Arhiva revistei

Nunta însângerată

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

INFERNUL ROȘU, VOL. I, CAP. NUNTA INSÂNGERATĂ,  PARTEA I-a

După Sfântul Ion, o linişte apăsătoare se lasă peste întregul ţinut; Doar la conacul boierului Marghiloman Alexandru, nunta programată în ultima Duminică din luna Ianuarie, reuşea să catalizeze viaţa domnişoare-lor care în timpul rămas până la fericitul eveniment, încercau să coloreze anotimpul îngheţat,  într-o nuanţă diferită de cenuşiul vântului comunisto-nazist; Boierul Marghiloman Alexandru, cuprins de îngrijorarea pe care orice român o simţea în adâncul sufletului, încerca şi uneori chiar reuşea să se detaşeze numai cât era strict necesar, de starea deprimantă în care cădeau pradă doar creştinii cu frică de bunul Dumnezeu; Cu numai câteva zile înaintea fericitului eveniment, puteau fi văzuţi sosind la conac, primii oaspeţi; Mai vechile noastre cunoştiţe coborau din săniile frumos împo-dobite; Poate cea mai frumoasă era sania domnului Teodoru Sabin; Afa-ceristul piteştean venise însoţit de  avocatul Gheorghe, dar şi de domnişoara Sonia Albulescu, încredinţată de tatăl său, din motive pe care le vom afla şi înţelege puţin mai târziu.
-Bine v-am regăsit fraţilor întru credinţă şi daţi-mi voie să mă bucur cu oarece anticipaţiune, salută zâmbind cu interes distinsul invitat.
-Bucură-te cât vrei drăguţă, numai că într-o atare prezenţă contează şi motivul pentru care ne revedem într-un răstimp atât de scurt.
Lăsând deoparte uzanţele trecutelor vremuri, boierul gazdă le îm-brăţişează c-o vădită bucurie pe mai vechile cunoştinţe.
-Domnule Marghiloman, intervine mândru domnul Teodoru Sabin, permiteţi-mi vă rog o mică prezentare: El este fiul meu Gheorghe, avocat cu oarece reputaţie la tribunalul din Piteşti.
-Încântat de cunoştinţă domnule Teodoru şi mă bucur că în sfârşit are cine să ne spună şi nouă, cum se mai împarte dreptatea formal apărată de lege, într-o ţară măcelărită de vampirii timpului.
-Sunt lucruri poate mai interesante domnule Marghiloman, răspunde avocatul ce părea încântat şi mândru de atenţia acordată în societatea care făcea notă discordantă cu mahalaua justiţiei, dar mai întâi de toate, îngăduiţi-mi s-o prezint pe domnişoara Sonia Albulescu.
-Încântat micuţă zână! Ia spune, întreabă zâmbind boierul Marghi-loman, părinţii tăi au dat bir cu fugiţii şi încă la vreme de iarnă?
-Sărut mâna domnule Marghiloman şi eu vă rog frumos să-i iertaţi pe părinţii care pentru nu ştiu ce treabă importantă au fost nevoiţi să ple-ce din ţară, motivează domnişoara care abia dacă-şi mai putea stăpâni e-moţia, altfel mai mult decât firească într-o asemenea situaţie.
-S-a întâmplat ceva rău domnule avocat, sau dreptatea ne scapă printre degetele care fiind prost plătite, nu pot forma nici măcar un căuş în care să se poată aduna câteva picături de apă chioară?
-Nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat domnule Marghiloman, însă din informaţiile pe care le deţin, părinţii frumoasei domnişoare au fost obligaţi să plece pentru afaceri; Din păcate, nu ştiu pentru câtă vreme.
-Cum cel puţin deocamdată nu avem motive care să ne îndemne la gânduri negre, eu vă ordon să intrăm în casă; Măcar vom fi feriţi de vre-mea potrivnică, dar şi de spectrul războiului care din nefericire pentru în-treg neamul românesc, bate cu insistenţă la uşa istoriei.
După ce dezbrăcară hainele groase, oaspeţii sunt conduşi în salon; Feriţi de fulgerul războiului ce avea să vină peste viaţă şi români, nuntaşii încep a vorbi banalităţi care altfel colorate, reuşesc să dea oarece farmec, vieţii care se scurge pe vadul nemilosului timp.
-Mă iertaţi domnule Marghiloman, întreabă domnişoara care dea-cum era stăpânită de o firească emoţie, dar Ioana nu-i la conac?
-Păi cu atâţia paznici, unde-ar putea să fugă frumoasă domnişoară, răspunde zâmbind c-un oarece farmec distinsul boier muntean?
-Am înţeles domnule Marghiloman, dar cine sunt paznicii?
-Aş zice că Ioana mai mult s-a autoarestat într-un atelier de croitorie; După câte ştiu, amenajat într-o cameră de la etaj.
-Mulţumesc frumos domnule Marghiloman şi cred că nu aveţi nimic împotrivă dacă mă las arestată în atelierul doamnei Ioana, răspunde zâm-bind domnişoara care asemenea prichindeilor de-o şchioapă, o zbugheşte fără a mai aştepta aprobarea marelui boier muntean.
-Domnule Marghiloman, domnişoara Sonia o întrecut măsura; În-găduiţi-mi să cer scuze în numele domnişoarei care mai ceva decât comu-niştii, încă mai crede într-o utopică şi periculoasă egalitate.
-Da domnule, ordonă documentat boierul Marghiloman Alexandru, cu nişte rezerve poate mai puţin utopice, numai că orice om are dreptu la opinie personală, chiar dacă nu şi-o exprimă prea elegant.
-Şi totuşi domnule Marghiloman, pledează bine motivat avocatul Gheorghe, oamenii cu frică de Dumnezeu, au nevoie de iertarea numiţilor doar pentru a le fi conducători pentru cine ştie câtă vreme.
-Să nu exagerăm domnule avocat; Poate c-o să te mire părerea u-nui boier prăfuit, dar această micuţă şi frumoasă domnişoară, n-are nevoie de iertarea nimănui; Poate doar de înţelegerea timpului.
-Poate m-am înşelat domnule Marghiloman, pledează avocatul care motivat încerca să dea o replică pe măsură, dar preoţii spun că adevărata iertare poate fi dată numai de Dumnezeul a toate ziditor.
-Ştiu fiule, dar când te scalzi în singurătate, şansa de-a nu fi mâncat de sfinţi este minimă; Cum n-aş vrea să fii mâncat de asemenea creaturi, aş fi tare bucuros dacă la nunta domnului locotenent, ţi-ar cădea cu tronc o domnişoară în care să îţi pui oarece speranţe de viitor.
-Posibil tată, se arată sceptic avocat Gheorghe, dar să nu-i supărăm pe oameni cu ceeace viitorul îndepărtat şi destinul pot oferi.
-Domnilor, insinuiază boierul care documentat ştia bine ce spune, după câte cunosc, domnişoara Paulina Vlăsceanu are nişte calităţi deose-bite şi în plus este neasemuit de frumoasă.
-Vă mulţumesc domnule Marghiloman, raportă fără falsă modestie avocatul Gheorghe, dar eu nu am pretenţii chiar atât de mari.
-Păi de ce domnule avocat, atacă frontal ofiţerul majestăţii sale, nu puteţi urca mai sus decât vă permite profesia care practicată într-un tribunal onorabil, vă obligă să faceţi din ţânţar armăsar, doar după cum o cer inte-resele clientului care uneori vă plăteşte cu vârf şi îndesat?
-Nu domnule Marghiloman, dar indiferent de profesia practicată, oamenii cu educaţie creştină îşi văd lungul nasului şi stau în banca lor.
-Aveţi dreptate domnule avocat, dar nu totdeauna oamenii care îşi văd lungul nasului, au parte de un răgaz suficient de mare.
-Mă iertaţi domnule Marghiloman, dar la cine faceţi referire?
-Domnilor, pledează şi nu fără motiv întemeiat boier Marghiloman, mă gândeam la omul care până mai ieri a fost senator Teodosiu Vladimir; Chiar domnule avocat, n-aveţi ştiinţă despre crima comisă cu atâta sânge rece în pădurea care străjuieşte drumul de-o parte şi de alta?
-Domnule Marghiloman, este prematur să se vorbească de proces; Cât priveşte Siguranţa statului, din motive pe care niciodată n-o să le fa-că publice, încă n-a dezvăluit numele presupusului asasin.
-Domnule avocat, contrează boierul ştiind bine ce spune, din păcate, la noi multe sunt premature şi uneori mult prea nechibzuite!
-Aveţi dreptate domnule Marghiloman, dar cine  poartă vina nechib-zuinţei care de atâta amar de vreme îi osândeşte pe români?
-Cum cine dragilor? Pentru istoria care prematur le scurtează viaţa şi le zdrenţueşte ţara, eu cred că românii sunt primii vinovaţi.
-Lăsând doparte filozofia, pledează motivat avocatul, dumneavoas-tră nu credeţi că banditul care la împuşcat pe distinsul senator, era îmbrăcat în deacum celebra cămaşă verde?
-Aşa se pare dragule, dar până una alta hoţul neprins negustor cin-stit; Cel puţin aşa ne spune o mai veche vorbă românească.
-Tată, raportează locotenentul care sosind mai târziu n-avea ştiinţă despre nodul pe care Alexandru Macedon îl tăiase cu sabia, numai că de această dată, negustorul la care faci trimitere are şi un nume.
-Păi ce faceţi domnule locotenent, doar nu ne spionaţi?
-Numai veleităţi de spion n-am domnule avocat, raportează locote-nentul care după un mai vechi obicei cazon salută milităreşte.
-Dacă nu mă înşeală memoria domnule locotenent, aţi spus că pre-zumtivul criminal are şi un nume, dar nu ne-aţi spus cum îl chiamă.
-Domnilor, chiar dacă lucrează sub acoperire, criminalii trebuie să aibă un nume, răspunde în doi peri locotenentul Mihai Marghiloman.
-Nu vă supăraţi domnule locotenent, întreabă şi nu fără motiv domnul Teodoru, dar în acest caz să fie vorba de mâna legionarilor?
-Domnilor, chiar dacă la vremea noastră orice nimicnicie pare po-sibilă, noi nu putem acuza gratuit; Deocamdată se adună probe.
-Întradevăr domnule locotenent, iar cele câteva speculaţii nu ajută la mare lucru; Cum această treabă murdară intră în competenţa poliţiei şi chiar în competenţa siguranţei, nu cred că trebuie să ne autoînvinuim doar pentru că nu îl putem dovedi pe adevăratul asasin.
-Şi noi ce dracu facem domnule avocat? Să stăm cu mâinile în sân şi să aşteptăm minuni dumnezeeşti doar de la nişte oameni care abia dacă ştiu să scrie şi să citească? Unde ne-ar duce o asemenea comoditate, în-treabă iritat peste măsură locotenentul Marghiloman?
-Domnule dragă, ştiu doar că nu trebuieşte să vă pierdeţi cumpătu şi mai ales încrederea; Cum bine ştiţi, în afara curcanilor pe care-i vedem împăunându-se cu vorbe de doi bani, poliţia dar mai cu seamă siguranţa, au oameni special pregătiţi şi destul de bine antrenaţi în depistarea asasi-nilor care în ultima vreme, au cam început să-şi facă de cap.
-Ar fi bine ca cei pe care-i lăudaţi, s-o facă ceva mai repede domnule Teodoru, ordonă boierul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet; Nu dalceva, dar nu peste multă vreme, românii vor fi obligaţi să chibzuiască şi să ia atitudine faţă de nişte crime şi mai abominabile.
-Cum domnule Marghiloman, românii o duc din rău în mai rău?
-Da domnule dragă, dar gândindu-mă la crima tovarăşilor prin care ne-a fost răpită toată Basarabie şi la crima ungurilor prin care ne-a fost luată cu japca o bună parte din Ardealul românesc, răul este tot mai rău iar pentru găsirea şi mai cu seamă pentru judecarea unor asemenea crimi-nali, trebui mobilizată întreaga naţiune, motiv pentru care cer puţină linişte; Nu dalceva oameni buni, dar înaintea bătăliei care se va da pe viaţă şi pe moarte, va trebui să fim odihniţi şi pregătiţi sufleteşte.
Punând capăt într-un mod nu prea elegant dialogului care din nefe-ricire nu se putea sfârşi decât lamentabil, boier Marghiloman Alexandru se retrage în bibliotecă; După plecarera oaspeţilor, locotenentul Mihai îşi urmează tatăl; Nemulţumit, încearcă să-şi justifice părerea:
-Iartă-mă tată, dar trebuie să-mi duc gândul până la capăt.
-Da fiule, atenţionează boierul într-o manieră care nu-i sta în caracter, dar într-o vreme neprielnică nu-i bine să gândeşti cu voce tare.
-Am înţeles tată, dar m-a luat gura pe dinainte; Iartă-mă te rog fru-mos, dar pe mine chichiţele avocăţeşti mă scot din sărite.
-Da fiule, dar nu te pierde cu firea; Avocaţii sunt un rău necesar.
-Nu ştiu dacă ţi-am spus tată, raportă documentat locotenent Mihai, dar căpitanul Voinea mai mult s-a invitat în seara de revelion.
-Am ştiut dragule, raportă surprizându-şi fiul marele boier, dar des-pre acţiunea misteriosului căpitan, au ştiut şi agenţii de la siguranţă.
-Da tată, întreabă iritat peste măsură locotenentul Mihai, dar despre minciuna fostului argat, agenţii n-au nici-un fel de informaţie?
-Au dragule, numai că Siguranţa n-o să bată toba pe uliţa satului.
-Păi atunci de ce dracu nu-l arestează şi trag mâţa de coadă?
-Eu nu ştiu ce urmăresc, dar îndemnaţi de motive pe care niciodată nu le vor da publicităţii, n-au operat nici-o arestare; Asta-i politica Mihai dragule, dar printr-un ordin ceva mai aparte, tu eşti obligat să ţii companie celor patru domnişoare; Ai înţeles locotenent Marghiloman?
-Iartă-mă tată, dar de ce vrei s-o lăsăm în coadă de peşte?
-Indiferent de coada în care rămâne, va trebui să execuţi ordinul.
-Să trăiţi, am înţeles, raportă locotenentul Mihai Marghiloman, după care grăbit execută ordinul cel mai plăcut dintr-o carieră aflată doar la început de drum şi de necazuri urgisite în taină şi fără lege.
Din fericire locotenentul Mihai nu ştia că ordinul tatălui său avea să fie unic într-o vreme plină de incertitudini; Pe cele patru domnişoare le-a găsit discutând aprins în atelierul de croitorie; Văzându-l zâmbind în drep-tunghiul de lumină, fetele se ridicară în picioare, ca semn al respectului şi preţuirii; După câteva clipe, domnişoarele provocară avalanşa bucuriei; Cum ordinul de retragere încă n-a fost dat, locotenentul cade pradă unui atac de o gingăşie tot mai greu de respins; Era un supliciu de care foarte puţini bărbaţi au parte cu adevărat şi se pot bucura.
-Bine v-am găsit, dar ce faceţi, întreabă locotenentul care zadarnic încerca să nu cadă în tranşeul celor mai ademenitoare zâmbete?
-Noi facem doar ce trebuie, răspunde zâmbind frumoasa blondină de Vlaşca, dar dumneavoastră de ce sunteţi atât de lacom?
 -Cine vă îndeamnă la întrebări stânjenitoare? În ceeace mă priveşte domnişoară Paulina Vlăsceanu, mă mulţumesc cu ce-mi aparţine.
-Da domnule Mihai, răspunde blondina nedându-se bătută, dar de unde atâta siguranţă într-o vreme în care viaţa este atât de nesigură?
-Nu mă laud domnişoară Paulina Vlăsceanu, raportă motivat loco-tenentul Mihai Marghioman, dar hoţ n-am fost niciodată.
-Da domnule Mihai, întreabă motivată fermecătoare blondină, dar nici măcar un hoţ sentimental n-aţi fost în vremea din urmă?
-Nu ştiu de ce Paulină, dar văd că ţii morţiş să-mi intimidezi logod-nicul, constată domniţa care deacum încerca să îmbrace vorba c-un zâmbet dezarmant şi ademenitor peste măsură?
-Doamnă Ioana Marghiloman, eu mă întreb cine şi când va provoca un asemenea impediment, întreabă geloasă eleva din Piteşti?
-Ia să vedem domnişoară Sonia, ce îţi mai trece prin capul tău fru-mos? Ne spui şi nouă, sau nu vrei să divulgi un asemenea secret?
-Doamnă Ioana, răspunde domnişoara care involuntar încerca să ia aerul omului predestinat marilor profeţii, eu cred că nimeni nu va putea să-l intimideze pe domnul locotenent Mihai Marghiloman, doar pentru că dumnealui ştie ce hram poartă şi cine este cu adevărat.
-Cum Sonia, vrei să spui că eu nu ştiu ce hram port şi nici cine sunt cu adevărat, întreabă indignată domnişoara Paulina Vlăsceanu?
De fapt, frumoasa blondină de Vlaşca se numea Eftimiu Paulina şi era fiica doamnei Elisabeta născută Vlăsceanu şi a maiorului Eftimiu Paul; Relaţia debutase cu puţin înainte ca România să intre prin hotărârea casei regale, în primul război mondial; Cazată într-un hotel din Sinaia, domnişoa-ra Elisabeta Vlăsceanu petrecea câteva zile de vacanţă; Într-o superbă dimineaţă de August, frumoasa domnişoară îl cunoaşte la doi paşi de ho-telul în care era cazată, pe maiorul Paul Eftimiu; Nu prea tânăr, dar chipeş şi plin de viaţă, ofiţerul ce părea obişnuit cu fulgerătoare cuceriri sentimen-tale, era în faţa redutei care la primele asalturi dădea vagi speranţe craiului care mai totdeauna era amorezat; Pe măsură ce timpul se scurgea împla-cabil şi monoton pe albia ce părea mai veche decât lumea, domnişoara Elisabeta Vlăsceanu se lasă convinsă de promisiunile prietenului său şi în cele din urmă acceptă să se căsătorească într-o neverosimilă grabă; Era o vreme mohorâtă dintr-un Octombrie nesuferit când, domnişoara Elisa-beta născută Vlăsceanu devine prin voinţa destinului, doamna Eftimiu; Din păcate însă, fericirea n-a durat prea multă vreme; În vara următoare, casa regală hotărăşte după o lungă şi temeinică chibzuinţă, intrarea Româ-niei în război; Fiind obligat să plece pe noul front, maiorul Paul Eftimiu îşi lasă soţia însărcinată şi cu o mulţime de alte griji; Urmare obligaţiunilor conjugale şi a iubirii pătimaşe, într-o zi din vara anului următor, doamna Elisabeta Eftimiu naşte nu fără oarece emoţii, o fetiţă blondă şi tare fru-moasă; Botezată Paulina Eftimiu, micuţa domnişoară urma să ducă peste decenii, povara destinului ne împlinit; Printr-o scrisoare expediată de pe front, maiorul Eftimiu îşi exprima bucuria fără margini şi cum vroia să-şi vadă păpuşica blondă care cu siguranţă vroia să-şi cunoască tatăl, bietul ofiţer ardea de nerăbdare; După încă un an de război, bolnav de plămâni şi cu multe răni nevindecate, maiorul Paul Eftimiu revine în casa în care fetiţa abia dacă învăţase să spună mama şi tata; Cum o nenorocire nu vi-ne niciodată singură, în toamna care deacum bătea la uşă, tatăl doamnei Elisabeta trece în lumea drepţilor; Din motive care deocamdată ne scapă, la numai câteva luni de la înmormântarea soţului, mama doamnei Elisabeta vinde întreaga proprietate şi cu banii obţinuţi din vânzare pleacă în Franţa; Nefiind prea bogată şi încercând să facă şi oarece economii, familia Eftimiu se stabileşte într-un cartier de la periferia Parisului; Câţiva ani la rând ma-iorul Eftimiu zace prin spitale şi sanatorii, dar toată cheltuiala s-a dovedit zadarnică; Răpus de suferinţă şi boală, într-o zi din iarna care venise c-un ger năpraznic şi multă zăpadă, ofiţerul majestăţii sale îşi dă obştescul sfârşit; Prin trecerea în nefiinţă, maiorul Paul Eftimiu lasă într-o lume străină, trei femei îndurerate şi fără ajutor material.
Pentru a supravieţui, doamna Elisabeta găseşte doar calea prostituţiei care de bine de rău, asigura un venit modest, dar suficient pentru traiul de pe o zi pe alta; Afacerea merge doar până când bătrâna doamnă află cu ce meserie bănoasă se ocupă fiica ei; Încercând să se convingă de adevărul pe care-n ciuda evidenţei bunica nici măcar nu vroia să-l accepte, câteva zile mai târziu se hotărăşte şi pleacă pe urmele fiicei sale; În timp ce soţia maiorului Eftimiu, negocia c-un client ceva mai zgârcit preţul plăcerii tru-peşti, înarmată c-un pistol care la prima vedere părea doar o jucărie, bă-trâna doamnă se apropie pe nesimţite; Cum bărbatul care vroia doar să se distreze începuse să rânjească asemenea alienaţilor mintali, bătrâna îşi pierde stăpânirea de sine şi furioasă descarcă jucăria morţii în pieptul cli-entului care dacă n-ar fi fost atât de lacom şi de teatral poate c-ar fi su-pravieţuit; Recunoscându-şi vina, doamna Vlăsceanu este arestată şi în doar câteva săptămâni întemniţată; Cum alt venit n-avea, doamna Elisabeta Eftimiu se prostituiază în chiar camera în care dormea cu fetiţa; Dumne-zeule, niciodată domnişoara care la vremea respectivă avea doar câţiva ani, n-o să poată uita zilele când mama găsea câte-un client ceva mai ra-molit dar cu parale; Atunci o lua de mână şi ca să-şi facă meseria o dădea afară; A urmat o vreme de boală şi chin; Dându-şi seama că prea mult nu mai avea de trăit, doamna Elisabeta Eftimiu îşi înfrânge mândria şi o trimite pe fetiţă la conacul boierului Vlăsceanu; Împlinind voinţa unui destin ceva mai milos, la vârsta de zece ani, domnişoara Paulina Eftimiu poposeşte la conacul din Vlaşca şi cu mâini tremurânde înmânează boierului un plic din partea mamei sale; Prin testamentul notificat cu numai câteva zile înaintea obştescului sfârşit, boierul Vlăsceanu senior lasă cotă parte din moştenirea fiului care între timp se căsătorise cu domniţa Adelle, pentru domnişoara Paulina Vlăsceanu născută Eftimiu.
*  *  *
*  *  *
Deşi timpul vindecase în bună măsură rănile trecutului, insinuarea din vorbele inocentei domnişoare răscolise amintiri neplăcute; Pentru a nu începe să plângă, domnişoara Vlăsceanu încearcă să evadeze din locul în care lacrimile erau interzise prin legea parlamentului conjugal.
-Şi pentru ce naiba v-aţi înfuriat domnişoară Paulina, întreabă mirat locotenentul care necunoscând groaznicul adevăr, încearcă s-o prindă de mâna care din motive lesne de înţeles tremura ca varga?
-Ştiu doar că vreau să fiu liberă, răspunde fata care îngrozită îşi a-mintea de zilele când pentru a putea satisface în voie pofta clienţilor care plăteau, doamna Eftimiu o lua de mânuţă şi-o dădea afară.
Se înserase când, cu înfrigurarea bărbatului îndrăgostit, locotenen-tul Marghiloman îşi căuta logodnica; Abia trăgându-şi răsuflarea, o găseşte stând la măsuţa strategic aşezată în dreptul unui geam care da spre parcul conacului; Se afla în compania domnişoarei Paulina, domnişoară care în ciuda strădaniei nu avea cum şi nici unde să se ascundă de privirea prin care insistent ca orice burlac trecut bine de prima tinereţe, avocatul Gheor-ghe Teodoru încerca s-o ademenească.
-Ce Dumnezeu s-a întâmplat Mihai dragule, întreabă doamna care deacum zâmbea pe cât de frumos pe atât de provocator? Doar n-ai pri-mit ordin de luptă şi acum te pregăteşti pentru atacul decisiv.
-Mă iertaţi domnişoară Paulina, se scuză locotenentul într-o manieră care amintea de viaţa cazonă, dar vreau s-o răpesc pe Ioana.
-Nu te îngrijora Paulină, asigură logodnica, în timp ce zâmbitoare îşi ia iubitul de braţ; Domnul locotenent m-a răpit doar o singură odată.
Ajunşi în dormitorul în care nimeni şi nimic nu părea să strice armonia şi decenţa unui cămin aflat la început de drum şi viaţă, logodnica îşi prinde iubitul de umeri şi după ce-l zgâlţâie de câteva ori, întreabă c-o voce care deacum vibra de emoţie şi teamă:
-Mihai, mă mai fierbi mult? Spune, ce Dumnezeu s-a întâmplat?
-Iartă-mă Ioană, dar s-a întâmplat că te doresc foarte mult.
-Bine Mihai, dar şi eu te doresc la fel de mult; Acum fii bun şi spu-ne-mi de ce mai cu seamă în ultima vreme, pozezi într-un logodnic atât de îngrijorat? Iartă-mă dragule, dar cred că ceva nu îţi dă pace.
-Întradevăr Ioană, săptămâna viitoare trebui să mă prezint la unitate şi din această cauză las impresia omului îngrijorat peste măsură.
-Înţeleg Mihai, dar de ce trebuie să pleci şi încă atât de repede?
-Pentru că ordinul se execută nu se discută, răspunde locotenentul care luându-şi iubita în braţe, cad pradă pornirilor tinereşti.
Epuizaţi şi fericiţi de dorinţa binişor satisfăcută, îndrăgostiţii formau asemenea statuilor renascentiste un ansamblu vulnerabil; Se vedeau pe o plajă pustie şi într-un amurg ascultau muzica sirenelor acompaniate în surdină de fâlfâitul pescăruşilor care se angajaseră într-un zbor haotic şi greu de arbitrat; După o vreme pe care nici măcar Dumnezeu nu va putea s-o măsoare, muzica purtată şi amplificată de valurile dezlănţuite, părea să se stingă pe nisipul plin de scoici şi meduze lipicioase; Ridicându-se în capul oaselor, viitoarea mireasă întreabă cu oarece interes:
-Mihai dragule, dar noi ce naiba facem? Aşa cum bine vezi, s-a fă-cut târziu şi noi stăm ascunşi de răul care ne poate contamina în viitor.
-Ioană, ordonă locotenentul care fericit cobora din patul desfătării, trebuie să ne îmbrăcăm cât mai repede şi să ieşim afară; Nu dalceva, dar domnişoara Paulina Vlăsceanu ne va da dezertori.
-Am înţeles Mihai, dar nu crezi c-ar mai fi ceva de raportat?
-Bine, dar de ce Dumnezeu nu raportezi? Te opreşte cineva?
-După nuntă, domnişoara Paulina Vlăsceanu ar putea să mai rămâ-nă două săptămâni la conac; Fireşte, numai dacă eşti de acord.
-Nu am nimic împotrivă, dar nu se duce la facultate? Doar n-a fost exmatriculată, întreabă locotenentul care deacum o privea mirat?
-Mihai dragule, ştiu doar că domnişoara Paulina Vlăsceanu mi-a făcut această propunere şi cred că mă onorează.
-Am înţeles Ioană, dar tu crezi că domnişoara Paulina vrea să rămâ-nă doar de dragul tău, întreabă şi nu fără motiv locotenentul Mihai?
-Ia nu mai despica firu în patru şi mai bine spune-mi ce ştii despre căpitanul Voinea; După câteva cochetării, a dispărut fără urmă.
-Eu nu-l cunosc prea bine, dar camarazii care-l pizmuesc şi nu fără motiv, spun c-ar fi un fustangiu fără pereche şi un amant de ocazie.
-Păi dacă nu-l cunoşti, atunci cine dracu la invitat de revelion?
-Iartă-mă fată frumoasă, dar povestea este mult prea încâlcită.
-Dacă nu trebuie să ştiu, atunci să mergem domnule locotenent.
-Hai şi nu mai sta înbufnată; Eu tocmai mă pregăteam de plecare când, fără să ştiu din ce pricină, mă chiamă domnul comandant.
-Bine Mihai dragule, dar ce legătură are comandantul unităţii?
-De ce să nu aibă, doar daia este comandant de unitate? Am ajuns şi încă repede, dar cum eram grăbit, am dat buzna în biroul în care aştepta un civil; Neştiind de ce dracu mă chemase, am raportat:
-Să trăiţi domnule colonel! Sunt locotenent Mihai Marghiloman şi m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.
-Repaus locotenent Marghiloman; Ia spune, întreabă colonelul care deacum mă privea c-un interes aparte, ce mai face Alexandru?
-Multumesc de întrebare domnule colonel; Tata-i bine, sănătos.
-Mă bucur sincer domnule locotenent, numai că pe numele căpita-nului Voinea Octavian, scrie te rog o invitaţie pentru acest revelion.
-Permiteţi să raportez domnule colonel; Eu scriu invitaţia care fără doar şi poate are un anume scop, dar pe căpitan Voinea nu-l cunosc prea bine; În acest caz n-ar fi mai potrivit să mă sfătuiesc cu tata, am întrebat eu, doar pentru a trage puţin de timpul care nu-mi era prieten?
-Ai dreptate domnule locotenent, dar n-avem timp pentru asemenea consfătuiri; Şi apăi nu vă îngrijoraţi prea tare, raportă civilul care nu părea genul de om care să glumească cu asemenea chestiuni, îl cunoaştem noi şi încă foarte bine; Acum ai înţeles locotenent Marghiloman?
-Ce mai tevatură! Bine Mihai, dar civilii nu dau ordine în armată.
-Ştiu Ioană, numai că civilul era de la Siguranţă; Până la urmă am scris fără prea mare tragere de inimă, invitaţia cerută de comandant, după care fără a da prea multă atenţie căpitanului, am plecat.
-Am înţeles domnule locotenent, dar acesta-i întregul secret?
-S-ar putea să mă înşel, dar cred că umblă cu lucruri necurate.
-Nu te înşeli deloc domnule locotenent şi ştii foarte bine de ce.
-Nu ştiu ce crezi că ştiu în plus, dar de unde atâta suspiciune?
-Mihai, când mai erau doar câteva ore până la cumpăna dintre ani, boierul mă trage deoparte şi cu oarece îngrijorare, îmi spune să fiu atentă la cum şi ce vorbesc cu căpitanul Voinea Octavian.
-Am înţeles Ioană, dar mie de ce Dumnezeu nu mi-ai spus nimic?
-Doar pentru că mă doreai tocmai când vroiam să raportez, dar nu te îngrijora prea tare; Eu niciodată nu i-am trecut peste cuvânt, răspunde cu oarece cuviinţă domnişoara Ioana Predoiu.
-Ştiu Ioană, dar fii bună şi iartă-mă doar dacă vrei şi poţi; Am fost un egoist şi jumătate, dar nici noi nu mai putem dezerta prea mult.
-Ai dreptate Mihai; Cei câţiva prieteni ne aşteaptă în atelierul în care fără tiparul nostru, nu vor putea să croiască ceva mai de Doamne a-jută; Acum ai înţeles locotenent Mihai Marghiloman?
*  *  *
După cina servită în salon, domnişoarele Ioana şi Paulina invocară un oarece motiv şi se refugiară în biblioteca în care Dumnezeu încă mai oferea oarece protecţie celor care vroiau şi ştiau să preţuiască o comoară ascunsă în paginile cărţilor; Se aşezară pe scaune cu spătar înalt, neştiind cum şi cu ce să înceapă; După o vreme în care cele două femei se privesc într-o linişte apăsătoare şi rece, domnişoara Paulina Vlăsceanu nu a mai putut suporta teroarea tăcerii care numai de aur nu era şi ridicându-se în picioare, întreabă cu teama ce părea s-o strivească:
 -Iar suntem singure, dar ce Dumnezeu vroiai să-mi spui?
 -Paulină, să ştii că de Joia viitoare voi rămâne singură cuc.
 -Cum aşa? Locotenentul te părăseşte chiar atât de repede?
 -N-are încotro; Joi dimineaţă trebuie să se prezinte la unitate.
 -Păi de ce atâta grabă? Doar nu a început războiul izbăvirii.
 -Cam repede întradevăr, dar nici cu armata nu te poţi juca.
 -Ai dreptate Ioană; Armata nu-i lucru de joacă, dar nici comandanţii n-ar trebui să se joace cu mierea dată bărbaţilor care nu peste multă vre-me vor fi obligaţi să plece pe frontul sovietic.
-Ştiu Paulină dragă, dar nu acestea sunt riscurile meseriei? Cu toate c-am ştiut ce soartă mă aşteaptă, acum încerc o stare de revoltă neputin-cioasă; N-am ce dracu să fac, asta-i situaţia în care mă scald.
-Da Ioană, dar dincolo de ce mi-ai spus, mai sunt şi alte motive?
-Nu cred că este unicul motiv, dar tu la ce dracu te gândeşti?
-Ascultă Ioană, raportă indignată blondina de Vlaşca, dacă te fereşti de mine, cred c-ar fi mai bine să discutăm banalităţi mondene.
-Nu te mai îmbufna de pomană şi mai bine ascultă ce-ţi spun; Paulină dragă, să ştii că prea multă vreme n-o să mă mai pot ascunde.
-Iartă-mă Ioană, dar nu înţeleg; Doar n-ai rămas însărcinată.
-Păi de ce să te iert? Doar eu sunt vinovată; Paulină, se vede?
-Încă nu drăguţo, dar tu ştii cel mai bine starea în care te afli.
-Şi eu de unde să ştiu? Este prima dată când rămân gravidă.
-Te înţeleg Ioană, dar locotenentul Mihai nu ştie că va fi tătic?
-Nu Paulină, raportă logodnica, în timp ce deliberat se simţea sin-gura vinovată; Iartă-mă, dar nu suntem căsătoriţi în faţa Domnului.
-Ştiu Ioană, dar domnul locotenent nu este logodnicul tău? Şi apoi de ce naiba să nu ştie? Fie şi peste nouă luni şi tot va avea un fiu.
-Şi dacă o să am fetiţă, întreabă mai mult retoric doamna Ioana?
-Dincolo de ce dă bunul Dumnezeu, tu va trebui să discuţi cu loco-tenentul Mihai Marghiloman; Acum ai înţeles cum şi de ce?
-Să ştii că m-am gândit la consecinţe; Deşi tăinuirea nu are rost, nu crezi c-ar fi mai potrivit să-i spun după nuntă? Tu ce zici?
-Păi de ce, întreabă mirată blondina de Vlaşca? Îţi închipui că loco-tenentul ar putea să creadă că-l şantajezi sau ce-ţi trece prin cap?
-Nu m-am gândit şi nici nu fac asemenea speculaţii; Apoi locotenen-tul mă iubeşte şi n-ar fi în stare să-mi aducă asemenea acuzaţii.
-Eu n-am de unde să ştiu motivul care-ţi oferă binefăcătoarea con-vingere, dar întâlnindu-l şi plăcându-l la o vârstă destul de potrivită pe lo-cotenentul Mihai Marghiloman, te poţi socoti o femeie norocoasă.
-Paulină, doar nu mă invidiezi pentru un asemenea noroc.
-Ioană, răspunde domnişoara, în timp ce cu gândul călătorea într-o vreme când trebuia să asiste la nişte scene total nepotrivite cu vârsta ei fragetă, eu doar pe Dumnezeu îl invidiez; Din nefericire n-am puterea Lui, motiv pentru care într-o lume strâmb croită şi însăilată şi mai prost, nu pot să instaurez legea dreptăţii; Drăguţo, acum ai înţeles?
-Da Paulină, dar trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ.
-Cum vrei Ioană, dar coborând la întâmplare să nu nimerim în mi-zeria ucenicilor care în ultima vreme s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie; Iartă-mă te rog frumos, dar cred că e mult mai uşor să urci culmea pe ca-re doar o visezi, decât să accepţi supravieţuirea înjositoare.
-Am înţeles, întreabă domniţa care motivată se gândea la cineva anume, dar tu nu ai la îndemână una din ciupercile otrăvitoare?
-Încă nu ştiu la cine te gândeşti cu atâta rea credinţă, dar logodnicul tău nu ştie nimic despre căpitanul Voinea Octavian?
-Paulină, doar nu căpitanul Voinea este ciuperca otrăvitoare.
-Ioană dragă, ştiu doar că nu este bine să exagerăm prea mult.
-Regret Paulină, dar nu exagerez cu nimic; Aş vrea doar să-ţi mai spun c-am discutat serios cu Mihai, despre misteriosul căpitan.
-După câte-am reuşit să-mi dau seama, acest hai să-i zicem căpitan, avea nevoie de acoperirea boierului Vlăsceanu, dar cum această motivaţie nu era suficientă a încercat să-mi facă curte, chiar dacă ştia că n-are suc-ces; Cum alte informaţii n-am, nici măcar nu ştiu ce dracu să mai cred.
-Bine Paulină dragă, dar de ce a renunţat şi încă atât de uşor?
-Nu ştiu dacă a renunţat; Eu cred că şi-a schimbat doar tactica.
-Nu te supăra Paulină, dar căpitanul are nişte legături suspecte.
-Şi tu de unde dracu ştii? Ţi-a spus locotenentul Marghiloman?
-Paulină, prea multe nu ştie nici el; Acum fii bună şi spune-mi dacă senatorul pe care tu l-ai cunoscut la conacul din Vlaşca, avea oarece le-gături cu verzii lui Sima, încearcă domniţa Ioana să lămurească un subiect periculos doar pentru oamenii care vor să ştie multe?
-Ioană, amănunte nu cunosc; Ştiu doar că senatorul care poza într-un demnitar cumsecade, nu îi putea suferi pe ţiganii despre care spunea că sunt nişte hoţi incurabili, dar nici pe legionarii în care vedea nişte bandiţi şi nişte criminali de prima mână; Altceva nu ştiu.
-Paulină, tu n-ai încredere în mine sau ţi-e teamă de ceva?
-Nu pentru că n-aş avea încredere, dar îmi amintesc destul de bine vara anului trecut; Era o căldură sufocantă; Venind pentru câteva zile la conacul din Vlaşca, l-am auzit declarând cu năduf: Le-am zis-o pe şleau Vlăscene, mama lor de criminali; Mai târziu am înţeles că de fapt era vorba despre un discurs prin care senatorul Teodosiu Vladimir îi atacase virulent pe legionarii care prin mijloace neortodoxe încercau să pună mâna pe putere şi armată; Acum ai înţeles teama care mă paşte?
-Şi tu crezi că din pricina înflăcăratului discurs, senatorul Teodosiu Vladimir a fost împuşcat şi mai apoi acoperit cu zăpadă? Paulină, nu crezi că sunt şi alte pricini care să fi motivat crima?
-Uite că nici măcar nu ştiu ce dracu să răspund, dar nu crezi că îmi ceri prea mult? Ştiu doar că este treaba Siguranţei.
-Tu ai dreptate Paulină; Poate că e treaba unor agenţi de la Siguranţa statului, numai că din nefericire, oalele sparte le plătesc oamenii cumsecade, răspunde decepţionată domniţa Ioana.
-Cineva trebuie să plătească pentru încercarea de-a spune adevăru, dar cum m-am săturat de politichia care de la o vreme face doar victime, nu vrei să vorbim şi altceva, întreabă motivată domnişoara Paulina?
-Nu te supăra drăguţo, dar prin ce altă portiţă vrei să evadezi?
-Ioană, nici măcar nu m-am gândit la ceva mai sigur; Acu dacă tot m-ai stârnit, spune-mi dacă ai găsit ceva care să merite osteneala.
-Am găsit Paulină, doar nu vorbesc în dodii; Vrei să mă asculţi?
-Păi cum să nu vreau? Ia spune-mi, ce ţi-a mai trecut prin cap?
-Nici măcar nu ştiu cum vei riposta drăguţo, dar să ştii că-i vorba despre o treabă mult prea serioasă; Un angajament la care nu ştiu dacă în ciuda riscului, vrei să te înhami cu toată hotărârea.
-De ce crezi că n-aş fi în stare de un asemenea angajament, întreabă domnişoara care motivată încerca să-şi ascundă amărăciunea?
-Păi dacă nu te credeam în stare de o afecţiune ceva mai deosebită, tu crezi că încercam să punem împreună ţara la cale?
-Bine Ioană, dar tu crezi că România, atâta cât a mai rămas după ce-a fost zdrenţuită de vârcolaci, va putea fi reântregită de două fete care nici măcar nu ştiu cu ce se mănâncă politichia şi politicienii care de cele mai multe ori îşi văd doar de inerese personale?
-Nicidecum Paulină, numai că din fericre, noi nu suntem singure.
-Mă bucură optimismul tău contagios, dar fii bună te rog frumos şi spune-mi ce Dumnezeu pui la cale cu atâta hotărâre paşoptistă?
-Bine Paulină, dar de unde atâta optimism? Vreau doar să ştii că la Piteşti se va organiza un curs care să pregătească surori de front.
-Mulţumesc pentru informaţie, dar ce naiba vrei să înţeleg?
-Iartă-mă, dar eu niciodată n-am izbutit să mă fac înţeleasă.
-Păi dacă-mi spui doar frânturi din planul pe care singură-l faci şi tot singură vrei să-l duci la îndeplinire, eu ce dracu să înţeleg?
-Ai dreptate Paulină; Nu degeaba calc în străchini ca proasta.
-Bine mă Ioană, dar tu de unde naiba cumperi atâtea străchini?
-Ştiu doar c-o să-mi treacă boala care m-a cam zăpăcit de cap.
-Dar dincolo de orice glumă nesărată, tu ce naiba vrei să faci?
-Mă gândesc la multe Paulină, dar tu de ce nu vrei să mă ajuţi?
-Câtă vreme nu ştiu ce vrei să faci, eu cum Dumnezeu să te ajut?
-Ştiu că este foarte greu, dar tu n-ai vrea să fim surori de front?
-Da Ioană, dar la cât eşti de însărcinată, doar asta-ţi mai lipsea.
-Mie-mi lipsesc multe Paulină, dar graţie Dumnezeului cucernic şi a toate făcător, în cel mult nouă luni, cred c-am să fiu cea mai fericită mă-mică, răspunde domniţa care deacum încerca să-şi facă curaj.
-Bine Ioană, întreabă domnişoara care motivată încerca să amâne fie şi pentru câteva clipe răspunsul datorat, dar locotenentul Mihai Mar-ghiloman ce Dumnezeu spune? Este de acord?
-Ba mai mult drăguţo; Când va ajunge în unitate, Mihai se va intere-sa de tot ce trebuie pentru şcoala care se va deschide cât de curând.
-Ioană, după câte văd, tu chiar vrei să urmezi acele cursuri.
-Este tot ce-mi doresc, dar tu nu vrei să fim colege de bancă?
-Vreau Ioană, dar nişte detalii suplimentare cine ni le furnizează?
-Păi nu ţi-am spus? Mihai se va ocupa de formalităţile necesare.
-Să ştii că în principiu vreau să fac şcoala care-mi poate fi de folos oriunde şi oricând, dar fii bună te rog şi dă-mi puţin răgaz; Pentru asemenea treabă vreau să mă sfătuiesc cu boierul care pentru mine este şi mamă şi tată şi prieten la nevoie; Cum s-a făcut târziu, fi bună te rog frumos şi dă-mi voie să mă retrag în colţişorul meu preferat, răspunde frumoasa blondi-nă de Vlaşca, pentru ca mai apoi să se ridice la verticala demnităţii umane şi cu aceeaşi încântătoare eleganţă să zâmbească frumos.
-Atunci retrage-te în orice colţ doreşti, dar fă abstracţie de prostă-nacii care într-o lume atât de colţuroasă, îşi plâng de milă râzând.
-Ioană, ştiu doar că nici o lume prea rotundă nu-i de preferat.
-Cum vrei Paulină dragă, dar până-ţi alegi colţul care ţi se potriveş-te în această lume războinică, fii bună te rog şi ascultă-mă numai puţin.
-O altă şcoală drăguţo? Hai că pentru noi, ar fi mult prea mult.
-Paulină, ce-i prea mult strică! De fapt, este vorba despre avocatul Gheorghe Teodoru; Vrea să ştie dacă la nuntă poţi petrece câteva ceasuri în compania domniei sale; Ce spui drăguţo, nu eşti de acord?
-Ioană, răspunde domnişoara, după câteva clipe de o justificată e-zitare, transmite vorbăreţului că în principiu sunt de acord să-i ţin companie, dar accept doar de dragul tău şi nu-mi cere mai mult.
Viitoarea mireasă urma să-şi reamintească despre această favoare într-o frumoasă zi de vară; Oprindu-se din drumul spre adevărata lume liberă, doamna Ioana Marghiloman va poposi doar pentru câteva zile, în casa din satul Periam; Despre toate întâmplările care vor zugrăvi în culori sumbre viitorul îndepărtat, vom putea vorbi la vremea lor, graţie artistului care le-a încrustat cu trudă, dar şi c-o inegalabilă măiestrie pe eşicherul nemilosului timp; Ştiind doar să alunece peste ani, dar şi peste oamenii care trăiesc doar vremelnic şi în condiţii mizere, nemuritorul timp va ajunge nestingherit în hăul nemăsurat al viitorului, epocă pe care alţii maeştri vor avea obligaţia s-o picteze pe pânza altor vremuri, spre nemurire în veci vecilor; Nu ştiu dragilor, vom trăi şi vom vedea.

La televizor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Aseară, plictisit, pe când butonam canal după canal, îl aud pe un nene spunând că el mănâncă politica pe pâine. M-am oprit din activitatea mea intelectuală care mă împingea să îmi mişc degetele după o armonie numai de mine auzită şi am făcut ochii mari.
„Mănâncă politica pe pâine…”
Cuvintele astea m-au pus pe gânduri.
Chiar aşa de rău să fii ajuns?
Am tot încercat să le telefonez, să intru în direct şi să-i zic tipului respectiv, să o lase naibii de politică, că îi dau eu nişte margarină. Vegetală, bună.
Să mănânci politică pe pâine, este exact ca şi cum ai încerca să te sinucizi. Păcat de la Dumnezeu. Păi, fraţilor, voi ştiţi câte „e-uri” conţine politica?
Vă spun eu: toate „e”-urile din ţară şi încă ceva de prin afară.
Ca un bun creştin am tot încercat să-l sun pe tipul cu mâinile încătuşate în lanţuri de aur, săracul, şi să-l salvez, dar degeaba.
Nu mi-a răspuns nimeni. Mă uitam la el, cum roşu la faţă, probabil de la cravata de mătase care îi spânzura gâtul, se agita încolo şi-ncoace.
Am zis:
– E clar… Dacă nu îl ajută nimeni pe bietul oropsit, o să crape la ăştia în platou.
Mai presus de toate, la un moment dat, în emisiune, a mai apărut şi o papiţoancă pe tocuri model „Turnul Eiffel”, care a început să îl acuze de toate relele care i se întâmplaseră în viaţă.
De faptul că ea era mică şi nevinovată, atunci când l-a cunoscut pe el. Apoi, puritatea i s-a transformat în minciună şi înşelătorie.
Că el a fost acela care a supus-o unui stres psihologic continuu, obligând-o să meargă la tot felul de recepţii şi să se îndoape cu şampanie. Aşa a căpătat şi viciul alcoolului. Că…
Nu, că nu am mai rezistat să o ascult. După ce că tipul era vai de mama lui, mai muşcau şi din el ca turbaţii!
Am sunat iar. De data asta am avut noroc.
– Auziţi, i-am spus celui care găzduia emisiunea, daţi-mi adresa domnului care mănâncă politică pe pâine.
– Pentru ce?! a făcut acesta nedumerit.
– Să-i trimit o cutie de margarină, că altfel o să se îmbolnăvească şi o să crape.
– Domnule, faceţi mişto? m-a întrebat.
M-am uitat la chipul lui îngălbenit de ecran şi am răspuns:
– La modul cel mai serios. Şi, dacă tot a venit vorba, nici tu nu arăţi prea bine. Dă-mi şi adresa ta să îţi trimit o bucată de şuncă, să te pui pe picioare.
– Domnule, s-a indignat el, eu mănânc de douăzeci de ani televiziune şi dumneavoastră îndrăzniţi să…
Am închis telefonul întristat. Era prea târziu pentru amândoi.
Să-i ierte Cel de Sus…

Cu trupul atârnat de stele

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Acopăr ochii cu închipuirea
să aud cum fâlfâie, fără aripi
trecerea clipelor în tăceri
căzute pe nisipul vântului.

Fără sunete
totul se duce în eter
cu puncte în spaţii neştiute
albastre.

Aerul se umple
cu un duh rotund
prin care ne fugăresc
gândurile goale.

Cu trupul atârnat de stele
genuchii la gură
învingem căderea-n urcare
pe frânghii de soare.

Tu-n ascunsă iertare
te rogi întreit,
să ne taie răul
din rădăcini pământene.

Poem corăbiilor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––-

Toate corăbiile-s plecate-n larg
se pierd îndepărtate-n mări
în seara când copacii şi izvoarele tremură
şi bronzul clopotului plânge-n turn

Salcâmii albi pe marginea căii ferate
se miră cum călătoresc păsările,
trec trenurile şi despică noaptea
luna coboară prin pădurile de plopi.

Singur în noianul de întâmplări
înţeleg durerea corăbiilor negre,
singur adun bucuriile şi întristările
lăsate la plecarea din porturi.

Luna s-a oprit lângă mal
visez de emoţie
clipa dăruită de cer,
pe fluviu s-alunece corăbiile-n mare.

Semn al căderii în hău

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Se clatină stelele rănite
pe râuri de lacrimi,
ochii pamântului
mijind la orizont
sapă prin ceaţă tunel.
Prin păduri limbi de foc
alungă vietăţile,
mistuie întunericul.

În dosul lunii
răvăşiţi de întrebări
îngerii stau la coadă,
să-şi primească aripile de zbor.
Dedesupt norii îşi fac de cap
acoperind casele oamenilor
cu potop după potop,
să-i îmblânzească
cu foamea de lumină.

În turnuri bat clopotele,
întrebăm unde-i Dumnezeu?
nu-i mai simţim adevărul.
Cu atâta amar în suflet
nenorocirea cade în genunchi
cu miros putred, fetid,
soarele aruncă raze piezişe
peste umerii încovoiaţi,
semn al căderii în hău.

Singura întrebare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Încercând să fur o gură de aer din tabloul care reprezintă un peisaj muntos încep o dimineaţă plină de soare şi posibilităţi. Apoi, mă trezesc căzut din patul cu arcuri mărunţite ce mimează o saltea confortabilă, şi îmi dau seama că treaba cu „posibilităţile” a fost doar un vis. Ies în balconul ronţăit de timp şi privesc grămada de fetiţe cu codiţe bulucindu-se în direcţia falezei. Şcolăriţe fără şcoală.
Mă întreb oare ce fac profesorii fără elevi? Se bucură găsind clasele golite ca după un jaf armat, sau, trişti, se aşează cu coatele sprijinite de bătrâna catedră, rememorându-şi trecutul?
Pe cine să mai înveţi în zilele noastre? Toţi se nasc deştepţi, frumoşi şi devreme acasă. Probabil, uneori, nici că îţi mai vine să umpli catalogul de absenţe. E ca şi cum ai recunoaşte că te-ai trezit cu noaptea în cap pentru a te închide între patru pereţi goi.
În toate astea, găsesc un lucru bun: soarele bate atât de tare, încât, dacă stai proţăpit pentru mai mult de zece minute în strălucirea lui, miroase a prăjeală. Cu această ocazie îţi aminteşti de timpurile când toţi se îngrămădeau să aducă carne, numai să nu îi pui să aibă grijă de grătar. Acum… Să spunem doar că vremurile acelea s-au pierdut. În curând escapadele prin baruri şi restaurante şi concediile la mare şi la munte vor fi istorisite sub formă de poveşti. Când le vor asculta nepoţii, se vor înspăimânta şi vor fugi ca glonţul pe uşă strigând:
– Mama!… Mama!… Vino repede că bunicul a început să aiureze. Mi-e frică să nu moară…
Îmi aduc aminte de bărbatul care arăta ca un gigantic pui la rotisor. A intrat în farmacia ticsită de personaje care arătau precum zombii din filme şi, când i-a venit rândul, a întrebat:
– Nu vă supăraţi doamnă, ceva pentru arsuri de piele?
Farmacista a început să-i prezinte produsele, odată cu preţul fiecăruia. Descurajat, bărbatul a oprit-o.
– Altceva mai ieftin, că pentru astea nu am bani.
Doamna cochetă a dat din umeri într-un gest „inimos” de nepăsare şi i-a recomandat o alternativă:
– Cumpăraţi două sticle de iaurt şi ungeţi-vă cu ele pe corp.
– Iaurt…, a visat omul cu ochii deschişi. Nu am mai mâncat aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu.
Asta a pus capac. Farmacista i-a indicat binevoitoare uşa, după care s-a reîntors la treba ei.
Bărbatul s-a pierdut în mulţimea de pârliţi. Nu ştiţi ce sunt ăia „pârliţi”? Înseamnă că o duceţi bine.
Pârliţii sunt acei mulţi bătuţi de soartă, care au neobrăzarea să mai deschidă din când în când gura şi să îşi ceară drepturile. Care au nesimţirea de a le deranja somnicul inocent din timpul serviciului celor aleşi pentru a sluji ţara.
Totul a ajuns să fie ca o cursă de unul singur, la al cărei capăt te clasezi, indiscutabil, numai pe locul doi.
Întrebarea care rămâne nu e cine e acela care sfidează imposibilul subclasându-te şi luându-ţi toate premiile.
Întrebarea e: Până când?

În lupta nedreaptă cu timpul pariem pe poet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Volumul „Contrasecunde” al Iuliei Pană, apărut la editura Brumar în anul 2008, cuprinde patruzeci şi două de poeme scrise cu dezinvoltură şi sinceritate debordantă. Faptul că autoarea nu pune accent pe metaforă şi poetizează direct, lăsând cuvântul să se manifeste liber în spaţiul dintre bătăile inimii, „ca un cântec al sângelui” (pag. 27), îi aduce un considerabil câştig. De fapt… „poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” (pag. 20), amintindu-ne de „poemul care se scrie singur” (Vişniec) sau de „contemplaţiile” lui Hugo vizavi de cuvânt, logosul lui Dumnezeu. 

            Naşterea, frica sunt coordonatele poeziilor din introducerea volumului: „E prea noapte” (pag. 5), „Buhuhu” (pag. 6), „Din mâinile tale curg mici râuri de purpură” (pag. 7). Astfel, „Ce poţi face într-o dimineaţă începută prost?” („Infrared”, pag. 8). Aceasta este întrebarea la care poeta încearcă să găsească răspunsul, chiar dacă „noaptea leneşă… te-a abandonat / lentoarea ei, e acum în tine, în venele tale…” („E o noapte leneşă ce se întinde pe canapea”, pag. 9). Un eros feminin, mai puţin pronunţat dar la fel de sugestiv, îl întâlneam şi în poezia Ioanei Florea, în care „noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva”.

            Schimbarea şi transformarea gesturilor (sau hormonilor) în cuvinte încep o dată cu „dimineţile calde, plăcute” („Împotriva tuturor – împotriva poeziei mele”, pag. 11; „Frunze dulci de mescalină”, pag. 13), când, „într-o zi însorită plină de întrebări” (pag. 15), „timpul îşi face de cap cu vieţile noastre”.  Contrasecunde, contratimp, poezia, „ca o poveste din budoar” (pag.17), este produsul dorinţelor, fantasmelor şi nicidecum al disimulării erotice.

            Lumina se doreşte să aibă efect purificator („Astăzi s-a luminat”, pag. 21), dar este şi martor atent al iubirii („Lumina”, pag. 51). Mai apoi, chiar dacă poeta îşi manifestă atitudinea uşor misandrină şi deloc mizericordioasă faţă de timp („Bărbatul meu timp”, pag. 26), iubirea ei pleacă „Direct din inimă” (pag. 32), o oferă aceluiaşi timp, „deşi el a mâncat din ea o bucată / ca dintr-o prăjitură” („Ştii unde am pus iubirea?”, pag. 41), luptându-se din nou să o primească înapoi întreagă. Şi „ce mărunte sunt toate lucrurile faţă de dragostea mea” (pag. 46), mărturiseşte poeta, înnobilând sacrificiul, renunţarea la sine, sentimente răsplătite deseori „cu un simplu pa pa”. Singura afacere profitabilă ar fi să vândă „Lacrimi la kilogram” (pag. 58) dar ea alege să scrie despre „cum simţi viaţa trecând prin tine cum timpul se / joacă cu tine / şi cu bucăţica ta de rol / să scrii scrisul tău.” („Să scrii”, pag. 59).

            Două poeme ne-au reţinut atenţia în mod deosebit. Din „Omul – luni” (pag.53) extragem o superbă reflexie cu privire la importanţa lucrurilor şi a fiinţelor care ne înconjoară şi cărora ar trebui să le acordăm mai multă atenţie: „toate zilele astea stupid botezate, luni, marţi, miercuri… / De ce nu le numerotăm sau de ce nu le dăm nume de / păsări de flori sau / de oameni. În poemul „Alte albii alte culcuşuri” (pag. 40), poeta experimentează trecerea prin culoarul numit existenţă, cu, „escapade adânci în tuneluri săpate misterios şi / periculos, în alte albii / în alte culcuşuri…”   

            Ceea ce o deosebeşte pe Iulia Pană de multe dintre poetele contemporane este detaşarea de condiţiile sociale, refuzul metaforei preţioase, lipsa elementelor decorative sau a cadrului naturii. Este un lirism ce pune accent pe senzaţia inimii, a firicelului de sânge, a cărnii şi a pielii cu toţi porii deschişi. O poezie pe care orice om o poate adapta necesităţii de cunoaştere, de explorare, plecând de la instinctul primar. Aici este rolul pozitiv pe care creaţia îl poate avea în impactul cu cititorul, de a-l determina să-şi depăşească pasiva condiţie a celui ce se teme de sine şi de artă.

            Concluzionând, în lupta nedreaptă cu timpul, cuvântul este singura armă prin care poetul poate riposta. Volumul „Contrasecunde” este al unei autoare ce demonstrează curaj şi vitalitate, ceea ce ne determină să pariem „cu ochii închişi” pe viitorul său literar. 

Ionuţ Caragea

21 august 2010

În suflet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

– Zâmbeşte, îmi spui. În afara pereţilor e o lume plină de viaţă. Deschide uşa, fă-ţi curaj şi ieşi.
Surâd. Nu am nevoie de nimeni, nu am nevoie de nimic. Tu îmi eşti de ajuns. Atâta timp cât scriu, mă îmbăt cu parfumul tău venit din altă lume şi cu şoaptele-ţi mângâietoare precum arcuşul unei viori. Ce îmi pot dori mai mult?
Seara, când ochii prind mireasma somnului şi mă retrag în camera de la etaj, te laşi cuprinsă de tăcerea nopţii, făcându-te totuna cu ungherele întunecate.
– Of, muza mea nebună, murmur pierzându-mă în umbra viselor.
Un singur lucru nu îl pot înţelege. De câteva zile toate discuţiile noastre duc inevitabil la exterior, la natură, la vânt, la aer curat, la alţi oameni. De fiecare dată când scriu la o nouă carte, o fac închis, izolat de toţi. Ştii asta. Oare de ce tot încerci să mă faci să ies? Să nu vrei să o termin? Să nu îţi placă cum decurg lucrurile în ea? Poate ar trebui să schimb ceva. Se poate face. Se poate face orice ţine de carte, numai lăsatul ei prematur, nu. Ar fi ca o condamnare la moarte. Ce se ascunde în mintea ta, ciudato?
Dimineaţa mă prinde îngândurat. Pe parcursul celor două sute de pagini s-a strecurat o greşeală. Doar că nu îmi pot da seama încă despre ce e vorba. Probabil are vreo legatură cu numele unui personaj, sau vreo dată. La cartea trecută un cititor a fost acela care a observat “eroarea”: unul dintre caractere, la varsta de 9 ani, era la facultate.
Mi-a zis:
– Nu vă supăraţi pe mine, ştiu că există şi copii precoce, dar nici chiar aşa! Oricum, nu vreau să vă stric ziua. Am citit tot ce aţi scris până acum. Sunteţi unul dintre preferaţii mei. Şi eu sunt un cititor exigent, domnule!
Foarte exigent…
Într-adevăr, nu mi-a stricat ziua, ci întreaga săptămână. Chichiţa aia trecuse nebăgată în seamă şi de mine, şi de corectura aspră a editurii. Nu am mai putut face nimic.
Redactorul-şef chiar mi-a replicat îmbufnat:
– Păi, şi ce vreţi să facem acum? Să le aruncăm la gunoi? Să le dăm foc? Să le facem reducere? Un lucru publicat e bun… publicat.
Din fericire, criticii au fost buni. Ori le-a placut prea mult conţinutul, ori nu au citit-o cu atenţie. Una peste alta, cu toate că am scapat „curat”, mi-a ajuns. Tata avea o vorba: „Una e una, nu se pune, dar de la doua în sus, e deja repetiţie.”.
Concentrat, m-am privit în oglinda de la baie şi m-a apucat râsul. Periuţa de dinţi era la locul ei, în pahar. Eu mă spălam folosind un deget.
– Bună dimineaţa, strălucire!
Ca întotdeauna, vocea ta plăcută m-a binedispus instantaneu.
– Ţi-am făcut cafeaua. Este pe masă, în bucătărie.
– Mulţumesc, îţi răspund.
Mă duc întins să apuc ceaşca goală şi să mă prefac că beau din ea. Tu, muza mea bună, îmi vei sta în spate, urmărindu-mi fiecare mişcare. Apoi, ca şi
când „numai o cafea” nu ar fi reuşit să mă pună pe picioare, am să îmi mai fac una. De data asta, reală.
Mă pun pe scaunul din capul mesei. Îmi aplec faţa înspre ceaşca de porţelan, nereuşind să îmi ascund uimirea. Lichidul maroniu îşi revarsă mirosul în toate părţile.
– S-a întâmplat ceva? mă întrebi.
– Ah, nu…, numai că …
Fac un efort pentru a inventa ceva rapid.
– Se spune că dacă îţi priveşti chipul dimineaţa în cafeaua încă neatinsă îţi aduci aminte ce ai visat noaptea.
– Da?!
Glasul tău sună neîncrezător.
– Prostioare. Nici eu nu cred în aşa ceva. Dar am zis să încerc.
– Şi funcţionează?
– Da, de unde!? Crezi că dacă te culci liliac, te trezeşti vultur?
Te hlizeşti. Momentul de tulburare a trecut. Gust din cafea. E bună. Exact ca aia pe care mi-o fac eu.
– Poate că ai dreptate, spun. Ştii tu, în legătură cu exteriorul, cu ieşitul. O să fac asta, dar nu acum. Mai întâi să…
-… termini cartea, bineînţeles. Nu m-am gandit vreodata să te întrerup din scris. Am vrut doar să te impulsionez. În ultima vreme, merge din ce în ce mai greu.
Pentru moment furia mi se năpusteşte din stomac în gât şi aproape că o scap. Dar ai dreptate. Majoritatea timpului nu fac altceva decât să stau şi să privesc foaia.
– Absolut corect, spun. Promit că, de azi încolo, o să pun osul la treabă.
Zâmbeşti.
– Aşa mai da. Dacă te pot ajuta cu ceva, sau dacă îţi doreşti să imi spui ceva…
– Da, mă ia gura pe dinainte. O femeie. Poate ar fi cazul să mă însor şi eu, nu să dorm mereu şi mereu singur în acelaşi pat pustiit.
La auzul acestor vorbe te înnegreşti. La un mod pe care nu îl înţeleg, te-am jignit. Nu mai zic nimic. Mă îndrept spre masa de lucru nehotărât. Mă aşez oftând şi apuc unul dintre pixuri cu intenţia de a-l învârti printre degete, cum fac de obicei. Numai că, de data asta, vârful i se îndreaptă brusc spre coala albă şi începe a scrie. Nici nu mai reţin de când nu am mai avut o aşa inspiraţie. Mă opresc la primul căscat. Pentru mine, ziua asta nici nu a existat.
– Cred că maine e gata, te anunţ bucuros.
– Bravo, iubire! Vezi ca se poate? De abia aştept să o citesc.
Hm… Da.
Dorm neîntors.
– Bună dimineaţa, născător de lumi.
– Bună dimineaţa, strălucire!
– Ţi-am pregătit cafeluţa.
Nu mă mai miră nimic. Astăzi e o zi deosebită. O nouă carte va prinde viaţă. Dau ceaşca pe gât dintr-o singură înghiţitură şi, nerăbdător, mă apuc de lucru. O nouă seară îşi pune amprenta pe trupul meu obosit, dar aduce cu ea mulţumirea. Ultimul punct a fost pus.
– Mi-e atât de somn, zic, dar sunt fericit.
Înainte ca ochii să abandoneze lupta, te văd cum te apropii şi te bagi lângă mine. Asta chiar că e ciudat. Oare de ce nu ai mai dispărut?
Răsăritul soarelui mă prinde cu tine în braţe.
– Ce faci, iubiţel? mă întrebi. Cum ai dormit?
– Ca un urs, mormăi. Dar mă doare capul. Tare-tare.
– Cred şi eu. Orice success aduce cu el o picătură de durere. Oricum, ai reuşit. E superbă!
– Ce să fie? Nu înţeleg.
– Cartea. Aseară ai terminat-o şi azi-noapte am citit-o.
– Da? Nu îmi amintesc. Ţin minte doar că mergeam cu tine spre piaţă şi erai nehotărâtă în legătură cu nu ştiu ce cumpărături.
Râzi.
– Asta a fost cu două zile în urmă, pui.
Încet, mintea îşi reaşează fragmentele într-un şablon precar.
– Trebuia să iei verighetele de la curăţat. Ai fost? te întreb.
– Da. Uite-le pe noptieră.Strălucesc ca în prima zi când ne-am căsătorit.
– Cum trec anii, murmur.
– Trec, dar tu rămâi mereu tânăr. Încă mai reuşeşti să scrii o carte într-o zi.
Bem cafeaua împreună, după care ieşim în grădină. Aerul proaspăt mă umple de linişte. Iau manuscrisul şi mă pun pe citit. Sincer, nici nu îmi aduc aminte subiectul. Aşa păţesc de fiecare dată când mă cuprinde febra creaţiei. Pe când mă scufund în hăţişurile personajelor, tu, frumoasa mea soţie, te îndrepţi spre bucătărie. Ai uitat un lucru important. În grabă, rupi paginile cu ultimele două luni din calendar, le faci bucăţi şi le arunci la gunoi. Atâta vreme mi-ai fost muză. Acum, mi-ai redevenit nevastă.
La următoarea carte o să fie la fel. Desi nu am idee de ce se întâmplă în realitate şi câte sacrificii faci pentru mine, sunt sigur de un lucru: te iubesc mai mult decat te pot iubi.
Când inima îţi e legată de o pasăre nu îi tai aripile, o laşi să zboare şi să se mai întoarcă la tine din când în când. Căci, până la urmă, unde s-ar putea ascunde nemurirea, daca nu într-un preafrumos suflet?

Abis, poveste…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 ––––––––––––––––––––––––––––––––

Frenetic mă închin la o icoană a timpului
pentru încă o secundă de lumină,
ce are să frângă cenuşiile cătuşe ale copacului
cu ale sale frunze căzute pe colină. 
Am privit în vis prin fereastra casei tale
şi am văzut un curcubeu.
Am privit prin fereastra casei mele
şi am văzut acelaşi curcubeu.
Se spune că un curcubeu desparte lumea- n două…
Eu spun că acesta uneşte cerul
şi pământul- purtătorul genunchilor mei,
aşa cum ştiu că două buze pârlite cu două buze
pârlite vor face două buze însângerate.
Acum, porumbeii frigului îşi întind aripile către mine;
ale noastre cărări de piatră stau sub ninsori fine,
eterne ce au acoperit vântul- purtătorul paşilor tăi.
Scheletele dezgolite dezvăluie cuiburi nevizitate-
aici, aşteaptă  să se topească de căldură tablourile necreionate.
Murmurul pârâurilor tale ce au culoarea răsăritului
şi izvorul în roşul centru al pietrei
învăluie amintirea clipei dansului ce va veni,
căci din metalul zăpezii s- a ivit un ghiocel.
Totul: o horă a visului vieţii şi a vieţii visului,
clipă fixată într- o ramă ce păstrează
zborul nostru descătuşat şi catedrala ce demonstrează
că atunci e acum, şi acum e mereu.

aşa se cuvine

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

ne plimbam prin livadă
copiii mă ţineau de mîini
băiatul de dreapta, fetiţa de stînga
aşa se cuvine le-am spus
am oprit doar o clipă
cît să prindem rădăcini
mi-am întins braţele verzi peste ei
şi mi-au crescut două coroniţe de flori
albastră în dreapta, roşie în stînga
aşa se cuvine mi-au spus
din ochi ne curgeau pietricele
albastre, verzi, roşii
o poză
aşa se cuvine a zis soţia
ne-am desprins apoi
într-o ramă.