Arhiva revistei

Gulagul stalinist repovestit de Herta Müller

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Adevăratul nume al protagonistului Leopold Auberg din recent apărutul roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei (Humanitas Fiction, 2010, traducere fără cusur semnată de Alexandru Al. Şahighian) nu este altul decât cel al viitorului poet sas, născut în 1927 în zona Sibiului, Oskar Pastior. Apărută sub un titlu aproape intraductibil, „Atemschaukel” în 2008, tradusă în principalele limbi europene, cartea a polarizat critica între da şi nu, cel puţin în Germania şi Franţa, rostindu-se sentinţe antagonice precum  „manierism”, „artificialitate” „mărturie de mâna a doua”, „estetizarea suferinţei”, „empatie pentru victime”.

Versiunea românească a fost lansată pe 28 septembrie în prezenţa autoarei la librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti: este vorba de detenţia viitorului prieten şi confident al romancierei, dar şi al tuturor celor care au cunoscut lagărele staliniste de muncă silnică, vestitele gulaguri. Leo nu avea decât şaptesprezece ani atunci când este deportat în 1945 în Ucraina.

Sub ochii noştri se deapănă istoria pe care Oskar Pastior o va fi povestit autoarei „Călătoriei într-un picior” şi pe care aveau de gând s-o restituie cititorilor în colaborare. Numai că  Pastior, întors din deportare în România în 1949 şi plecat definitiv în Occident în 1968, s-a stins în 2006 la Frankfurt pe Main şi n-a mai apucat să ducă la bun sfârşit proiectul comun.  Totuşi poeta, romanciera şi eseista  Herta Müller, a douăsprezecea laureată a premiului Nobel (2009) s-a simţit aproape obligată să consemneze  mărturia celor cinci ani de detenţie a lui Leo/Oskar.

Spre sfârşitul ultimului război mondial, în 1944, în timp ce Armata Roşie avansa spre apusul Europei,  şeful guvernului român pro-nazist Ion Antonescu a fost arestat, judecat şi executat prin împuşcare, nu înainte ca România să fi trecut de partea Uniunii Sovietice biruitoare şi să fi declarat război Germaniei hitleriste a cărei aliată fusese până atunci. În 1945 generalissimul Stalin, acest Ivan cel Groaznic al veacului XX, a dat ordin ca toţi cetăţenii de etnie germană trăitori pe teritoriul României  şi având între 17 şi 45 de ani trebuiau să contribuie cu forţa la reconstrucţia Uniunii Sovietice trecute printr-un conflict armat devastator.

Se ştie că şi mama scriitoarei fusese deportată – de-aici şi interesul şi într-un fel datoria morală de a zugrăvi experienţa extremă a lui Leo: chiar dacă lagărele respective prin care trece Leo nu sunt de exterminare, ci de muncă în construcţii, în mine de cărbuni, pe câmpiile colhozurilor etc., umbra morţii era  necontenit şi pretutindeni prezentă. Cum se poate relata un eveniment care a întrerupt brusc parcursul liniştit al vieţii unui adolescent ? Cum e cu putinţă să fie descrise condiţiile unei existenţe la limita umanului? Aici Herta Müller se va întâlni cu climatul şi tipologia unor cărţi celebre semnate de Primo Levi, Soljeniţîn, Claudio Magris, Imre Kertesz etc.

Scurgerea zilelor deprimant de asemănătoare – trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an înmulţit cu cinci ani fac opt sute douăzeci şi cinci de zile, răstimp în care băiatul devine bărbat. Ce fel de bărbat ? Cu siguranţă nu acelaşi cu cel care ar fi devenit dacă ar fi continuat să trăiască alături de familia lui, de tatăl şi de mama lui, de bunica care înainte de a pleca îi spusese mai mult decât convinsă: – ştiu că o să te-ntorci -, cuvinte care îi dăduseră lui Leo puterea să reziste, voinţa să supravieţuiască, mai ales atunci când foamea îi alunga din minte orice alt gând, depopulându-i creierul de toate subterfugiile la care recurgea.

Foamea este o osândă perpetuă, vine când şi cum vrea. Invincibilă. Acesta esta laitmotivul romanului lui Leo, pentru care lumea se dezbinase în două, lumea de dinainte şi lumea de-acum. În cea dintâi abia dacă descoperise o seamă de plăceri interzise, întâlniri cu alţi bărbaţi etc. Se despărţise de aceasta cu o voioasă inconştienţă, ca o uşurare de a scăpa de toate acele secrete şi interdicţii, lâsându-se pradă unei părelnice aventuri: pleacă cu o valiză în care până atunci ocrotise un gramofon. Lungul, mult prea lungul drum în vagoane de tren destinate transportului de animale precum cele în care naziştii îi  deportaseră pe evrei, fusese puntea de trecere între cele două lumi, între cea de acolo şi cea de aici.

Aici deţinuţii primesc efecte perfect asemănătoare, lenjerie grosieră şi vestita pufoaică, un compleu format din pantaloni şi jachetă căptuşite cu vată. Pufoaica ţine de frig, dar dacă plouă, se îmbibă cu apă şi nu se mai usucă nicicând. Aici se lucrează cu ciment, mortar, tot felul de deşeuri, cărbune etc. Viaţa deportaţilor, fireşte, nu are nicio valoare şi nu conteză dacă există cazuri de otrăvire, sau dacă una dintre deportate, Irma Pfeifer, se prăbuşeşte cufundându-se cu faţa în moloz. S-au inventat felurite stratageme pentru a se război cu păduchii:  cea mai de succes era să sapi o groapă, să pui înăuntru flaneaua de corp, lăsând afară doar marginea unei mâneci. Dimneaţa te trezeai cu o spumă albicioasă pe margini: sunt păduchii care s-au îmbulzit grămadă şi pot fi striviţi in corpore. Sunt şi camarazi cărora mai le arde să facă sex – ascunşi pe după o pătură, boţită în chip de cort. Lui Leopold i-a trecut orice chef, se mulţumeşte când şi când să tragă cu ochiul. Deoarece aici foamea este însoţitoarea intimă în fiecare minut al zilei. Dacă se întâmplă să fie prins vreunul că a furat un codru de pâine, vai şi amar de el, este omorât în bătaie, ca şi cum ar fi comis o crimă, „crima pâinii” marcată ca atare pe răbojul comunităţii, spre luare-aminte. Aici uneori se merge la bazar, pentru a schimba orice pentru un pic de sare sau zahăr. Leo adusese cu el căteva cărţi: le vinde ca hârtie pentru confecţionarea  ţigărilor. Aici nu ajung niciun fel de ştiri despre mersul lumii de dincolo. Singura dată când Leopold primeşte ceva prin poştă, e vorba doar de fotografia unui copil cu data de naştere, ceea ce accentuează şi mai tare suferinţa lui Leo: se simte dat drept mort şi înlocuit de acel frate necunoscut.

La finele celor cinci ani de detenţie, deportaţii încearcă un sentiment ambiguu în privinţa reîntoarcerii – parcă le-ar fi frică să se despartă de acel loc  strâmt cu care s-au obişnuit. Adevărul e că reintegrarea în familie şi în societate nu e deloc uşoară. Trecutul marcat de lagărul de muncă silnică devine o gaură neagră, deoarece nimeni  nu mai vrea să i se mai pomenească de deportare sau să-şi aducă aminte de ea. Leopold încearcă să meargă înainte. Cine a citit şi alte romane de Herta Müller, traduse în româneşte, se reîntâlneşte cu stilul ştiut. Un stil care operează prin metaforă, înobilând realitatea, după procedeul „obiectivului relativ” al lui Eliot. În jurul protagonistului pivotează tovarăşii săi de muncă pe care învăţăm să-i cunoaştem: avocatul care mănâncă polonicele de supă ale nevestei, fata retardată care n-a înţeles niciodată unde a fost adusă, cele două fete care par a fi surori fără însă să fie…O umanitate care – măcar atât – păstrează un nume şi un prenume, fără să fi devenit doar un număr tatuat pe braţ.

Leagănul respiraţiei este o mărturie necesară. Cu cuvenita distanţă şi cu diferenţele fireşti care există între arta imaginilor cinematografice şi cea a cuvintelor, romanul în cauză ne aminteşte de mult oscarizatul film „La vita è bella” de Roberto Begnini: atât  Herta Müller cât şi Roberto Begnini reuşesc să învăluie în poezie o realitate care e departe de a fi poetică. Pot asta poate fiindcă nu este voba de experienţa lor directă, cea adusă sub ochii cititorilor şi spectatorilor. Sau poate detaşarea narativă, lipsa de sentimentalism ce adie în aceste pagini, au constituit o opţiune: era singurul mod posibil pentru a nara inenarabilul.

Geo Vasile

P:S. Iată ce putem citi, nu fără oarecare surpriză în prestigiosul IL GIORNALE.it, din 24 sept 2010, sub titlul Oskar Pastior, prietenul şi confidentul Hertei Müller era un spion al Securităţii: „Oskar Pastior, poetul româno-german mort în 2006, era un spion al serviciilor secrete româneşti. Dezvăluirea făcută de germanistul Stefan Sienerth a fost percepută  cu groază de Herta Müller, care ar fi trebuit să scrie o carte cu Oskar Pastior la patru mâini. Sienerth a consemnat această ştire în trimestrialul „Spiegelungen”, explicând că Pastior a fost în slujba Securităţii din 1961 până în 1968 sub pseudonimul Otto Stein. Aflând această veste, H.M. a încercat un sentiment de „frică” dar şi de „furie”, a mărturiisit ea într-un interviu pentru „Frankfurter Alllgemeinen Zeitung”. „A fost ca o palmă” a adăugat ea. „Leagănul respiraţiei” se bazează chiar pe amintirile lui Pastior, care devin în carte cele ale tânărului Leo Auberg, prin care ne este descrisă viaţa în lagăr”. (trad. din italiană, G.V.)

Muza mea dragă…(Muse)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...
–––––––––––––––––––––––––––––––––
Fostei, actualei şi eternei muze…
Păşeşte uşor, nu-mi tulbura clipele rare,
Când pentru tine versului dau viață!
Nu mă îmbrățişa azi prea puternic
Căci pentru tine, ruga poezie o-nalț!
Lasă-mi un minut de eternitate
Pentru a scrie astăzi pentru tine…
Lumina să nu fie stinsă prea devreme,
Mai dă un răgaz poeziei!
Astăzi, draga mea, vom visa mai puțin,
Nu vom mai zbura atât de departe
Căci poeziei astăzi te descriu!
Voi lua cuvintele de foc cu care
Alaltăieri sufletul ni-l încălzeam;
Şi-ți voi face un (auto)portret…
Zâmbetul tău, o metaforă vie va deveni,
Iar ochii tăi, mai presus de cuvinte
Se vor transforma şi vor deveni astre.
Țărmul sufletului tău se va afla
Dincolo de granița Universului!
Draga mea, nu-mi potoli ale inimii bătăi
Lasă-mă să scriu iubirea pe hârtie.
Nu fugi, rămâi lângă mine
Doar ştii că m-aş rătăci fără tine,
Nu mă lăsa pradă singurătății!
Am nevoie mereu de dragostea ta;
Nu ştiu dacă azi ne vom mai putea juca
Căci versului îi e dat să crească departe de tine;
Nu-mi ucide visul pe care destinul mi l-a dat,
Rămâi mereu aproape şi du-te cât mai departe
Să nu trânteşti uşa când vei pleca
Căci astfel mă voi trezi din visul poeziei,
Iar când voi realiza că sunt departe de tine,
Voi umple singurătatea cu lacrimi amare

Iulia mea…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Poemul unei despărțiri….

La ceas târziu de seară, când luna se arată
Privesc în focul stelei, precum în ochii tăi…

Desenez pe cerul fără margini, urmele
Unor clipe peste care cu lacrimi le-am şters!

Sunt azi, un trecător printre eternele uitări,
Un suflet gol, într-un mormânt de flori!

Când sufletul suspină cu lacrimi de cristal,
Când rana-i prea adâncă, renasc de dorul tău.

Privirea ta adâncă, îmi mistuie suflarea,
Iar pentru tine şi inima mi-o dau.

Noaptea se aşterne, dar nu mai vin la tine
În visurile tale rămân o amintire.

Cu lacrimi prea amare, îngrop în amintire
Fructul necopt al propriei mele iubiri.

Nu vreau să plângi, nu vreau să te rănesc
Mai bine plec din drumul tău… Amin!

Această dorință ce-o port în suflet
Nu va muri vreodată, o ştiu prea bine!

Rămâi cu bine, dulcea mea amintire
Eu astăzi plec de lângă tine!

Păşesc prin moartea cu sufletu-mpăcat,
M-aşteaptă un mormând de singurătate..

Dar voi zâmbi, ştiind că dincolo de granița
Acestei dureri fără margini, se află ea, fericită!

Oraşul-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

– Ce faci? îl întreabă Kemal pe şoferul care se pregăteşte să iasă din maşină.
– Nu coborâm?! face omul nedumerit. Am ajuns!
– Am ajuns, asta e clar, dar de ce să coborâm, vrei să ajungem la „Ştirile de la ora 5”?
Locul „accidentului” e înţesat de Poliţie şi Presă.
– Toloc, îi zice bărbatului din dreapta lui, ia du-te, tu, tată şi vezi care e mişcarea! Dar, aşa, discret!
Lumea se perindă curioasă. Aruncă o privire şi pleacă. Nu mai există ceva care să le atragă cu adevărat atenţia. Probabil, dacă o să le spui că în şase luni va fi răspândit în atmosferă un virus care va omorî jumătate dintre ei, vor face puţină gălăgie, după care vor accepta. Au altele pe cap mult mai importante! Rata de la bancă, taxa de la cablu, rezolvarea plângerii pe care au depus-o împotiva ălora care le bagă de două ori TVA-ul pe factura de telefon şi multe alte grozăvii. În timp ce ei îşi bat capul cu imaginea pe care cei din spatele rotiţelor o promovează ca fiind drept „viaţa în societate”, lumea se schimbă. La naiba, la un moment dat o să se învârtă şi Pământul invers şi degeaba!
Cei de la televiziune prezentau ştirile ceva de genul:
„Bună seara! Vom începe prin a vă spune că echipei naţionale de handbal i s-a schimbat antrenorul, o bombă atomică a fost lansată spre noi acum treizeci de secunde şi un schizofrenic din comuna Bărbăţelul a violat cu sadism o bătrânică. Consătenii spun că l-ar fi văzut, cu câteva zile în urmă, pe băiat cum… „
Bla-bla-bla… Alo! Bomba! A fost cineva atent?
Mecanismele erau construite după modelul elveţian şi mergeau ca unse. Dacă se certau doi contracandidaţi, indiferent de domeniul de activitate şi brusc apărea al treilea cu aura de îngeraş pe cap, care îi îndepărta cu vitejie, preluând tronul cald, era clar o făcătură. Certurile erau aranjate din timp la un pahar de whisky şi „îngeraşul” care răspândea lumina în jur era tatăl dracilor.
Dacă era să-ţi povestească Kemal despre ce se întâmplă cu adevărat în viaţa de cu zi, ajungeai să-l consideri nebun, să pleci în pustie, autoexilându-te, sau, dacă erai mai slab de caracter, să îţi agăţi ştreangul de gât, scăpând de stresul de a-ţi mai pune întrebări.
Portiera din dreapta lui Kemal se deschide şi lângă el se aşează şeful Poliţiei. Turcul rânjeşte:
– Ce faci, Vasilescule, mă filezi?
Vasilescu zâmbeşte.
– La câte am pe cap, asta mi-ar mai lipsi…
– Probleme cu ăia de sus?
– Ah, nu! Cu nevastă-mea, e însărcinată.
– Aoleu! Cunosc, aici chiar eşti pe domeniul meu.
Vasilescu se scarpină în barbă.
– Aş vrea să te rog ceva…
– Atunci, roagă-mă, nu mai sta, că pierdem timpul!
– Aş avea nevoie de nişte bani împrumut. Mai mulţi…
Kemal îl priveşte curios.
– Vasilescule, după cum ştii, eu nu sunt bancă, nu dau bani împrumut. Dar dacă e ceva important ţi-aş putea face o donaţie, să spunem… Ce vrei să faci cu ei?
– Să-mi iau un apartament.
– Un apartament? Unde, în Mangalia sau în Constanţa?
– Mangalia.
– Cu câte camere?
– Măcar trei.
– Păi şi care e scorul?
Discuţia continuă aiurea, dar astea sunt întrebări care trebuiesc puse. Întrebări care să dea senzaţia că suma respectivă reprezintă un efort financiar consistent. Într-un final, ajung la o înţelegere. Banii nu sunt cu adevărat importanţi, spre diferenţă de alte lucruri…

Lecţia de geografie, la chei, pe pontoane ruginite

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Oricând, în anii de şcoală, o superbă lecţie de geografie
începea întotdeauna cu prezentarea
staţiunilor pentru recuperarea iluziilor pierdute.

Îmi amintesc şi acum zona interzisă străjuită de pontoane ruginite
dintr-o bătrână pădure de stejari.

De departe se vedeau felinarele oglindite în apa rece de munte,
păreau fântâni dezgropate din noduri albe de funie groasă
încrustate în jârtejurile de miazănoapte.

În centrul ei, pe un drum silvic, era un carusel cu oglinzi înclinate.
Mergeam acolo şi ne testam cunoştinţele despre aeroporturi.

Tu trebuia să iei mereu nota cea mai mare.
Eu aşteptam să-mi crească un ochi în mijlocul frunţii,
Credeam că aşa voi vedea mai bine capcanele pentru iepuri şi vulpi.
Vroiam să le salvez pe toate de la o moarte stupidă,
să nu se vâneze reciproc.

La amiază, pe neaşteptate, porneam expediţia caravanelor în alai domnesc.
Căutam statuete de bronz în poieniţe cu ciuperci şi levănţică,
de mîini să ni le legăm cu şireturi albastre şi roz, strâns împletite,
Şi pe râu, în amonte, să le lăsăm apoi în bătaia vîntului.

Uneori, statuetele aveau catalige. Erau prea înalte, cât zece tocuri de damă.
Nu ne doream bani să cumpărăm avioane
Şi plăteam cu năsturaşi de nisip zborul nostru cu primul deltaplan.
Ne rătăceam, ne căutam, ne ascundeam în tufişuri de măceşi,
iar când înspre seară ne întâlneam în sfârşit,
ne odihneam la chei, pe pontoane ruginite.

Lecţia ar fi durat la nesfârşit dar într-o seară, de Schimbarea la Faţă,
râul s-a umflat mai mult ca altădată
şi ne-a smuls cu o mie de braţe căsuţa de lemn din copaci.
Ai plâns până ai orbit, scoarţă şi muşchi ţi-au crescut pe obraji
Şi pistrui de apă vie în inima grea de pământ te-au sufocat.
Lângă un brusture e şi acum, la chei, crucea de unde-ai plecat.

Către sine

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Cum poţi să stai cu acea mască permanent
fără s-o scoţi sau
să o schimbi măcar,
ca să respiri, să te arăţi, să fi!
De ce te-ascunzi
tu om nătâng
atunci când viaţa ţi se-arată
şi ideile îţi sunt descrise
şi te îndeamnă să speri
că şi tu poţi, că şi tu vrei?
De ce omule te sperii
de judecata-ţi proprie,
de tine, şi de eu?
Tu vrei
dar nu te recunoşti,
te şti dar nu te-accepţi,
aruncă-te în gol şi simte puterea împlinirii,
fă, dă, simte şi cere!
Ai totul pentru tine,
nu te sfii, fă-ţi viaţa.
Mi-e frică,
spuse el
şi-apoi s-a spart ca gheaţa.

Oraşul-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

Oraşul a fost construit pe o veche cetate. În inima lui, încă mai stau ascunse comori aşteptându-şi descoperitorii. În pământ musteşte istoria. Aici au trăit negustori renumiţi, căpetenii de vază, oameni care cu mânuţa lor au scris timpurile pentru totdeauna. Oameni care s-au sinucis din disperare sau care au ucis din dragoste. Poveştile lor sunt pline de viaţă şi mister, de parcă nu s-au stins niciodată. Energia lor încă roade aerul, dându-ţi fiori.
De la o fereastră, o doamnă bine îmbrăcată cercetează strada cu privirea. Se întoarce spre tânărul care răsfoieşte o carte şi dă dezaprobator din cap. În gând, tânărul suspină. În sală sunt câţiva cunoscuţi care, în curând, dacă nu o să se dea drumul la festivitate vor pleca şi ei la casele lor. Organizatorii încă mai aşteaptă, dar se pare că pe invitaţi ori i-a înghiţit pământul, ori şi-au lăsat picioruşele să-i ducă pe alte meleaguri. Meleaguri cu mese întinse, şampanie şi whisky.
„Dă, Doamne, să vină!”, îşi spune tânărul în minte. „E lansarea cărţii mele. Au promis atâţia că vor fi prezenţi… Trebuie să apară! Trebuie…”
S-a chinuit atât să-şi publice cartea. Numai el ştie cât a bătut din uşă în uşă pentru a căpăta un mărunţiş infim, de la aceia care se lăfăie, bătându-şi joc de viaţă, şi se laudă că sunt „oameni de cultură”.
„Niciodată să nu îţi pierzi speranţa!”, i-a şoptit mai devreme un prieten.
Speranţa… Cuvântul în sine era o iluzie.
Uşa de la sală se deschide şi, pentru o clipă, chipul tânărului se luminează. Acum o să apară o mulţime de oameni şi toate gândurile lui negre se vor pierde în neant şi…
Nu. Unul dintre administratorii sălii întreabă dacă se mai ţine ceva sau nu.
– Probabil, îi răspunde doamna de la geam. Cred că da. Mai aşteptăm puţin…
Şi timpul trece fără folos. La un moment dat, femeia se apropie de el şi luându- pe după umeri îi şopteşte:
– Hai să mergem! Uite, bem o cafea, fac eu cinste!
Tânărul tresare. Lumina ce albea geamurile s-a transformat în întuneric. Sala s-a golit.
– Da, răspunde cu o voce răguşită care nu-i aparţine. Da, să mergem…
Îşi îndeasă în rucsac teancurile triste de cărţi şi porneşte pe urmele femeii. Într-o după amiază obişnuită, pe care majoritatea şi-au petrecut-o bând bere şi urmărind emisiuni idioate, un tânăr cu un suflet minunat plânge.
Oraşul oftează şi viaţa îşi continuă cursul.

UN PROZATOR… „FANTASTIC” DE FERMECĂTOR POET: SNOWDON KING – „UEZEN ŞI ALTE POVESTIRI” ŞI „CONŞTIINŢA

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

 …Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING  (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană… – dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar… „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf. Durere ultimul strigăt).

…De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.

…E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al… lipsei de final: „va urma”…) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.

În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.

…Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (…eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” –  „scenele de mase”…, „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.

…La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel,  un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis…

…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman. — Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…”

…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe – “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei – CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , / Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud. 

…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) – cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”

De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul LuminiiCupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…”  “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.

“Izvor” al Revelaţiei.

…Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…

Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” – dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme[2] (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” –  simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… – din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”).

…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici,  funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) – şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibratoare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic –  dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică –  deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!)  – într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi  devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină

…Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen  este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale – şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele,ndurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc.

…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte – sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate – un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.

…În povestirea Atempus – sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi  trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.”

…Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici

Clonarea… alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice… – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia… „originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.”

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – „nimicnicie”…

…Clone, drone… (povestirea 2205) – şi eforturi zadarnice ca „jucăria” să semnifice…„ceva”, într-un univers prin care „fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în „galaxii” – …zeii înşişi devenind zei, din…„crisalide” şi…„la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind „identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!

…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui „Poe” (delirantul poet al sumbrului), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă!)  egoist! „— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!

— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! „Amintirea Comună” nu este decât fuga de „Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. „Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.”

…Iisus însuşi este un… cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total,  priveşte, “cu ochi ficşişi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.

Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”. 

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricii-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru – este plecat, pe veci,  sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor  –  …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final –  lugubră (“poe-scă”…)..

…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!

Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…

                                                                   prof. dr. Adrian Botez


[1] -Snowdon King, Uezen şi alte povestiri şi Conştiinţa lui Uezen, Colecţia Eidos, Fides, 2010 (prima carte, Uezen şi alte povestiri, a primit răsplata Premiilor Helion, 2007, 2008, 2009).

[2]Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, care descriu spaţiul şi timpul. Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci, o ia pe o scurtătură, numită gaură de vierme.

Umbrela

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 ––––––––––––––––––––––––––––––––

Îmi doresc uneori
să fiu o umbrelă
cu buline albe şi roşii.
Ploaia, doar ploaia
mă va putea învinge ,
biciuindu-mi faţa
ca şi cum aş fi
vinovată de ceva .
Aud glasul reparatorului
de umbrele,  care
 sparge liniştea
risipită-n umbra mea.
“Reparăm umbrele ,
reparăm umbrele”.
 Voi alerga la el
ca şi cum acesta
ar fi iubitul meu
de o viaţă.
Doar el îmi va mângâia
spiţele reci
izvorâte din
inima mea.

Gânduri nemuritoare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

☼~„Fiinţă cu chip de înger și trup de femeie, nu te transforma într-un vampir, nu nărui acest vis care a devenit realitate…. ”~☼

☼~Orice cuvânt devenise o simplǎ adiere de vânt în fața frumuseții privirii tale. ~☼

☼~În acel întuneric s-a produs însǎ o mare minune. Deşi nu puteam vedea am simțit cǎldura sufletului tǎu. Deşi nu puteam sǎ aud niciun sunet, vocea ta era în mintea mea, şi am început sǎ îți înțeleg gândurile.

 Atunci am înțeles cǎ tu erai acolo şi am devenit fericit. Am vrut sǎ te gǎsesc, sǎ te ating şi sǎ-mi amintesc de zâmbetul tǎu. Nu te uitasem, iar pasiunea mea pentru tine crescuse foarte mult. Deodatǎ am simțit o atingere. O mânǎ dansa pe spatele meu. Erai tu, iar mângâierile tale erau cheia spre fericire pe care o cǎutasem atât de mult. M-am întors şi brusc sclipirea ochilor tǎi au luminat acel loc necunoscut. Întunericul dispǎrea, iar eu ți-am vǎzut din nou chipul tǎu de zeițǎ. Trupul tǎu era mai frumos, iar ochii tǎi cuprindeau întreaga strǎlucire a stelelor.~☼

☼~În ochii tǎi am gǎsit înțelepciune şi am reuşit sǎ descopar unele rǎspunsuri la marile enigme ale omenirii. Însǎ nu m-ai lǎsat sǎ aflu rǎspunsul la enigma care mǎ frǎmânta cel mai mult: Iubirea… Ochii tǎi mi-au descris atâtea lucruri uimitoare. Sufletul tǎu m-a cǎlǎuzit spre purul adevǎr despre viațǎ. Am ajuns în fața unui copac. Era copacul vieții. Fructele lui erau oamenii, plantele şi animalele. Împreunǎ formau rodul acestei planete. Toate erau frumoase, dar în acelaşi timp erau diferite.

 Fiecare urma sǎ-şi continue propriul drum la momentul potrivit. Dupǎ ce aveau sǎ fugǎ din copacul pe care pǎmântenii îl numesc Terra, cǎdeau prin marele univers. Unii cred cǎ aceste fructe deveneau stricate, dar nu este adevǎrat. Odatǎ cu pǎrǎsirea copacului cǎpătau o nouǎ formǎ. Din acel moment rolul lor se schimbase. Fiecare fruct trebuia sǎ-şi gǎseascǎ un loc potrivit în acest univers. Apoi trebuie sǎ aştepte sǎ creascǎ şi sǎ devinǎ un copac, sǎ dea naştere la noi fructe. Acest proces le era cunoscut, pentru cǎ pe pǎmânt reuşiserǎ sǎ dea naştere la flori şi sǎ transforme copacul într-o lume minunatǎ, plinǎ de viațǎ. Asta este viața care ne înconjoarǎ, totul este atât de simplu şi de frumos. E adevǎrat cǎ unele fructe devin locul ideal al viermilor, stǎpânii marilor dezastre. Dar acestea sunt izolate, pentru că pǎmântul este o recoltǎ bogatǎ…~☼

☼~Pǎmântul este o zeițǎ care poartǎ la gât un lanț foarte sclipitor. Fiecare zalǎ reprezintǎ sufletul ființelor pǎmântene.~☼

☼~Probabil dacǎ aş fi fost sculptor, aş fi sculptat chipul tǎu pe cei mai falnici munți, ochii tǎi i-aş fi pictat pe cele mai frumoase clǎdiri, dacǎ aş fi fost pictor. Dacǎ aş fi fost poet aş fi scris numeroase poeme despre tine.

 Dar eu eram un cǎlǎtor, drumul meu era cǎtre tine. Viața mea avea sens numai lângǎ tine… Ştiam cǎ frumusețea ta mǎ orbise, dar asta mǎ facea fericit… ~☼

☼~Gândurile noastre se îmbrǎțişau…~☼

☼~Inima mea s-ar prǎbuşi în mare, iar sufletul meu s-ar transforma în vânt, pentru a putea fi mereu alǎturi de tine, pentru a te putea îmbrǎțişa şi mângâia. ~☼..

~Viața era un joc prin care ființele înțelegeau minunile universului. Tu erai cea mai importantǎ minune a lumii şi de aceea doream sǎ te regǎsesc, sǎ te pot admira. Nimeni nu cred cǎ putea fi mai strǎlucitoare ca tine, pentru cǎ ochii tǎi sunt centrul acestui univers în care ne aflǎm. Aceştia sunt singurii capabili sǎ întreținǎ lumina necesarǎ universului pentru a traversa o perioadǎ lungǎ din viața sa. Tu erai întotdeauna visul meu, pe care doream sǎ-l realizez. Era însǎ cel mai complicat obiectiv. Îmi amintesc foarte bine momentul când am reuşit sǎ ajung din nou pe Terra. Aratǎ la fel, dar când am zburat prin atmosfera acestei planete, inima mea a zâmbit, pentru cǎ ştia cǎ va reuşi sǎ te gǎseascǎ. În acele momente uitasem însǎ de promisiunea fǎcutǎ îngerilor, pe care trebuia s-o respect! ~

☼~Când ochii tǎi s-au trezit dintr-un somn profund, porțile universului s-au deschis şi eu am reuşit sǎ pǎşesc şi sǎ ajung pe Terra. Atunci am reuşit sǎ ajung pe tǎrâmul pe care l-ai cucerit cu frumusețea ta. Iubesc acea privire minunatǎ a unei regine care stǎpâneşte aceastǎ planetǎ. Acea reginǎ eşti tu, iar viața mea cred cǎ era numai lângǎ tine… ~☼

☼~Promit cǎ atunci când te voi întâlni te voi strânge puternic în brațe, pentru a putea simți mirosul tǎu fermecat.. Ştii cǎ viața mea doreşte sǎ fie umbra ta. Pentru cǎ lângǎ tine, eu mǎ simt cel mai bine. Îmi place foarte mult sǎ mǎ înec în ochii tǎi, sǎ rǎmân pierdut în irisul tǎu strǎlucitor, sau sǎ pǎtrund în inima ta, lǎcaşul sfânt, în care se odihnesc toți luptǎtorii care au reuşit sǎ traverseze labirintul şi sǎ te gǎseascǎ. Nu ştiu dacǎ erau mulți, sau dacǎ erau puțini. Inima ta putea cuprinde toți luptǎtorii, dar drumul pânǎ la ea, este foarte dificil, deoarece trebuie sǎ treci peste toate obstacolele. Singura armǎ care te putea ajuta era iubirea, pentru cǎ ea te putea face învingǎtor, sau te putea distruge. Dacǎ iubeşti prea mult, ajungi nebun dupa prințesa doritǎ, iar dacǎ iubeşti prea puțin, vei fi atras într-o gaurǎ a nepǎsǎrii, în care vei sfârşi, fǎrǎ a cunoaşte ce e fericirea, ce e tristețea, dar mai ales ce e viața…~☼

☼~Dorul fațǎ de tine m-a cuprins. Nu ştiu ce trebuie sǎ fac pentru a reuşi sǎ evadez din aceastǎ iubire, pentru cǎ ştiu cǎ nu pot trǎi fǎrǎ ea, dar în acelaşi timp drumul este foarte complicat. Nu pot sǎ zbor, nu pot ajunge oare sǎ ating trupul tǎu delicat! Nu ştiu, dar cu siguranțǎ voi încerca. Voi încerca sǎ ating pǎrul tǎu şi sǎ înțeleg vibrațiile inimii tale. Te rog sǎ mǎ înțelegi, pentru cǎ am nevoie de tine.~☼

☼~Vreau sǎ spun cǎ mǎ aflu în acelaşi loc necunoscut, înconjurat de mii de umbre trecǎtoare… Viața mea începe sǎ devinǎ foarte grea, pentru cǎ nu reuşesc sǎ descopǎr urmele paşilor tǎi. Nu ştiu unde te afli, nu ştiu ce sǎ mai fac. Pe aceastǎ planetǎ nimeni nu mǎ înțelege, toți încearcǎ sǎ mǎ loveascǎ, toți sunt împotriva mea. Inima mea se opreşte câteodatǎ din drumul ei şi priveşte înapoi. Atunci reuseşte sǎ înțeleagǎ marile nedumeriri. Şi în acelaşi timp, observǎ un lucru straniu. Douǎ numere consecutive se repetǎ. Cred cǎ este un semn, cred cǎ aceste numere definesc iubirea noastrǎ, pentru cǎ ele reprezintǎ data naşterii tale pe acest pǎmânt, dar şi ziua când iubirea noastrǎ s-a ridicat deasupra cerului şi pentru prima datǎ a zâmbit…~☼

☼~Cred cǎ azi am reuşit sǎ-ți vǎd chipul ascuns între lacrimile cerului.Nu am putut însǎ vorbi, deoarece unele legi trebuie respectate. Nu înțeleg însǎ ceva. E pentru prima datǎ când cerul plânge în prezența ta. S-a îndrǎgostit şi el de tine, sau a început sǎ plângǎ de mila curajoşilor care doresc sǎ te facǎ sǎ zâmbeşti.. Nu ştiu exact de ce, dar ochii tǎi lumineazǎ soarele acestui univers.. Trebuie sǎ te întâlnesc şi sǎ-ți transmit un mesaj: Te rog sǎ mǎ crezi, minunatǎ razǎ de speranțǎ, splendidul diamant al iubirii eşti tu.~☼