pătrundem lumea/ când e de nepătruns?”

Emil Druncea lasă mult pe seama imaginaţiei cititorului, provocîndu-l să completeze cu vibraţii proprii ceea ce poetul profilează laconic, dar ferm: „Aş sta/ de nu s-ar face/ pustiu,/ sau cimitir de cruci,/  stingher./ Iar despre cimitire/  ce să scriu?/   Miroase peste tot/  a cer./   Miroase-a cer./ Alerg./  Dar despre alergare/ ce să scriu?/ Sunt întrutot/  o alergare.” Volumul cuprinde, cald şi luminos, tot ce i se părea mai înainte antinomic şi poate fi socotit fără putinţă de tăgadă actul de curaj al unui  birocrat al inspiraţiei pure; expresie a unei gîndiri postmoderne în mişcare întrebătoare şi pilduitoare urmăreşte o unitate în relaţie cu exteriorul  fragil al existenţei: „Dacă nu era/ Pământul,/  să ne cheme/  înapoi,/ brazda noastră/ de-nsoţire,/ lumea ce era?/ Dar noi?” Finisînd ca un bijutier levantin piatra preţioasă,  minuţios şi rafinat, condeiul lui Emil Druncea fixează cu claritate în cadre minuscule intensitatea unor trăiri mereu actuale,  în care originalitatea şi dependenţa doresc o cucerire a autonomiei:  „Să fie grâul/ curgere de mâini,/ pe la ferestre/  să ne colinde macii!” Aceştia ar fi stîlpii unei Arcadii filosofice proprii,  ţîşnite din cele mai ascunse unghere ale sufletului său, încă neregăsit, pe de altă parte: „Nu lăsaţi / ceasul să treacă, secunda,/ nu-ţi lăsa timpul,/lacrimi în palme.”

 www.agero-stuttgart.de

Toamna

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 4,33 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Solitari plopii pe drumuri
ne învelesc în perdele de ceaţă
vin ploile toamnei, vânturile stepei
să ne fluiere-n oase durerea.

Pătrunde apa-n inima pietrei
îngălbeneşte sub tălpi ramul
trupul tău o clepsidră de frunze
scaldă-n soare copacii cu sânge.

Toamna în gabriolete de aramă
îşi taie venele în văzul păsărilor
care se sperie şi zboară spre sud.
Oamenii privesc, înalţă braţele,
sărăcindu-se de tinereţe,
cerul ridică o placă mobilă
să treacă îngerii serii spre apus.

Pe frunţile noastre e un semn
pe care nu-l putem descifra
bat ceasurile timpului ruginite
şi nu ştim când se vor opri.

Doar tu iubito încălzeşti cu ochii
arzi întristarea cu o stare de bine,
cum izvoarele o dau însetaţilor
după un drum prin pustiu.

Tu-mi torci caierul vieţii
până ce noaptea trupului se pierde
şi limpezită după furtună
îţi stingi lacrimile într-o oglindă.
impasibilă la durere.

Mişu, poeticul şi adevărul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Mişu, poetul din cartier, se pliază bine pe cititor,
înţelege imediat cum ar trebui să se exprime şi o face.
uneori Mişu pune semne se punctuaţie, alteori nu,
dar, totdeauna, îşi scrie numele cu majuscule.
arareori Mişu întră în criză de idei. atunci pune întrebări, face poze maşinilor
şi oamenilor. ia o pauză de cîteva ore cît le studiază, începe să scrie.
de cele mai multe ori are o revelaţie. de cele mai multe ori scrie adevăruri.
de cele mai multe ori Mişu pare divin, prietenii îi fac cinste şi cîntă împreună
psalmi personali.
cînd va muri Mişu, cine va mai şti să ne cînte? să ne încînte?
plîng oamenii deveniţi copii sensibili. şi Mişu în straie de gală, cu foaia de hîrtie şi pixul pregătite, dă pe gît o sută de rom.
apoi scrie adevărul şi numai adevărul, mai primeşte un pahar, priveşte înăuntru
şi desluşeşete mesenilor. femeile frumoase îşi ondulează neuronii, iar Mişu le mîngîie
cu o melodie veche, pe texte noi.
vocile se prind de mîini şi din corul acela talentul curge precum pensula unui artist
spre desăvîrşire.
uneori Mişu merge la fîntînă şi îşi admiră figura de ceară.

Uneori

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Ascunzi sub mască o obsesivă căutare
exista ceva care nu se întrevede,
ceva care fuge cu obstinaţie
şi n-am cum să văd
vulcanul care te răscoleşte-n măruntaie.

Monotonia te inhibă
şi capeţi o înfătişare nefirească,
abstractă, număr căzut din şir
în cutele timpului.

Omul adevărat din interior
rămâne sub gesturi, sub aparenţe.
închis în cochilia mută.

Uneori mă răsfeţi puţin
cu o dungă îngroşată de suflet
care-ţi scapă printre degete.

Înţelegerea mea-i deschisă
pregătit să descopăr filonul.

Asaltul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Liniştea;
ajurul de clipe goale tivite
cu notele stridente de certuri conjugale,
ce se scurg repezit prin învechitele plafoane.
Ochiul broaştei de uşă se cască larg
privind neclintit,
pe geam se scurge gălbenuşul lunii pline
şi-o latră un maidanez răguşit.
Motoare ambalate în parcare,
o alarmă auto ţiuie iritată,
ca de un pantof cu tocul cui călcată.
Trosnete,
zumzet asmatic de aspirator cu zel de subaltern
oropsit, că-i iar peste orele de program corvodit.

Ceasul numără-n ritm tahicardic secunde,
pe toboganul limbilor fosforescente scurse.
Lucrurile dintr-o dată se dilată,
de pe rafturi se revarsă
peste masă, peste scaun, pe podea,
ocupând odaia toată
şi-n întuneric numai ochii între perne pitiţi,
privind la marşul triumfal
aşteaptă
fără ca să mai clipească
ultimul asalt.

„Un fluture cu o singură aripă” sau „Omul retortă” de Gheorghe Stroia

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Apărută la editura Rafet, în anul 2010, cartea lui Stroia Gheorghe, „Omul Retortă”, mă convinge că nu există niciun manual care să ne înveţe cum să scriem poezie şi că nu numai forma este cea care bucură, ci şi ceea ce se află în spatele formei, fiindcă poezia vine din alte izvoare, mai profunde. A scrie poezie este ca şi cum te-ai afunda într-un haos încântător adică haosul originar al naturii (umane) pentru că începutul fiecărui poem înseamnă abolirea legii şi a raţiunii. Cartea este o dăruire totală, pentru că autorul face din sufletul său „Un drum, o cale”, pe care ne îndeamnă să păşim, dar având grijă de cei care vor  explora această cale. Autorul ne împrumută nişte „opinci umblătoare“ făcute tot dintr-o fărâmă din sufletul său aprins.

Suflet plăpând ca un fluture  cu o singură aripă, uşor şi plin de graţie ca şi fluturele, simbolul imponderabilităţii, „Omul…retortă” este egal cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. Cu mâinile sufletului desculţ, întinse spre cerul din care e rupt, poetul şopteşte vântului să facă linişte, pentru a-şi aduna gândurile răspândite pe calea ce duce spre visare. Când fluture, când piatră, când fiu al ploii, când îngenunchiat de primăvară, poetul ne înfăţişează diferitele ipostaze ale propriului spirit, cu reverberaţie de sanctuar, vădit  timid.  De aceea trebuie să avem grijă fiindcă nu toţi putem păşi aici, deşi autorul ne invită cu persuasiune disimulată. Unii ne-am putea evapora, la fel ca şi autorul, care mărturiseşte la un moment dat că a ajuns într-o stare de volatilizare. Împrăştiindu-se în eter, poate înflori miraculos, extraordinar, misterios, prin stări fără de care n-am avea de-a face cu poezia, fiindcă „poezia este universul însuşi…care se perfecţionează continuu”

Gheorghe A. Stroia reuşeşte să dea poemelor sale supleţe folosind în construcţia artistică o structură teologică nedefinită, însă. Autorul îşi recunoaşte, cu exces de modestie, o dubitativă, superbă neputinţă în capitolul doi al cărţii sale intitulat „Renaştere”, ca în poezia „În ochiul orb…un ciob”. Se întreabă nedumerit „ce sunt, ori cine sunt?” neştiind sigur dacă este „firul de nisip cernut de sita timpului cel mut” sau „pomul copt” fără rod ori lacrima născută „în ochiul orb – un ciob”. În altă poezie, din acelaşi capitol, autorul îşi simte ochii vitralii prin care “intră lumina-cea din cer”. Aceeaşi Lumină care i-a aureolat şi pe sfinţi, folosind astfel procedeul de punere în valoare a ceea ce este mai nobil într-un om, semn al sacrului, al divinului. Poezia lui Gheorghe A. Stroia este nimbată  de un nor luminos, ce poate fi felurit colorat, autorul folosind lumina-simbol şi lumina-metaforă, hotarele dintre ele nefiind strict delimitate.

Ave!

octombrie 2010

Poetul şi căderea în propria inimă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

Volumul bilingv Scrum/Cendre conţine 48 de poezii ce poartă semnătura poetului Ştefan Doru Dăncuş. Versiunea în limba franceză aparţine poetei şi traducătoarei Hermine Cîmpean. Cartea a fost publicată în anul 2010 la Editura Grinta din Cluj-Napoca.

Ştefan Doru Dăncuş distruge pedantismul şi ipocrizia, trezind protestul şi nevoia de adevăr în fiecare cititor. Poezia sa are sciziuni optzeciste, precum revolta omului singur printre semeni şi cărţi (v. Daniel Corbu – „Manualul bunului singuratic”), dar are şi vibraţii transmoderniste prin care atinge dimensiunile metafizicului şi ale revelaţiei de pe vârful bornelor kilometrice ale cotidianului în care „iadul e pe pământ / iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi / iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la serviciu / noaptea în care vă împreunaţi din obişnuinţă” (pag. 34).

Poetul se află în faţa maşinii de scris şi împuşcă indiferenţa cu litere de foc. V de la Vers poate însemna şi V for Vendetta, celebra carte a lui Alan Moore. Ştefan Doru Dăncuş se răzbună pe condiţiile sociale, pe sistem, chiar dacă îşi preţuieşte limba şi ţara. Nostalgicul este dur, prezentul este şi mai dur, iar viitorul este scrum de cuvinte. Poetul este un Prometeu dezlănţuit care a furat poemele din bibliotecile cerului şi a dăruit umanităţii focul inimii sale. Nu are timp de filozofie şi nu este un virtuos al metaforei. Nu umblă şi nu caută sensuri. Mesajul său este direct şi loveşte acolo unde doare mai tare, nelăsând prea multe posibilităţi cititorului de a da înapoi sau de a interpreta. Cuvintele sale au tendinţa să invadeze spaţiul intim şi să subjuge. Practic, autorul, luptătorul, soldatul îşi caută disperat camarazi de suflet şi de arme. Mai mulţi decât cei din „cazarma” sa, femeia pe care o iubeşte şi copilul pe care îl ţine în braţe.

Nu ştim dacă mesajul în limba franceză va avea impact. Prea puţine popoare înţeleg cu adevărat ce se întâmplă în microuniversul celor care au o limbă, o istorie şi o cultură care nu prea stârnesc interesul. Pentru cei mai mulţi nu suntem decât obiecte de studiu şi experimente în laboratoarele superficialităţii. Dar Ştefan Doru Dăncuş îşi face datoria de bun cetăţean al patriei şi al planetei. Contribuie prin toate forţele sale la promovarea valorilor româneşti, atât ca scriitor cât şi ca director al revistei Singur şi al sitului Internet cu acelaşi nume.

Poetul nu este dogmatic, chiar dacă invocă numele lui Dumnezeu de nenumărate ori, însă fără a-l impune. Paradoxul este atunci când „bătaia aripilor de înger nu face doi bani” (pag. 8), când „merge prin pustiu şi află că biblia e acum pe situri” (pag. 76). Îşi cunoaşte rolul şi dimensiunea cosmogonică, de aceea consideră că ceea ce spune poate că „nu e mai mare decât o furnică” (pag. 10).

Povestea sa este aceea a unui profet izgonit din propria cetate. Uneori chiar trebuie „să o spună prin baruri” (pag. 12). „Aproape că (EL) este asfaltul pe care tinerii poeţi calcă trufaşi” (pag. 20). Dar acceptă această umilinţă şi de multe ori colindă lumea sub talpa unui pantof…, cu „limbile omenirii înşurubate în inimă” (pag. 24).

Unul dintre cele mai triste şi tragice poeme este acela al căderii în propria inimă (pag. 30). Pe undeva chiar bacoviană această apocalipsă sentimentală: „Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.” (George Bacovia – “Sonet”). Vom posta integral acest poem, pentru o mai bună evidenţiere: „am început să cad în inima mea / e dureros domnilor / nu poate o inimă să încapă un trup de om / unii spun că am băut şi am fumat prea mult / că prea multă cafea pentru creier / nişte prieteni m-au părăsit / alţii m-au duşmănit în epoca asta literară / e dureros domnilor să stai în inima-ţi / să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul / să plângi pentru viitorul ei ambiguu / pentru clipa în care aerul învins / va părăsi definitiv câmpul de bătaie / e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil / în pântecele mamei că vrei afară / că ai cărţi frumoase de scris / că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată / că ai de arătat lumii înconjurătoare / câteva sculpturi nemaivăzute etc. / oameni buni într-una din încăperile / inimii mele plâng pentru voi / nu voi şti niciodată cui vă las.”   

Evident, protestul poetului se îndreaptă şi împotriva regimului ceauşist şi împotriva şefilor literaturii române. Ar fi avut de ales între a-şi vinde sufletul şi a rămâne un ghimpe între coastele acestora. Dar, conştient, el ştie că „nu te poţi pune contra acestora / îţi vor supravieţui / vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei / şi copiii lor” (pag. 32). Aşa că face tot ce se poate face, „public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză / merg la TV şi la radio / mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut / pentru ei, cei care mă vor vinde” (pag. 32).

Atât de multă suferinţă în poezia lui Ştefan Doru Dăncuş! „Dumnezeu nu îndrăznea să se apropie de suferinţa aceea”. (pag. 78). Printre gânduri şi printre versuri încercăm să-i reamintim poetului că „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri” (v. Benjamin Franklin) şi că „Dumnezeu este singurătatea oamenilor” (v. Sartre). Dar   replica nu întârzie să apară: „nimeni nu mai e cum trebuie cu toţii sunt reci / calorifere / gheţuri fără vremuri prin metropolele lor stinse” (pag. 86). Trist dar evocator. Lumea se schimbă şi poeţii rămân ca nişte fosile ale iubirii. Trebuie să fie atenţi, trebuie să umble şi ei cu „duhul îngheţat” pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi la singurătate.

Ştefan Doru Dăncuş plăteşte un tribut greu, al celui care ŞTIE. Pentru el iubirea capătă alte conotaţii, mult mai intime, mult mai profunde. Chiar dacă fondul liric este unul cotidian, plin de traume sociale şi psihice, poetul are vocaţie şi misiune spirituală. El nu se leapădă de credinţa sa şi nu se leapădă nici de oameni. S-a întors dintr-o lungă călătorie, marcată de purificări, de arderi intense, şi ne-a oferit acest volum superb de poezii pe care vi-l recomandăm spre citire.

 21 octombrie 2010
Montreal