Arhiva revistei

Doar un pas

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Doar un pas ne desparte, iubite…
pasu-acela fatidic, în doi,
ce separă trupul de suflet
și conjugă trecutul în noi.

Ți-am fost hrană în nopți lungi de iarnă
când doar eu îți eram adăpost,
mi-ai fost rug și blestem și osândă,
paradis și infern tu mi-ai fost.

Mă doare iar dorul de tine,
eu, jertfa răpusă pe-altar,
te-mbrac în veșminte de preot,
te cer… străpunge-mă iar!

De-aș culege în mine doar clipa
în care murim amândoi,
când noaptea-ntuneric despoaie
si doar EU rămâne din NOI…

M-aș face pământ pentru tine,
urma pasului tău să-mi rămână
amprentă pe gândul sălbatec,
ecou de-ngânare păgână.

Doar un pas ne desparte, iubite…
pasu-acela fatidic, în doi,
ce separă trupul de suflet
și conjugă trecutul în noi.

Din șalul de la gât

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

din şalul de la gât când îl desfac,
se risipesc atâtea amintiri,
sau poate că ar trebui să tac
să-mi curgă vorba numai din priviri
doar dorul a rămas ca să mai doară,
junghi rătăcit prin visurile arse,
alunecăm, pentru a câta oară,
prin resturi de iubiri, de vlagă stoarse
cu lacrimile-n noi întemniţate
mai zgâriem timid câte-un cuvânt,
ne ard adânc apusuri neuitate
ce-aşteaptă să se-ntoarcă în pământ
şi creste-n umbra noastră despărţirea
ca fungusul pe trupuri de copac,
scurmăm cenuşi să ne găsim menirea,
dar clipele se-nchid şi-n mine tac
durerea ta o confesezi străină,
durerea mea în zâmbet o prefac,
purtăm în noi aceeaşi pelerină,
acelaşi rol şi nici urmă de trac

Suflet căzut în extaz

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

O noapte se pierde în altă noapte
ochii tăi sunt stelele care se aprind.

Cerul e umbra sub care iubirea
cade mereu înroşind frunza inimii.

Cu gândurile tale mă acopăr de lumină
un vis mă surprinde prin ploaie.

Fumoase sunt livezile prin care trecem
uimite îţi infloresc surâsul pe ramuri.

De pe buzele tale sorb caldă tandreţe
de pe umeri coboară o dulce risipă.

Nu ştiu dacă vântul îţi adie prin păr
ori soarele şi-a uitat o rază de aur.

Cosită iarba pe care ne îndrăgostim
amiroase a suflet căzut în extaz.

Inutilitate

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 4,33 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

descurajez promisiunile altora, rămâne ce fac eu
cu efect nefolositor până la urmă, o dezamăgire
pe drumul dintre naştere şi moarte
planuri şi speranţe s-au succedat destule
fără ca nimeni să le ia în seamă
mai mult ca pe o aprobare de moment
cu convingerea inutilităţii

îmi despart viaţa pe etape, o pun în canoane
ca pe un cântec pe portativul cu note
pe care odată compus
nu-l mai cântă nimeni
cântareaţa s-a sinucis

Dorul neîmpăcat cu umbra lui

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,
sună ceasul veşniciei topirea în lucruri,
moartea străluceşte mai tare decât dragostea
timpul se scurge încet, apropiaţii trec prin tine nevăzuţi
drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăţi,
n-am înţeles, frumoasa mea, că te voi pierde
n-am înţeles şi e păcat!

Am fost ca liliacul orb
când aripile îngerilor sunau printre stele
somnul tău se cuibărea în somnul lor
apele au fost acoperite de nuferi albi.

Atunci m-am trezit în limpezimea dimineţii
sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.
………………………………….

Nu mă plângeţi, nu mă căutaţi,
eu am plecat dincolo de dragostea voastră
cineva a sădit în mine vulnerabilul
dorul neîmpăcat cu umbra lui
care fuge din lume
şi nu se opreşte niciodată.

(În amintirea Mădălinei Manole)

Eliberez grotescul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

Din trupul meu teluric fug coase obosite,
A timpului lucrare se-arată nemiloasă,
E-atât de cald afară și-atât de frig e-n casă,
Pe ziduri trec fantome și râd afurisite.

Mi-apar în minte gânduri desprinse din ispite,
Prin ceața amintirii mă spintecă azi săbii,
Cu vele răstignite plutesc spre mal corăbii,
Iar vântul suflă-n ele descântece trăsnite.

Clamează amăgirea neliniștea trăirii,
Coloane rătăcite visează infinitul,
În chip de melodramă se târâie sfârșitul,
Eu liberez grotescul din închisoarea firii.

Cineva vine pe râu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Nu mă întrebaţi cum m-am răzgândit
şi-n noaptea de cobalt m-am întors din drum.
Stau într-o casă de lemn în inima unei coline
unde am vecini o moară şi un râu.

Nevăzut de nimeni la marginea livezii de pruni
traiesc într-o cochilie în care se surpă timpul
pe unde trec veveriţele după alune
şi mersul femeii e imaginat pe poteci
cu trupul împrăştiind tandreţea prin ierburi.

Coşuri cu prune şi alte fructe aromitoare
sunt în cămara cu vise.
Cineva vine pe râu în sus la moară
unde mereu îşi macină ţăranii sudoarea
îmi strigă numele, să mă recunoască
să-mi mângâie tâmplele încărunţite devreme.

Eşti tu ori altă femeie fugară,
poţi să împarţi cu mine povârnişul, pădurea
şi să ne ningă iarna cu depărtări
unde niciodată nu vom ajunge.

Lacrimi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

14 iulie 1967-14 iulie 2010

Lacrimi cad din nou
stele se nasc şi mor
norii plâng în urma ta
în umbra unui ecou
vei rămâne doar o stea

uneori stelele nu pier
se duc înspre un alt cer
însă, tu, vei rămâne o lumină
lumina unui trecător
mereu aprinsă
în inima tuturor

În memoria Mădălinei Manole „Fata cu părul de
foc”

Datini și preziceri

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Oaspeţii boierului Marghiloman tocmai coborâseră în salon şi deacum se pregăteau pentru cină când, domniţa Ioana şi locotenentul Mihai îşi fac apariţia pe terenul unde presupuneri de tot felu şi discuţii mondene s-au consumat într-un răstimp atât de scurt; Intuind inevitabilul produs în sfânta noapte de Crăciun, boierul care motivat lăsa impresia unui părinte care din totdeauna s-a bucurat de încrederea fiilor, întreabă cu o voce reţinută, dar suficient de fermă în asemenea situaţii:
-Dar voi unde-aţi fost mă fugarilor? Aici toată lumea v-a căutat.
-Păi am fost la horă, raportară împricinaţii care stăpâniţi de emoţie şi ruşine, încercau să ocolească privirea boierului Marghiloman.
-Bine mă dragilor, dar hora voastră chiar acum s-a terminat?
-Nu tată, dar dincolo de hora care încă-i mai adună pe tinerii satului, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Ioana Marghiloman.
-O ce veste minunată, exclamă surprins boierul Marghiloman, pentru ca mai apoi să stea la masa dincolo de care pozau vlăscenii!
Auzind o asemenea veste, mulţi dintre oaspeţi păreau cel puţin miraţi de obrăznicia locotenentului Mihai, dar nu îndrăzneau să-şi arate făţiş dezaprobarea; În totală discordanţă cu mentalitatea generală, doar domnişoara Paulina Vlăsceanu aplaudă cu o firească frenezie, după care vine în faţa îndrăgostiţilor şi le urează din toată inima:
-Să fiţi fericiţi drăguţilor şi să nu uitaţi niciodată prima noapte de iubire adevărată; Aşa să vă ajute Dumnezeul a toate ziditor!
Eliberată de arsenalul convenienţelor care-i încorsetau pe oameni şi-i obligau să pară altceva decât ce erau în realitate, frumoasa blondină de Vlaşca îi îmbrăţişează cu o patimă greu de descris în doar câteva cuvinte; Explozia prin care domnişoara Vlăsceanu îşi etalează sentimentele faţă de îndrăgostiţii din Domneasca, destinde puţin atmosfera încărcată de străvechi mentalităţi; După cină, împricinaţii Mihai şi Ioana pozează în compania domnişoarei care încercând să se retragă din considerente care mai degrabă frizează bunul simţ, face stânga împrejur; Cum avea nevoie de un motiv care să-i justifice plecarea, domnişoara Paulina Vlăsceanu unde n-a început să strige de parcă s-ar fi aflat în zăvoiul din Vlaşca:
-Bine mă Ştefane, dar unde dracu fugi? Nu vrei să rămâi puţin?
-Eu aş mai rămâne domnişoară Paulina, dar mă doare capu, raportă caporalul Badea Ştefan, după care pleacă în mare grabă.
-Ce Dumnezeu mai are şi băiatu ăsta, se întreabă încreţindu-şi fruntea blondina de Vlaşca? Nu dalceva drăguţilor, dar după ce l-au bătut legionarii, parcă nu mai este zdravăn la cap.
-Lăsaţi-l în pace domnişoară Paulina; Astăzi doar Dumnezeu ştie din ce pricină pozează într-un bosumflat incurabil, raportă domniţa Ioana, după care-şi prinde logodnicu de braţ; Acum iartă-ne te rog, se scuză şi nu fără motiv viitoarea mireasă, dar trebuie să mergem în biblioteca unde ne aşteaptă boierul, fie şi pentru a ne trage o săpuneală zdravănă.
Încurajaţi de domnişoara Paulina, îndrăgostiţii or intrat în bibliotecă; Încercând să cucerească viitorul, păreau hotărâţi să înfrunte vitregia prezentului; Văzându-i, boierul Marghiloman Alexandru s-a ridicat în picioare, pentru ca mai apoi să întrebe dezarmant de simplu:
-Ce mai faceţi mă copii? Sănătoşi, voinici?
-Mulţumim de întrebare tată, răspunde privind în podea fiul boierului, dar astăzi suntem pe cât de sănătoşi pe atât de fericiţi.
-Atunci daţi-mi voie să vă felicit dragilor, dar eu cred că era bine şi frumos să mă faceţi şi pe mine părtaş la fericirea despre care-mi vorbiţi cu atâta convingere; Ce spui fiule? Nu meritam nici măcar o banală întrebare, întreabă motivat boierul Marghiloman Alexandru?
-Ai dreptate tată; Cred că aşa era bine şi frumos, raportă locotenentul care deacum încerca să găsească justificarea necesară, dar luându-ne la întrecere cu timpul n-am mai avut când să te întrebăm.
-Bine dragilor, răspunde boierul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, dar adevărata fericire n-are nevoie de permisiunea cuiva şi pentru a trece peste vitregiile odiosului timp, partenerii au nevoie doar de înţelegere părintească şi nu în ultimul rând de bani.
-Vă rog să mă iertaţi domnule Marghiloman, raportează domniţa cu glasu-i care vibra de emoţie, dar n-am avut cu cine să mă sfătuiesc.
-Da Ioană, dar tata n-are nevoie de văicăreala bieţilor milogi.
-Mihai, intervine hotărât distinsul boier, lasă fata să vorbească.
-Iertaţi-mă vă rog, s-a scuzat domniţa care îmbujorată rătăcea printre florile covorului, dar încurajată de puritatea sentimentelor, m-am dăruit bărbatului care m-a întrebat cum şi dacă vreau să-i fiu soţie.
-Şi tu ce-ai răspuns fata mea frumoasă, insistă boierul care în ciuda modului în care a fost tratat privea cu înţelegere părintească?
-Am răspuns afirmativ domnule Marghiloman, dar dumneavoastră în locul meu, cum onoraţi propunerea celui mai nobil cavaler?
-Da Ioană, ordonă locotenentul care cu greu îşi stăpânea indignarea, dar boierul Marghiloman Alexandru nu va fi niciodată în locul tău.
-Fiule dragă, ordonă pe un ton mai mult decât împăciuitor distinsul boier muntean, răspunsul domniţei Ioana mi s-a părut pe cât de inteligent, pe atât de potrivit cu starea de lucruri; Ai înţeles dragule?
-Am înţeles tată, dar este prea târziu pentru a mă mai ascunde după deget; Apoi, pentru tot ce s-a întâmplat eu port întreaga vină.
-Bine Mihai drăguţule, dar eu nu sunt la fel de vinovată?
-Mulţumesc Ioană, dar dă-mi voie să pozez în primul vinovat.
-Bine fiule, dar cui crezi că serveşte perdeaua scuzelor? Eu, întreabă boierul după câteva clipe de adâncă chibzuinţă, pus în faţa faptului împlinit, trebuie să vă dau binecuvântarea părintească?
-Da tată, dar ce trebuie să înţeleg din retorica întrebare? Că noi nu mai putem spera, fie şi la o firavă înţelegere părintească?
-Fiule, într-o atare situaţie poate n-ar trebui să mă condiţionezi.
-Înţeleg, dar cartacterul nu-mi permite să pun asemenea condiţii.
-Fiţi bun domnule Marghiloman, dar eu aş vrea să plec acasă, raportă şi nu fără motiv nepoata învăţătorului Predoiu.
-Şi pe scumpul tău logodnic, cui vrei să-l laşi? Domniţa mea dragă, doar nu ai de gând să-l faci cadou bolşevicilor care nu peste multă vreme îl vor primi cu gloanţe pe frontul din Basarabia.
-Da tată, dar astăzi nu-i nici-un război; Cum peste puţină vreme ar putea să înceapă măcelul, nu vreau ca în urmă să rămână pustiu.
-Recunosc fiule, într-un fel îmi place cum judeci viitorul; Ce nu ştii dragule, este că războiul are nişte legi dure şi nu iartă pe nimeni.
-Ştiu tată, dar tocmai de aceea vreau să am un moştenitor.
-Frumos fiule dragă, dar Ioana ştie la ce riscuri te expui pe frontul despre care astăzi lumea doar vorbeşte pe la colţurile societăţii?
-Domnule Marghiloman, nu era nevoie să-mi spună nişte chestiuni pe care le ştiu toţi românii conştienţi, sau ar trebui să le ştie.
-Ai dreptate Ioană, dar nu era obligaţia lui să te informeze?
-Iartă-mă, dar nu mereu pot răspunde la pretenţiile timpului.
-Te-am înţeles fiule drag, dar nu mie trebuie să-mi ceri iertare.
-Ioană, tata mă trimite la tine; Ce spui doamnă, mă primeşti?
-Te primesc Mihai dragule, răspunde domniţa care încercând să-şi asigure un viitor lipsit de griji îşi prinde logodnicul de mână; Doar împreună vom ajunge la capăt de drum şi viaţă.
-Mă copii, ordonă boierul care animat de sentimente părinteşti s-a ridicat în picioare, pentru fericirea voastră şi-a copiilor care cu siguranţă vor duce steagul cât mai departe, vă dau binecuvântarea şi vă urez sănătate că îi mai bună decât toate; Aşa să vă ajute Dumnezeu!
Mulţumit de binecuvântarea rostită solemn de marele boier, locotenentul Mihai Marghiloman şi-a îmbrăţişat viitoarea soţie, după care spăşiţi îngenunchează în faţa distinsului părinte; Cei doi îndrăgostiţi au cerut iertare şi cu glas scăzut i-au mulţumit pentru înţeleapta hotărâre.
-Bine mă copii frumoşi, dar ridicaţi-vă în picioare; Eu nici pe departe nu sunt duhovnicul în faţa căruia să vă închinaţi cu o exagerată şi cucernică smerenie, ordonă şi nu fără motiv fericitul tată.
Îndrăgostiţii s-au ridicat în picioare şi au încercat să cinstească un moment de răscruce; Inundaţi cu lacrimi de bucurie adevărată, ochii domniţei Ioana strălucesc prin perdeaua de ceaţă, iar pentu cei care vor şti să îi iubească cu adevărat, vor fi doar două luminiţe călăuzitoare; Chiar dacă pentru puţin timp, iubirea îndrăgostiţilor a făcut să pălească fie şi parţial tragedia jucată pe scena Europei de Vest şi nu numai, de nişte actori angajaţi de Satana cu chip de om; Românii, atâţia câţi mai rămăseseră într-o ţară zdrenţuită prin hotărârea celor mai nesăbuiţi tirani, chiar dacă se vedeau prinşi între două focuri, se pregăteau să păşească în noul an, cu speranţa în izbăvirea naţiei şi în refacerea României care la început de iarnă s-a făcut mare şi frumoasă; Cu asemenea gânduri, câţiva oameni politici din ţinutul Argeşului, s-au întâlnit la conacul unde după o mai veche credinţă creştin-ortodoxă, boierul Marghiloman pregătise aşa cum se cuvine trecerea în viitorul an; Încă din zori, conacul boierului cunoaşte animaţia sărbătorilor creştine; În salonul ce avea să-i găzduiască pe oaspeţii care urmau să sosească pentru petrecerea revelionului, domniţa Ioana Predoiu, domnişoara Paulina Vlăsceanu şi locotenentul Mihai Marghiloman, pozau în preajma unui brad frumos împodobit.
-Mihai, ordonă cu un zâmbet ademenitor domniţa Ioana, fii bun te rog frumos şi pune beteală pe crenguţa de deasupra capului.
-La ordin Ioană, raportă şi nu fără pricină locotenentul Marghiloman, dar nu-i prea încărcat bradul care încă-i verde şi frumos?
-Păi cum naiba să fie prea încărcat domnule locotenent Mihai, întreabă cu un oarece reproş domnişoara Paulina Vlăsceanu? Domnule dragă, dar acolo nu este nimic din găteala binemeritată.
-Cum vreţi drăguţelor, raportă supus locotenentul care într-un moment de o profundă mulţumire sufletească, încerca bucuria cavalerului care motivat se lăsa învins de două domnişoare frumoase.
În timp ce alintaţi de mângâerea razelor care nestingherite pătrundeau pe ferestrele deschise spre lume şi viitor, tinerii încercau nostalgia sfârşitului de an, noi să poposim fie şi pentru puţină vreme, la poarta unde Vizigotu cobora din foişorul de pază; Astăzi numai lume bună vine la conaşu nostru, gândea paznicul, în timp ce mustăcind trăgea zăvorul care după mintea lui puţină însemna siguranţa conacului din Domneasca; Având cale liberă, săniile trase de cai frumos împodobiţi, intrau pe aleea principală şi cu clinchetul clopoţeilor prinşi în coama care sălta în ritm de trap, avertizează stăpânii şi slujitorii care frecându-şi mâinile de bucurie, ieşeau în întâmpinarea distinşilor oaspeţi; Pe zăpada care sclipea în razele de soare, din prima sanie coboară un bărbat pe cât de înalt pe atât de distins; Cunoscut sub numele de conul Mihalache, bărbatul era îmbrăcat cu un cojoc brodat cu frumoase motive naţionale, iar pe cap purta o căciulă fumurie; Deşi era bine îndesată pe capul care nu fără motiv era cât pe ce să pleznească, căciula făcută din blana unui miel care de dragul ciobanului se lăsase măcelărit, lăsa să se vadă obrajii crispaţi de gerul care fără neam de ordin scris, se abătuse peste ţară şi români.
-Da pe cine văd şi mai să nu-mi cred ochilor, exclamă încântat boierul pe al cărui chip, bucuria se putea citi cu foarte multă uşurinţă!
-Alexandre dragule, acu fii bun te rog şi nu te mai mira de parcă aş fi venit de cine ştie unde; Astăzi încă mă mai vezi în carne şi oase.
-Fii bine venit coane Mihalache, salută boierul care tocmai coborâse treptele de piatră, dar să nu exagerăm cu atâta îngrijorare!
Câteva clipe mai târziu, cei doi prieteni s-au debarasat de convenienţele socio-politice şi s-au îmbrăţişat într-o respectabilă tăcere; Văzându-se scăpat din strânsoarea ofiţerului de altădată, conul Mihalache se adresează celor care nu întâmplător vroiau să-l întâmpine:
-Bine v-am găsit fraţilor întru credinţă creştină!
-Fiţi bine venit coane Mihalache şi la mulţi ani cu sănătate, raportează locotenentul care-n ciuda emoţiei ce părea să-l cuprindă din motive nu prea greu de înţeles, arăta pe lângă respectul cuvenit unui distins şi onorabil demnitar şi oarece virtute militară!
-Alexandre dragule, cum ţandăra nu sare prea departe de trunchi, dă-mi voie să cred că flăcăul înalt şi chipeş este chiar fiul tău.
-Ai dreptate coane Mihalache, dar cum de l-ai recunoscut?
-Alexandre, răspunde încruntându-se motivat înaltul demnitar, cum nu m-am ramolit prea mult, nici pe prieteni nu cred că i-am uitat.
-Ferească Dumnezeu, dar la vremea ce pare a se tulbura mai abitir ca niciodată, românii noştri n-au voie să se ramolească.
-Şi tu cine eşti fată frumoasă? Alexandre, nu care cumva l-ai însurat pe chipeşul cavaler şi pe mine nici măcar nu mai chemat la nuntă?
-Încă nu coane Mihalache, raportă zâmbind boierul Marghiloman, dar cum binea-i observat, domniţa este chiar logodnica fiului meu; Când după datină vom face nunta, te vom chema negreşit.
-Prea bine dragilor, dar înainte ca Dumnezeu să bage zilele în sac, cred c-ar fi bine să vă grăbiţi cu nunta şi mai ales cu urmaşii.
-Bine grăita-ţi coane Mihalache, dar eu cred că Dumnezeu va lăsa câteva zile şi pentru nunta la care noi vă invităm încă de pe acum.
-Voi veni negreşit frumoasă domniţă, răspunde mulţumit înaltul demnitar, după care păşind în faţa noilor sosiţi, a făcut o prezentare ce nu avea nimic din protocolul la care de regulă era obligat să apeleze în situaţii care impuneau oarece distanţare şi un respect formal.
Sfidând convenienţele sociale, conul Mihalache a făcut prezentările care deacum se impuneau: Familia Predescu, compusă din Iuliu Darie, proprietarul unei fabrici din Piteşti, nevastă-sa Florica, un băiat care era elev în ultima clasă de liceu şi domnişoara Margareta, studentă în Bucureşti; Apoi domnul Teodoru Sabin cu fiii Gheorghe şi Ioniţă, pentru ca în final să fie prezentat afaceristul Albulescu Radu; Mândru, tatăl venise însoţit de micuţa Sonia, fiică şi elevă la un liceu din Piteşti; Conul Mihalache abia dacă terminase prezentările pe care le-am relatat ceva mai devreme când, pe acelaşi peron opreşte altă sanie; Îngheţaţi, au coborât bancherul Rădulescu Miron, profesorul Mircea Adameşteanu, proprietarul de ateliere Dăniloiu Florentin şi în cele din urmă domnul Mircea Marghiloman; Văzând aşa mulţime de prieteni adunaţi la un loc, conul Mihalache urcă doar câteva trepte şi cuvântează de la înălţimea socio-politică:
-Nu ştiu de ce dragilor, dar privindu-vă cum staţi în acest amfiteatru de un alb imaculat, am impresia că aici se întruneşte camera, ceeace nici nu este chiar atât de rău, asta numai dacă avem în vedere atentatele care ni se pregătesc în capitală; Acum gata cu vorbăria fără rost şi mai bine hai să vedem unde şi cum ne va găzdui bunul nostru prieten.
În timp ce ţopăia doar pentru a-şi dezmorţi picioarele îngheţate în cele câteva ore de mers, domnul Mircea Marghiloman discuta dulcegării cu domnişoarele Margareta, Paulina şi Sonia; Să-i lăsăm să cocheteze pe zăpada îngheţată şi noi să-l urmărim pe căpitan Voinea Octavian; Călărind un superb bidiviu, ofiţerul intră pe poarta rămasă deschisă; Dând pinteni calului, cavalerul care se va recomanda puţin mai târziu, parcurge repede aleia dintre poartă şi pavilion, pentru ca-n cele din urmă să se oprească în faţa tinerilor care pentru a se dezmorţi ţopăiau pe zăpada în-gheţată; Descălecă mai ceva decât un muşchetar şi în timp ce ţinea srâns frâul calului care nărăvaş da semne c-ar vrea să înveţe mersul biped, misteriosul ofiţer salută milităreşte; Amuzându-se puţin, domnişoara Vlăsceanu Paulina încerca să-l imite; Animat de prezenţa domnişoarei, căpitan Voinea s-a prezentat cu oarece îngâmfare bărbătească:
-Cu permisiunea dumneavoastră, sunt căpitan Voinea Octavian şi am venit doar la invitaţia domnului locotenent Mihai Marghiloman.
-Onorat de cunoştinţă dragule, dar locotenentul Mihai nu ne-a vorbit despre un căptian care de sărbători ne va onora cu prezenţa.
-Posibil domnişoară, dar pe dumneavoastră vă poate convinge numai confirmarea locotenentului care după câte ştiu se află la conac?
-Bine domnule căpitan, dar cum de ştiţi unde şi de ce se află locotenentul Marghiloman? Sunteţi de la Siguranţa statului, întreabă zâmbind domnişoara care înşelată de aparenţe părea să-l placă pe ofiţerul care nu fără motiv se prezentase la conacul din Domneasca?
-Nicidecum frumoasă domnişoară, dar acest conac nu are un grajd în care să poată sta caii, întreabă zâmbind căpitanul Voinea?
-Are chiar mai multe domnule căpitan, dar cum dumneavoastră nu sunteţi sultanul care intra în palat călare pe cal vă rog să mă urmaţi, ordonă domnişoara care motivată pleca pe aleea care ducea la grajduri.
După plecarea ofiţerului, domnul Mircea Marghiloman s-a bucurat de compania domnişoarelor Margareta şi Sonia; Din plăcere şi ceva interes, tinerii s-au plimbat prin parcul care oferea linişte şi pace.
Să-i lăsăm pe tinerii care se plimbau prin parcul conacului şi noi să poposim printre ţăranii satului Domneasca; Mai îngrijoraţi ca-n alte dăţi, bieţii ţărani deveniseră prizonierii zvonurilor care-n momente de grea cumpănă, făcea să pălească până şi bruma de speranţă; Obişnuiţi cu otrava timpului, românaşii se pregăteau după datină şi obiceiuri strămoşeşti, să întâmpine noul an; Pâinea caldă şi cozonacii rumeni împrăştiau un miros îmbietor, specific doar sărbătorilor pe care chiar dacă în ţară a fost pace sau război, românii le-au respectat întotdeauna; La puţul din cotul drumului, se scotea apă pentru oamenii însetaţi, dar şi pentru animalele care-şi primeau porţia zilnică dintr-un jghiab aflat în afara ţarcului care împrejmuia fântâna; În timp ce cavalerii se pregăteau de pluguşor, de capră ori de alte obiceiuri şi colinde, părinţii potoleau foamea animalelor, pentru ca mai apoi să intre în pivniţele de unde trăgeau în oale mari de lut, ţuică şi vin îndestulător pentru zilele care urmau; Ţăranii care aveau arme de vânătoare şi nu erau deloc puţini în satele de munte, le pregăteau pentru miezul nopţii; Atunci toată lumea va ieşi în drum şi în speranţa, credeau de veacuri bunii gospodari, că noul an va fi cu ajutorul Dumnezeului a toate creator, poate mai îndestulător decât frăţiorul său mai mare, începeau să tragă o mulţime de cartuşe; Spre seară pregătirile erau terminate şi peste sat se aşternuse liniştea ce avea să fie spulberată la căderea nopţii; Cei mai în vârstă se odihneau câteva ceasuri, îndemnându-i şi pe copii să facă la fel; Ameninţaţi de părinţii care nu fără motiv îi obligau să doarmă puţin, copiii se aşezau în pătuţurile în care cu ochii pe jumătate închişi, repetau în gând strofele ce aveau a le spune prin ogrăzile ţăranilor care-i vor aştepta cu daruri şi oarece pomeni; Se înserase de-o bună bucată de vreme; Noaptea care se lăsase peste întregul ţinut, încerca zadarnic să învăluie cu neagra ei mantie albul imaculat al zăpezii; Vrând parcă să ia parte la marea sărbătoare, luna se furişa printre norii vlăguiţi şi c-o lumină de împrumut, inunda casele sătenilor, drumul şerpuitor, râul care abia dacă mai putea să răzbată printre zloiurile de gheaţă şi muntele care din miazănoapte se împotrivise răului de atâtea ori; Brazii din parcul conacului aruncau pe covorul îngheţat, umbre lungi şi negre; În jurul casei, slujitori de tot felul se foiau într-un du-te vino specific marilor petreceri; Într-un salon ascuns privirilor indiscrete, câţiva politicieni care se adunaseră în jurul unei mese rotunde, savurau aroma de ţuică fiartă; De nestăvilit, mirosul se răspândise ca un balsam ademenitor în toată încăperea; Un servitor spilcuit nevoie mare, turna de zor ţuica în ceşcuţe pe care mai apoi le aşeza cu mare grijă, în nişte farfurioare prevăzute c-o scobitură pentru scrumul de ţigară; După plecarea slujitorului care mândru de misia îndeplinită se retrăsese discret, dar fără a se îndepărta prea mult, distinsa gazdă se ridică cu oarece greutate de pe scaunul care în condiţii de viaţă normală te trage la somn şi cu o voce din care răzbătea bucuria, se adresează distinşilor oaspeţi:
-Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor de bună credinţă, îmi revine misia de-a vă ura fără nici-o discriminare şi cu aceeaşi nemăsurată plăcere, bine aţi venit la conacul Domneasca şi un călduros la mulţi ani!
-Bine tată, dar ce facem? Ţinem discursuri ca într-un parlament ales cu pomeni electorale, raportează motivat şi într-o manieră care deacum trăda precipitarea ofiţerilor, mai ales în situaţia în care adevărul era ascuns în tainiţa promisiunilor fără neam de acoperire?
-Dragilor, continuă boierul care nici măcar nu încerca să ia-n seamă observaţia fiului său, cu asemenea motive daţi-mi voie să ridic paharu şi cu dezlegarea Domnului vă invit să procedaţi aşijderea.
La mulţi ani cu sănătate şi pace, urară invitaţii, după care respectând un mai vechi obicei românesc, au dat ţuica pe gât dintr-o  înghiţitură; Deşi nu era un mare băutor, conul Mihalache ţine să aprecieze prin doar câteva cuvinte de laudă ţuica bătrână de Piteşti:
-Dragilor, este al dracu de tare ţuica gălbioară! Tu Alexandre, fără a te făli prea mult, câţi ani crezi că împlineşte licoarea fermecată?
-Păi coane Mihalache, răspunde mândru boierul Marghiloman, eu cred că licoarea împlineşte treizeci de ani dacă nu chiar mai mult.
-Bine Alexandre dragule, dar unde-ai ţinut atâta vreme, o asemenea comoară? Dacă tot te-am dibuit, ordonă şi nu fără motiv distinsul demnitar,  promit să te vizitez ceva mai des doar dacă nu te superi.
-Nici vorbă coane Mihalache! Ba dimpotrivă, licitează cu oarece mândrie marele boier, chiar mă voi bucura de prezenţa dumneavoastră.
Boierul Marghiloman mai avea nişte gânduri pentru bunul său prieten, dar se opreşte de parcă în salon ar fi intrat cine ştie ce hoţ.
-Bună seara domnilor, salută hoţul cu ochii de un albastru hipnotic, în timp ce se zâmbitor se oprea în spatele locotenentului Mihai.
-Fii bine venită doamnă, răspund câţiva dintre invitaţii care surprinşi au  rămas cu ceşcuţele suspendate în aerul contaminat!
-Dragilor, ordonă în stilu-i careacteristic conul Ion Mihalache, domnişoara ce-a evadat dintr-un tablou pe care tânărul locotenent la furat din cine ştie care muzeu, ne avertizează într-un mod plăcut, cum că nu e bine să fugim de frumoasele noastre doamne şi printr-un vicleşug bărbătesc, să ne refugiem ad-hoc în cine ştie ce cotlon.
-Domnilor, raportă domniţa care deacum încerca zadarnic să scape de fireasca emoţie, eu vă rog să mă iertaţi pentru deranj, dar căutându-mi logotnicul hărăzit doar de Dumnezeul a toate ziditor, am intrat fără să ştiu că sunteţi adunaţi pentru cine ştie ce chestiuni importante.
-Da domniţă frumoasă, răspunde cu toată sinceritatea înaltul demnitar, dar eu sunt primul care mă bucur de o prezenţă agreabilă.
-Mulţumesc coane Mihalache, dar pentru mine este prea mult.
-Distinsă domnişoară, vreau doar să-ţi mai spun că într-o zi de aparentă linişte, o asemenea prezenţă mă face să uit întrucâtva de politichia care până la urmă îi va pierde pe mulţi dintre marii demagogi; Din păcate însă, raportă ştiind bine ce spune înaltul demnitar, odată cu demagogii care deacum sunt  puşi pe căpătuială vor fi asasinaţi şi adevăraţii patrioţi.
-Păi ce facem coane Mihalache, ordonă cu tenacitatea-i din totdeauna boierul Marghiloman Alexandru, aţi promis o scurtă dizertaţie şi acum vă retrageţi strategic în spatele frontului?
-Ai dreptate Alexandre dragule; Am promis şi ca întotdeauna mă voi ţine de cuvânt; Dragilor, începe conul Ion Mihalache scurta-i dizertaţie, aşa cum bine ştiţi la ora când ne lamentăm ca nişte bunicuţe neputincioase, regatul constituit prin actul istoric din Întâi Decembrie 1918, este sfârtecat de tâlharii Europei; Bandiţii, aflaţi într-o mârşavă cârdăşie cu afaceriştii care din păcate au racolat foarte mulţi români, au făcut cadou ungurilor aproape o treime din Ardeal, iar prin pactul semnat de Molotov şi Ribentrop în 23 August 1939, dar pus în practică la 28 Iunie 1940, Basarabia străbună, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei reintră în stăpânire rusească; Dragilor, inutil să vă mai spun că toate aceste teritorii au fost luate cu japca şi-n cea mai grotescă bătaie de joc, prin odiosul dictat de la Viena; Ei dragilor, continuă demnitarul care deamu încerca să-şi păstreze stăpânirea de sine, câtă vreme naziştii sunt stăpâni vremelnici într-o Europă divizată şi pregătiţi să-i atace cât de curând pe bolşevicii sovietici, este deosebit de important pentru diplomaţia prinsă între două focuri, să ştie când, dar mai ales cu cine să se alieze; Ei dragilor, uite că mi-am asumat riscul de-a vă plictisi cu chestiuni arhicunoscute, doar pentru că tot ce se întâmplă astăzi, întrece în dimensiunile tragismului său, epopeia cu care acest popor atât de răbdător, a fost blagoslovit încă de la începuturi; În această situaţie disperată dar nu fără ieşire, trebuie să mizăm cu încredere pe românii de pretutindeni şi cu foarte multă abilitate, să profităm de angajarea nemţilor pe frontul rusesc; Domnilor, sunt departe de-a vă spune cine ştie ce noutate, dar în demenţa-i fără margini, Hitler plănueşte cucerirea întregului pământ; Dragilor, iată-ne în situaţia de-a accepta deliberat ocupaţia nazistă doar în cazul în care ne vom declara neutralitatea, sau o alianţă cu Axa condusă de Hitler, angajând în acest mod, toată armata română pe frontul de peste Prut, asta numai pentru eliberarea Basarabiei străbune; În această situaţie, este oare de condamnat insistenţa prin care generalul Ion Antonescu cere intrarea României în război alături de nemţi? Altfel spus, declarăm război ruşilor, sau acceptăm neutralitatea ţării în schimbul ocupaţiei germane? Iată doar câteva semne de întrebare, iar de modul în care vom şti să răspundem, va depinde viitorul naţiei române; A fi sau a nu fi război, această hamletiană întrebare trebuie să fie pentru toţi patrioţii români grijă şi nesomn în zilele care indiferent de vrerea bieţilor oameni, vor veni cu bune, dar şi c-o mulţime de rele; Dragilor, asta-i cruda şi nedorita realitate.
-Păi coane Mihalache, conchide boierul Marghiloman Alexandru, după câte înţeleg eu, Hamlet ne îndeamnă din negura trecutelor vremuri, să fim sau să nu fim pentru războiul care bate la uşa românilor.
-Mă fraţilor, intervine senator Teodosiu Vladimir, în încercarea de a scurta şedinţa mini parlamentului care la ceas de sărbătoare s-a întrunit doar pentru că era parfumat cu ţuică fiartă, dacă nu vrem să ne apuce dimineaţa cu întrebări hamletiene, va trebui să facem ceva.
-Domnilor, ordonă coniţa care abia dacă îşi mai putea stăpâni emoţia, pentru a ieşi din impas va trebui să votăm; De aceea propun ca toţi cei care vor neutralitatea ţării să fie neutri şi cu ţuica fiartă-n atâtea mirodenii româneşti, iar cei care vor să lupte împotriva duşmanilor, să închine ceşcuţa pentru victoria care până la urmă va bucura tot neamul românesc; Aceasta este propunerea mea şi nu cred că va supăra pe nimeni.
Propunerea domniţei Ioana s-a dovedit pe cât de originală pe atât de eficientă; În doar câteva clipe, ceşcuţele care până atunci plângeau pe masă şi duceau lipsă de clienţi, s-au golit în amuzamentul general; Afişând aerul cel mai serios din lume, domniţa numără voturile, pentru ca în final să constate un nesperat procentaj de sută la sută; Bucurându-se de rezultatul votului prin care o chestiune atât de importantă fusese aprobată într-o manieră tipic românească, frumoasa domnişoară se opreşte în faţa profesorului Mircea Adameşteanu; Zâmbind cum doar nepoata învăţătorului Predoiu ştia s-o facă, întreabă şi nu fără motiv:
-Domnule profesor, cum de nu mai luaţi hapuri medicinale?
-Doamnă Marghiloman, răspunde profesor Mircea Adameşteanu după numai câteva clipe de adâncă chibzuinţă, riscul pe care l-am asumat în clipa în care am băut drogul naţional, este un fleac faţă de riscul pe care combatanţii noştri vor fi ogligaţi să-l accepte pe frontul rusesc.
-Vă înţeleg domnule profesor, dar ce vă spuneţi când pe foştii dumneavoastră elevi îi vedeţi plecând în armată doar pentru ca instruindu-se cât de cât, să moară întru salvarea neamului românesc?
-Grea şi incomodă întrebare; Doamnă Marghiloman, răspunde profesorul Mircea Adameşteanu şi nu fără dificultate, într-un moment ca acesta nu ştiu cum aş putea să mă împart între bucuria victoriei care ni se cuvine de drept şi tristeţea pe care-o încerc doar când mă gândesc la toţi militarii care vor plăti cu viaţa, libertatea şi viitorul neamului.
-Da domnule profesor, a îndăznit domniţa Ioana, dar în cazul acesta, cred că cel mai înţelept ar fi să acceptaţi compromisul prin care să vă justificaţi faţă de propria dumneavoastră conştiinţă.
-Aveţi dreptate doamnă Marghiloman, o altă cale nici eu nu întrevăd; Din păcate însă, raportă profesorul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, în această stare de compromis va trebui să-şi ducă zilele toţi românii care într-un fel sau altu, vor participa la războiul care nu va întârzia să-şi arate colţii; Dumneavoastră frumoasă coniţă, raportă discret acelaşi mare şi eminent profesor, căsătorindu-vă aşa cum bine cred c-am înţeles cu locotenentul Mihai Marghiloman, daţi dovadă de curaj purtând în suflet compromisul la care făceaţi trimitere.
-Aşa este domnule profesor, aprobă abia şoptit domniţa care deacum apăra cine ştie ce mare secret; Nu se ştie niciodată ce este hărăzit fiecăruia şi nici nu ne putem bate cu soarta care de regulă nu ţine seamă de bunele noastre intenţii; Şi apoi domnule profesor, doar ştiţi şi dumneavoastră cât de relativ este adevărul de care ne tot prevalăm.
-Ştiu doamnă Ioana Marghiloman, întreabă şi nu fără motiv bătrânul profesor, dar cu ce dascăl aţi făcut limba şi literatura română?
-Îmi pare rău domnule profesor, dar spunându-vă că n-am avut un dascăl anume vă cam dezamăgesc; Atâta câtă e, toată învăţătura o datorez cărţilor pe care găsindu-le în biblioteca celui mai onorabil boier muntean, le-am citit doar atâta cât timpul mi-a permis.
-Domnule profesor, raportă locotenentul care motivat sărise în apărarea logodnicei, eu nu-mi permit să neg rolul şi importanţa şcolii în formarea omului, dar printr-un talent deosebit şi printr-o voinţă de fier, frumoasa domniţă a reuşit să înveţe mai mult decât un licean cu stare.
-Recunosc domnule locotenent, răspunde încurcat profesor Mircea Adameşteanu, logodnica dumneavoastră este excepţia fericită.
Cât de fericită va fi doamna Ioana Marghiloman, ne va arăta istoria anilor care vor veni; Până atunci însă, alături de prietenii care o invidiau, domniţa Ioana se va bucura de ultimele clipe de pace, cu un patos la care nu cu mult timp în urmă nici măcar nu se gândea; Se lasă antrenată de aburii bătrânei de Piteşti şi uneori încerca să se oprească doar ca să desluşească mai bine calea pe care trebuia să meargă; Împreună cu ea, dar în grupuri preferenţiale, bărbaţii care cu puţină vreme în urmă votaseră cu toate ceşcuţele sus, mărşăluiau cu gându şi vorba de la un subiect la altu, de la o idee la alta; Vrând parcă să verifice anumite îndoieli pe care le avea în legătură cu organizarea armatei care de la o vreme era sub comanda unui general de a cărui personalitate va depinde soarta naţiunii române, conul Mihalache se adresează locotenentului Marghiloman.
-Dragule, păi în cazul în care soldaţii români n-au arme şi nici muniţie destulă, generalul Ion Antonescu nu-şi face oarece gânduri?
-Face şi comandantul ce şi cum poate, raportă încurcat de observaţia înaltului demnitar locotenentul Marghiloman, dar cu ce avem cu ce nu avem, până la urmă trebuie să-i batem pe tovarăşi; Doar aşa bolşevicii ne vor retroceda ce ne-au luat cu japca în August trecut.
-Ai dreptate dragule, răspunde după câteva clipe de adâncă chibzuinţă înaltul demnitar; Să ştii că îmi place optimismul tău contagios şi tare mult aş vrea să reântregim România printr-o victorie care pentru totdeauna să-i înveţe minte pe tovarăşii de la Răsărit de Nistru.
-Păi coane Mihalache, intervine şi nu fără motiv căpitanul Voinea, cu toţii dorim acest lucru şi cred că împreună cu nemţii conduşi de Adolf Hitler, îi vom bate poate mai ceva decât Napoleon.
-Mă bucur de ce-mi spuneţi, dar cum până astăzi ruşii nu au pierdut nici-un război, generalul nostru poate c-ar trebui să adopte strategia prin care detaşându-ne de nazişti să ne atingem scopul propus.
-Ce strategie ar putea să adopte ofiţerul care de când a fost numit în fruntea armatei doar taie şi spânzură? Puteţi să-mi spuneţi domnilor, întreabă căpitanul Voinea Octavian, după care c-o grabă cel puţin suspectă, s-a ridicat de la masă şi a plecat fără nici-un fel de explicaţie?
-Dragule, răspunde demnitarul care motivat încerca să nu ia-n seamă vorbele dar mai ales plecarea ofiţerului, vezi de ce n-am luat hotărârea care fiind pripită ne-ar fi costat atât de mult? Ei dragule, întreabă cam pe acelaşi ton înaltul demnitar, ce se întâmpla dacă în 28 Iunie treceam Prutul cu doar câteva divizii şi ne încăeram cu ruşii care pe atunci erau aliaţi cu nemţii? Nu vreau să fiu sceptic, dar cred că într-o asemenea situaţie, armata germană prezentă în Polonia pe care nu cu mult timp în urmă o cucerise în câteva zile, ar fi intrat în România şi-n mai puţin de-o săptămâmă o făceau praf şi pulbere; Era mai bine să fim lipsiţi de posibilitatea prin care să hotărâm în parlament tot ce-ar trebui să facem cu mintea şi braţul nostru? Nu dragilor, nu era bine şi asta trebuie să ştie tot românu.
-Aţi chibzuit foarte bine, raportă locotenentul care sustrăgându-se momentului de euforie generală părea captivat de viitoarea soţie.
-Deranjez domnilor, întreabă zâmbind domniţa Ioana Predoiu?
-Dimpotrivă frumoasă domnişoară, raportă demnitarul care surâdea asemenea bunicului; Stând în faţa ochilor care s-au obişnuit doar cu capete pleşuve, îmi faci o mare şi reconfortantă plăcere.
-Coane Mihalache, mulţumesc pentru acest compliment frumos.
-Mă fata mea frumoasă, răspunde motivat distinsul demnitar, cred că mai degrabă eu ar trebui să-ţi mulţumesc.
-Bine coane Mihalache, dar pentru ce să-mi mulţumiţi? Până una alta, daţi-mi voie să cer scuze; Picând ca musca în lapte, v-am întrerupt o conversaţie care prin formă şi conţinut era cel puţin interesantă.
-Dragilor, reia demnitarul cu aceeaşi fermitate parlamentară, atunci când am votat cu ceştile pline cu ţuică, am uitat ceva important.
-Eu nu ştiu ce-am uitat coane Mihalache, răspunde zâmbind frumoasa domniţă; Ştiu doar că ţuica n-a fost uitată de nici-un patriot.
-La ce vă referiţi coane Mihalache, întreabă locotenentul care motivat se gândea la disensiunile care deacum divizau armata română?
-Cum la cine dacă nu la legionarii conduşi de Horia Sima şi la comuniştii racolaţi dintre muncitorii săraci, raportă demnitarul cu multă siguranţă? Dintr-un asemenea motiv, continuă poate mai îngrijorat ca niciodată distinsul politician, dar şi pentru a nu transforma mioriticul plai într-un sălaş pentru ciuma comunisto-nazistă, generalul Ion Antonescu va trebui să facă oarece curăţenie şi în ograda militară.
-Pe legionari îi pune la punct generalul Antonescu, raportă cu aceeaşi contagioasă convingere locotenentul Mihai Marghiloman; Comuniştii care astăzi numără doar câţiva sărăntoci certaţi cu munca şi cu bunul Dumnezeu, nu cred că reprezintă un pericol pentru societatea timpului viitor, mai ales că de soarta lor se ocupă Siguranţa şi Poliţia.
-Ai dreptate locotenent, dar trebuie să-ţi atrag atenţia într-o manieră ce-ar putea să te supere: Iarba rea nu piere niciodată şi ferească Dumnezeu de vânt sovietic, exclamă şi nu fără motiv distinsul demnitar!
-Şi dacă vântul va bate din Apus, aşa cum încearcă să adie, dumneavoastră credeţi că va fi mai bine, sau ca întotdeauna, românii vor fi obligaţi să aleagă nenorocirea cea mai mică?
-Iată dragilor, atenţionă documentat politicianul, întrebări aşijderea chinuie şi minţile noastre; Obosiţi de atâta prudenţă în luarea unor decizii de importanţă majoră pentru ţară şi naţie, uneori bâjbâim ca orbeţii; Ştiu că nu este bine, mai ales că bâjbâiala îi costă pe români.
Până când vor vedea cum şi de unde va bate vântul într-un viitor apropiat, bărbaţii care deacum erau grăbiţi de timp şi de doamnele îngrijorate, au intrat în salonul pregătit special pentru ultimul revelion în semi libertate; S-au aşezat după preferinţă sau rudenie, la masa încărcată cu toate bunătăţile pământului; Văzând un asemenea belşug, conul Mihalache ia mina omului bine dispus şi se adresează gazdei:
-Alexandre dragule, în timp ce distinsele doamne se uită cu jind la minunăţiile culinare, tu ne pui să facem politică neghioabă?
-Nu vă îngrijoraţi coane Mihalache, intervine pe acelaşi ton boierul Marghiloman, dar românii au neveste frumoase şi răbdătoare.
-Păi coane Mihalache, încearcă Aneta Badea să se apere în maniera pe care o învăţase de la slujitorii conacului din Vlaşca, chiar dacă româncilii este mueri răbdătoare, până când să îndure povara bărbaţilor? Vă întreb doar pentru că e mult mai dă preferat să-ţi aştepţi fiul să coboare la masă, decât să trăieşti cu speranţa că se întoarce sănătos de pe frontul războiului care numa ce bate în uşa dă la tindă.
-Păi ce facem doamnelor? O luăm de la capăt cu politica românească, întreabă boierul care deliberat se prefăcea că într-o atare situaţiune nu înţelege nimic din vorbele fiicei care fără să vrea, vizau tragedia care în curând va cuprinde ţări şi popoare întregi?
-Doamnelor şi domnilor, ordonă boierul Marghiloman, în timp ce-şi consulta ceasul de buzunar, vă cer doar câteva clipe de ascultare.
-Bine Alexandre, întreabă mirat înaltul demnitar, dar pentru ce atâta ascultare? Doar n-ai de gând să ne încânţi cu cine ştie ce poezie.
-Eu nu v-am invitat la conac doar pentru a participa la un cenaclu literar, deşi n-ar fi rău să ne amintim de poezia marelui Eminescu, fie şi din când în când, raportă boierul Ma rghiloman fără a se da bătut.
-N-ar fi rău dragule, dar ce Dumnezeu faci? Vrei să dezertezi?
-Cum bine zicea nenea Iancu Caragiale, aveţi puţintică răbdare şi veţi auzi întreaga tărăşenie, insistă şi nu fără motiv boierul care hotărât se aşează la o măsuţă pe care se afla un aparat de radio.
După câteva încercări nereuşite, până la urmă distinsa gazdă acordează aparatul pe frecvenţa postului de radio Moscova; Emisiunea difuzată în limba română începe cu bună seara tovarăşi, după care continuă cu citirea comunicatului către comuniştii români; Toţi cei de faţă or ascultat cu uimire şi indignare vocea bolovănoasă prin care tovarăşul Bârlădeanu spunea: Mă tovarăşi, după atât amar de vreme, popoarele din toată Uniunea Sovietică întâmpină noul an în libertate, strâns unite în jurul partidului comunist; În felu ăsta mă tovarăşi, Basarabia care de curând a fost eliberată de glorioasa armată roşie din ghiarele imperialiştilor conduşi dă nazistul Mihai Hoherţoleanu, întâmpină noul an cu bucuria faptului împlinit pentru totdeauna, dar şi cu o neţărmurită dragoste pentru toate câte mai este de înfăptuit în izbânda comunismului care în curând va cuprinde…,
-Alexandre, închide-l imediat, ordonă furios înaltul demnitar; Numai dacă pentru tâmpeniile debitate, nu vrei să dau cu el de pământ.
-Unde-i ordin cu plăcere coane Mihalache, raportă înţelegător boierul Marghiloman, numai că tovarăşii care răsar ca ciupercile după ploaie, nu vor fi lichidaţi prea uşor; Din păcate, românii nu-şi permit să aibă o armată pentru ruşi, alta pentru unguri şi încă una pentru toţi sărăntocii care în loc de muncă preferă hoţia calificată şi ateismul roşu.
-Domnilor, raportă într-o manieră greu de acceptat căpitanul Voinea Octavian, de comunişti şi de filfizonii politici se ocupă legiunea.
-Dragilor, intervine boierul care deliberat încerca să nu ia în seamă provocarea căpitanului Voinea, permiteţi-mi ca în numele doamnelor şi al domnişoarelor, să cer permisiunea de-a petrece timpul rămas din anul care ne părăseşte, în conversaţii mai gingaşe şi cu invitaţii brodate cu mai multe partide de dans; Dragilor, la mulţi ani şi sănătate!
-Domnule Marghiloman, răspund tinerii care respectând ordinea impusă de uzanţă şi rudenie, stăteau la masa special amenajată, noi votăm pentru dansul care ne apropie, dar şi pentru chestiuni mai gingaşe.
Aşezată între caporalul care deacum poza într-un individ morocănos şi ofiţerul care din cine ştie ce pricină se dovedea zgârcit la vorbă, domnişoara Paulina Vlăsceanu preia iniţiativa prin care urma să declanşeze un atac direct şi zâmbind mai mult decât provocator întreabă:
-Nu vă înţeleg domnilor; Acu de ce Dumnezeu sunteţi trişti şi îngânduraţi? Doar este revelion drăguţilor, nu înmormântare cu popă!
-Domnişoară Paulina, raportă zâmbind căpitanul Voinea Octavian, dacă aş avea o şansă cât de mică, eu nu m-aş retrage deliberat şi v-aş lăsa să înţelegeţi cine ştie ce lucruri urâte şi nedemne.
-Dar ce dracu vreţi să-i spuneţi domnule căpitan, întreabă caporalul care neânţelegând prea bine replica ofiţerului pe care puţini îl cunoşteau, încerca să-şi arate indignarea şi spiritul combativ?
-Caporal Badea, am făcut doar un simplu compliment şi am crezut că aţi observat eticheta nobilă, raportă mirat misteriosul ofiţer.
-Dom căpitan, ordonă fără a se da bătut caporal Badea Ştefan, eu nu-l cunosc pă complemetu dăspre care vorbirăţi, dar nici nu-mi pare rău după un aşa individ; Ce raportezi domnişoară Paulina Vlăsceanu, nu vrei să dansezi cu mine, sau poate n-ai încredere într-un caporal?
Pentru a scăpa de privirea ofiţerului care poza într-un amant impertinent, domnişoara Paulina acceptă propunerea şi iese la dans.
-Dansez bine coniţă Paulina Vlăsceanu, întreabă caporalul care cu privirea căta cu şi mai multă insistenţă silueta domniţei Ioana?
-Dansezi minunat Ştefane, răspunde blondina care graţioasă îşi lăsa părul să unduiască precum lanul de grâu copt, dar fii cu grijă şi nu mă mai călca pe vârfuri; După câte ştiu, nu ţi-am făcut nici-un rău.
-Şi dacă îmbrăcam uniforma ofiţărului cu multe steluţe pă umăr, tot aşa mă luai în zeflemea coniţă Paulina, întreabă caporalul care încercând să pară indignat de riposta domnişoarei Paulina Vlăsceanu născută Eftimiu, scrâşnea din dinţii de un galben respingător?
-Mă băiatule, întreabă zâmbind domnişoara Paulina, dacă chiar îţi lipseşte, de ce dracu nu-ţi cumperi uniformă cu stele şi franjuri bune doar de spânzurat? Doar nu eşti chiar atât de sărac.
Ironia domnişoarei Paulina explodă ca o bombă cu efect instantaneu; Decepţionat, caporalul părăseşte partenera de dans, doar pentru a se retrage strategic; Apelând pentru a cine ştie câta oară la protecţia mamei, caporalul ordonă îmbufnat şi pe un ton vădit autoritar:
-Mamă, doar nu eşti surdă; Dă-mi cheile dă la camera voastră.
-Acuşa dă ce mă Fane mamă? Ia ascultă, nu cumva-ţi este rău?
-Păi când toate fetele să uită numai după ofiţării cu uniformă înstelată şi pă mine nici nu mă bagă în samă, eu cum vrei să mă sâmţ?
-Bine mă Ştefane, dar tu pă cine dracu pusăşi ochii? Doar nu la orfana dă soră-ta îţi fuge inima şi capu, întreabă mirată Aneta Badea?
-Mamă, ia nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, ordonă de la nivelul educaţiei pe care caporalul Badea Ştefan o primise în dar.
-Mă Ştefane mamă, doar n-ai surzit dabinelea; Păi bine mă băiatule neisprăvit, taică-tu nu ţi-a spus nimic dăspre soră-ta Ioana?
-Mi-a spus ceva, raportă îmbufnat caporalul care deacum încerca să pară mai indignat decât era în realitate, dar să ştii că până la urmă fac doar ce mă taie capu; Mamă, nici acuşica nu înţelesăşi?
-Ia mai dă-o încolo dă orfană! Mă Ştefane, tu trebuie să mergi la unitate, iar pă pupezele care numa zâmbăreşte, ai să le iubeşti doar când o să te liberezi din armata militară; Tu înţelegi mă băiatule, sau unde dracu-ţi umblă mintea şi capu dă caporal?
-Bine mamă, dar nu-ţi mai fă atâtea griji; Doar n-o să intru la bulău, pentru proasta care-mi spune doar că suntem fraţi dă cruce.
-Mă Ştefane mamă, în armată vă bate comandanţii cu bulanu?
-Mamă, ia mai taci dracu din gură; Acu-ţi bagi nasu şi-n armată?
În timp ce fiul argatului încerca să-şi justifice mojiceasca-i comportare, în apropierea bradului împodobit pentru întâlnirea cu Moş Crăciun, locotenentul care deacum era mai fericit ca niciodată, raportează fratelui care care nu întâmplător conversa cu câţiva prieteni:
-Mircea, dacă în doar câteva ceasuri ai reuşit să te bucuri de simpatia domnişoarei Margareta Predescu, eşti demn de toată lauda.
-Acesta-i marele meu secret, raportă mândru domnul Marghiloman Mircea, după care-şi invită partenera la dansul care abia dacă începuse; Domnişoară Margareta, întreabă cavalerul care deacum făcea pe supăratul faţă de fratele său mai mic, n-aţi auzit pentru ce sunt acuzat?
-Domnule Mircea, nici măcar nu îmi dau seama cu ce putea să vă condamne fratele care n-a făcut decât să exprime prin doar câteva cuvinte, afecţiunea pe care motivat aţi afişat-o în văzul tuturor.
-Recunosc domnişoară Margareta, raportă încercând să zâmbească domnul Mircea, mai ales când lângă mine se află o fată atât de drăguţă şi de încântătoare; Atunci mă aprind nepermis de repede.
-Mă flataţi domnule Mircea Marghiloman, dar cum bine puteţi vedea, eu nu sunt prea tânără şi cu atât mai puţin o fată încântătoare.
-Sunteţi mult prea modestă domnişoară Margareta Predescu, dar neavând motive întemeiate, cel puţin deocamdată nu vă puteţi autodegrada de frumuseţea cu care va înzestrat Domnul a toate ziditor.
-Domnule Mircea Marghiloman, din păcate, orice om se autodegradează; Sfidând amăgirea, am recunoscut mereu stadiul în care am ajuns; Poate greşesc în încercarea de-a mă destăinui dumneavoastră, dar uite că nu vreau să mă ascund de mine însumi; Ştiu că nu este uşor, dar nu voi proceda în maniera fetelor cu oarece pretenţii.
-Domnişoară Margareta, să ştiţi că mă bucură şi în acelaşi timp mă şi dezarmează sinceritatea cu care vă cam jucaţi şi nu înţeleg de ce.
-Nu vă temeţi domnule Marghiloman; Dumneavoastră chiar şi fără arme puteţi obţine uşor victoria la care toţi bărbaţii se gândesc.
-Am înţeles domnişoară Margareta Predescu, dar ce să fac numai cu o singură victorie, întreabă şi nu fără motiv fiul boierului?
-Asta-i treaba dumneavoastră domnule Mircea; Eu îmi permit doar să vă întreb, cât timp mai rămâneţi într-o Românie zdrenţuită şi aflată într-o perpetuă degringoladă? O săptămână, poate două?
-Dacă fratele nu-mi va da planul peste cap, voi rămâne două săptămâni; Oricum, vă mulţumesc pentru întrebarea nu lipsită de rost.
-Domnule Mircea, raportă şi nu fără motiv domnişoara Margareta Predescu, măcar aveţi unde pleca dintr-o ţară bântuită de furtuni.
-Bine domnişoară Margareta, dar dumneavoastră nu sunteţi liberă? Să cred că prin cine ştie ce legământ, sunteţi prizoniera cuiva?
-Cred că într-un anume fel aveţi dreptate domnule Mircea.
-Nu vă înţeleg; Ce vreţi să spuneţi domnişoară Margareta?
-Iartă-mă domnule Mircea, dar nu mai sunt atât de liberă.
-Cum domnişoară Margareta, doar nu sunteţi sclava cuiva?
-Mai rău domnule Mircea; Sunt sclava sentimentelor mele.
-Domnişoară, mi se pare mie sau nu vă simţiţi prea grozav?
-Aveţi dreptate domnule Marghiloman, astăzi nu mă simt prea bine; Nu vă supăraţi, dar trebuie să ajung cât mai repede la dormitor.
În timp ce domnişoara Margareta Predescu şi domnul Mircea Marghiloman urcau treptele care duceau spre dormitoarele de la etaj, argatul Pârvan Ilie intra valvârtej în salonul plin de oaspeţi şi voie bună.
-Acuşa ce să fac conaşule, întreabă slujitorul care deacum se oprise în faţa distinsului boier? La poartă este nişte flăcăi care veniră cu pluguşoru, iar paznicu vă întreabă dacă-i primiţ la conacu în sărbătoare.
-Bine Iliuţă, dar de când porţile conacului Domneasca sunt închise datinilor strămoşeşti, întreabă mai mult retoric boierul Marghiloman?
-Bine conaşule, atunci ce să-i spun lu nebunu care şade în foişor şi nu îi lasă în conac pă tineri dân sat, întreabă motivat argatul Pârvan?
-Mă Iliuţă, ordonă motivat boierul Marghiloman, aleargă la poartă şi spune paznicului că-n conac intră doar tinerii de bună credinţă.
După plecarea argatului, boierul Marghiloman reuşeşte să se facă ascultat de invitaţii care mai degrabă păreau prinşi în discuţiuni brodate cu voie bună; În cele din urmă a cerut puţină înţelegere:
-Doamnelor, domnilor, aveţi puţină îndurare pentru un sărman care vrea să se facă ascultat; Vă cer doar câteva clipe de ascultare.
-Da domnule Marghiloman, intervine unul dintre oaspeţii care abia dacă-şi mai putea stăpâni râsu, dar până şi bărbaţii puternici trebuie să cerşească puţină atenţie? Domnilor, iată unde am ajuns!
-Ioană, ce justificare găseşti pentru fapta de care sunt acuzat?
-Domnule Marghiloman, în faţa Domnului suntem cu toţii cerşertori la mila Sa, dar cum până la El sunt o mulţime de sfinţi care flămânzi ar putea să ne mănânce fără nici-un discernământ, oamenii timpului care curge nepăsător peste lume şi viaţă, trebuie să fie puternici şi diplomaţi.
-Cu ce te-au supărat sfinţii care nu mereu sunt croiţi după merit?
-Personal, eu n-am nimic cu sfinţii care ştiu doar să ne înfulece, dar câtă vreme sunt în viaţă, oamenii cu credinţă nu ar trebui să se ruşineze de rugăciunile prin care obţin gratuit izbăvirea Domnului.
-Dragilor, sunteţi mulţumiţi de un asemenea răspuns, întreabă boierul Marghiloman, mândru de nora pe care Dumnezeu ia hărăzit-o?
-Bine Alexandre, intervine încântat peste măsuă conu Mihalache, dar nu invitaţii trebuie să fie mulţumiţi; Dincolo de toate câte sunt, răspunsul domniţei Ioana este la nivelul frumuseţii sale.
-Ştiu coane Mihalache, dar altceva trebuie să-i rog pe oaspeţii care încă mă mai pot asculta, raportă cu voce tare boier Marghiloman.
-Cum Alexandre dragule, întreabă mai mult retoric înaltul demnitar, oaspeţii să-şi fi pierdut putinţa şi răbdarea strămoşească?
-Doamnelor, domnilor, izbuti boierul să se facă ascultat, acum cătaţi-vă cât mai bine prin buzunare şi portofele; Nu dalceva dragilor, dar cât de curând vine capra de la munte şi pluguşorul de la vale.
-Unde-i ordin cu plăcere domnule Marghiloman, raportară într-o veselie vădit molipsitoare, câţiva dintre adepţii drogului strămoşesc.
-Atunci îmbrăcaţi-vă mai repede şi afară toată lumea, ordonă ofiţerul care în ciuda anilor trecuţi, avea în sânge disciplina militară.
Cum ordinul se execută nu se discută, petrecăreţii părăsesc salonul şi în mare grabă or invadat tribuna din faţa intrării principale.
-Primiţi cu uratul, întreabă flăcăul de la coarnele plugului?
-Primim, cum să nu primim, răspund în cor petrecăreţii?
După numai câteva clipe, având permisiunea publicului care înfrigurat asista cu multă plăcere la un spectacol ce părea să vină din negura istoriei, câţiva dintre tinerii îmbrăcaţi în cojoace croite pe măsură şi cu pantaloni de dimie albă, au început să cânte după pregătire şi talentul moştenit, unul din cele mai vechi colinde româneşti:
Aho, aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi.
Lângă boi v-alăturaţi,
Şi cuvântu-mi ascultaţi:
Ia mai mânaţi măi, hăi, hăi
Şi plezniţi din bice voi.
S-a sculat mai an,
Bădiţa Traian.
* * * * * * * * * * * * * * *
Cântecul flăcăilor care păreau a se supune mai mult tradiţiei decât îngrijorării pentru ziua de mâine, poate n-ar fi avut atâta poezie şi culoare, dacă n-ar fi fost acompaniat de bicele care deacum trozneau fără încetare cât şi de buhaiul care spărgea intunericul nopţii, cu mugetul său grav; C-un asemenea alai, plugul la care era inhămat un căluţ pitic de munte, unde nu a început să tragă brazde prin zăpada din parcul conacului; De undeva din negura trecutelor vremuri, şi-a făcut apariţia şi capra; Mulţumind noilor stăpâni, împopoţonata căpriţă se angajează într-un joc executat după o melodie cântată de corul acompaniat la acordeon:
Vine capra din pădure,
Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac.
C-a fost la cules de mure,
Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac.
Capra mure n-a găsit,
Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac.
* * * * * * * * * * * * * * După ce flăcăii sfârşiră de cântat şi de urat în egală măsură, distinsul boier ia invitat în salonul ce avea să-i încălzească c-o bătrână care fără aprobarea medicilor însemna doar sănătate şi speranţă înşelătoare; Înarmaţi cu ceşcuţe pline cu ţuică, colindătorii pornesc în şir indian şi urează mulţi ani cu sănătate că-i mai bună decât toate câte sunt; Colindătorul şef era un tânăr înalt şi chipeş; El purta un superb costum naţional, compleu care pe atunci încă mai făcea cinste flăcăilor de la sate; Ridicând privirea, flăcăul se opreşte locului de parcă ar fi fost hipnotizat.
-Ioană, tu acilea? Nu ştiu de ce dracu, dar nu credeam că vei ajunge slugă la boierul Marghiloman; La mulţi ani domnişoară, urează Ursu Constantin, în timp ce cu privirea mătura podeaua murdară.
-La mulţi ani Costele, raportă domniţa c-un aer care degaja o vădită amărăciune, dar niciodată n-am fost sluga boierului Marghiloman.
-Fie cum zici Ioană, dar tu ce mai faci? Eşti bine, sănătoasă?
-Bine Costel şi-ţi mulţumesc pentru întrebare; Tu ce mai faci? Iartă-mă băiatule, dar nu te-am mai văzut de foarte multă vreme.
-Mă pregătesc să plec militar; Am primit ordin dă încorporare.
-Mă Costele, să ştii că cine nu face armata nu prea este bărbat.
-Ai dreptate Ioană, dar eu am auzit că n-o să mai fim de loc.
-Nu-ţi fie frică băiatule, asigură mai mult pentru încurajare domniţa Ioana Predoiu; Nici dracu nu-i chiar aşa de negru.
-Să te audă Dumnezeu! Rămâi sănătoasă Ioană, raportă decepţionat recrut Ursu Constantin, după care făcând stânga împrejur pleacă împreună cu colindătorii care-l pizmuiau de multă vreme.
Boierul care mai tot timpu se aflase în compania conului Mihalache, s-a scuzat politicos, după care s-a ridicat anevoie; Privind ceasul de buzunar, distinsa gazdă ordonă cu o voce puternică:
-Doamnelor, domnilor, mai sunt doar cinci minute din anul patruzeci; De aceea vă ordon să fiţi cu mare grijă încotro îndreptaţi arma; Nu dalceva, dar puteţi nimeri vreo cioară rebegită şi înfometată.
-Bravo Alexandre, raportă într-un firesc spirit de glumă înaltul demnitar! În atare condiţii ne mai putem bate cu bolşevicii venetici?
-De ce să nu ne batem coane Mihalache, întreabă în acelaşi ton locotenentul Mihai Marghiloman, după care încercând să răzbune viitorul, pleacă să-şi ia arma de vânătoare din panoplia familiei?
Cu sau fără arme pregătite pentru tragerea în van, au ieşit din salon; Împuşcăturile se înteţeau pe măsură ce cumpăna dintre ani se tot apropia; Când în cele din urmă anul patruzeci era împuşcat, au intrat cu toţii în salonul bine aerisit; Mulţimea paharelor care nu întâmplător erau pline ochi cu şampanie franţuzească, aşteptau să fie închinate inceputului de an; Ridicând paharul, conul Mihalache urează tuturor deopotrivă:
-Dragilor, daţi-mi voie să vă urez la mulţi ani cu sănătate celor întru credinţă creştină şi când ne-o fi mai rău, ca acuma să ne fie.
-La mulţi ani, au răspuns cu toţii, după care animaţi de aceeaşi voie bună, oaspeţii care între timp s-or aşezat la îmbelşugata masă, or băut cu oarece delicateţă şampania din pahare.
Începură a discuta pe teme diverse; Fiind încurajaţi de şampania băută, combatanţii renunţară la convenienţe în favoarea afinităţilor care nu întârziară a fi date în vileag; Făcând excepţie de la o regulă unanim acceptată, locotenentul care deacum căzuse pradă geloziei întreabă:
-Nu te supăra Ioană, dar nu vrei să-mi spui de când Dumnezeu îl iubeşti pe băiatul care nu întâmplător a venit cu pluguşorul?
-Bine domnule Mihai, dar care băiat te interesează mai mult?
-Nu te mai preface domnişoară; Cel cu care-ai stat de vorbă.
-Sunt prefăcută doar pentru c-am vorbit cu Ursu Constantin?
-Nu ştiam că-l chiamă aşa, da-l cunoşti demult pe moş martin?
-Ascultă băiete, răspunde domniţa de pe faţa cărea dispăruse orice urmă de zâmbet, uiţi c-am trăit în Domneasca? Ne cunoaştem de când eram de-o şchioapă şi nu înţeleg de ce dracu nu trebuie să mai cunosc pe nimeni în satul copilăriei mele;

DATINI ŞI PREZICERI    Oaspeţii boierului Marghiloman tocmai coborâseră în salon şi deacum se pregăteau pentru cină când, domniţa Ioana şi locotenentul Mihai îşi fac apariţia pe terenul unde presupuneri de tot felu şi discuţii mondene s-au consumat într-un răstimp atât de scurt; Intuind inevitabilul produs în sfânta noapte de Crăciun, boierul care motivat lăsa impresia unui părinte care din totdeauna s-a bucurat de încrederea fiilor, întreabă cu o voce reţinută, dar suficient de fermă în asemenea situaţii: -Dar voi unde-aţi fost mă fugarilor? Aici toată lumea v-a căutat. -Păi am fost la horă, raportară împricinaţii care stăpâniţi de emoţie şi ruşine, încercau să ocolească privirea boierului Marghiloman. -Bine mă dragilor, dar hora voastră chiar acum s-a terminat? -Nu tată, dar dincolo de hora care încă-i mai adună pe tinerii satului, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Ioana Marghiloman. -O ce veste minunată, exclamă surprins boierul Marghiloman, pentru ca mai apoi să stea la masa dincolo de care pozau vlăscenii! Auzind o asemenea veste, mulţi dintre oaspeţi păreau cel puţin miraţi de obrăznicia locotenentului Mihai, dar nu îndrăzneau să-şi arate făţiş dezaprobarea; În totală discordanţă cu mentalitatea generală, doar domnişoara Paulina Vlăsceanu aplaudă cu o firească frenezie, după care vine în faţa îndrăgostiţilor şi le urează din toată inima: -Să fiţi fericiţi drăguţilor şi să nu uitaţi niciodată prima noapte de iubire adevărată; Aşa să vă ajute Dumnezeul a toate ziditor! Eliberată de arsenalul convenienţelor care-i încorsetau pe oameni şi-i obligau să pară altceva decât ce erau în realitate, frumoasa blondină de Vlaşca îi îmbrăţişează cu o patimă greu de descris în doar câteva cuvinte; Explozia prin care domnişoara Vlăsceanu îşi etalează sentimentele faţă de îndrăgostiţii din Domneasca, destinde puţin atmosfera încărcată de străvechi mentalităţi; După cină, împricinaţii Mihai şi Ioana pozează în compania domnişoarei care încercând să se retragă din considerente care mai degrabă frizează bunul simţ, face stânga împrejur; Cum avea nevoie de un motiv care să-i justifice plecarea, domnişoara Paulina Vlăsceanu unde n-a început să strige de parcă s-ar fi aflat în zăvoiul din Vlaşca: -Bine mă Ştefane, dar unde dracu fugi? Nu vrei să rămâi puţin? -Eu aş mai rămâne domnişoară Paulina, dar mă doare capu, raportă caporalul Badea Ştefan, după care pleacă în mare grabă. -Ce Dumnezeu mai are şi băiatu ăsta, se întreabă încreţindu-şi fruntea blondina de Vlaşca? Nu dalceva drăguţilor, dar după ce l-au bătut legionarii, parcă nu mai este zdravăn la cap. -Lăsaţi-l în pace domnişoară Paulina; Astăzi doar Dumnezeu ştie din ce pricină pozează într-un bosumflat incurabil, raportă domniţa Ioana, după care-şi prinde logodnicu de braţ; Acum iartă-ne te rog, se scuză şi nu fără motiv viitoarea mireasă, dar trebuie să mergem în biblioteca unde ne aşteaptă boierul, fie şi pentru a ne trage o săpuneală zdravănă. Încurajaţi de domnişoara Paulina, îndrăgostiţii or intrat în bibliotecă; Încercând să cucerească viitorul, păreau hotărâţi să înfrunte vitregia prezentului; Văzându-i, boierul Marghiloman Alexandru s-a ridicat în picioare, pentru ca mai apoi să întrebe dezarmant de simplu: -Ce mai faceţi mă copii? Sănătoşi, voinici? -Mulţumim de întrebare tată, răspunde privind în podea fiul boierului, dar astăzi suntem pe cât de sănătoşi pe atât de fericiţi. -Atunci daţi-mi voie să vă felicit dragilor, dar eu cred că era bine şi frumos să mă faceţi şi pe mine părtaş la fericirea despre care-mi vorbiţi cu atâta convingere; Ce spui fiule? Nu meritam nici măcar o banală întrebare, întreabă motivat boierul Marghiloman Alexandru? -Ai dreptate tată; Cred că aşa era bine şi frumos, raportă locotenentul care deacum încerca să găsească justificarea necesară, dar luându-ne la întrecere cu timpul n-am mai avut când să te întrebăm. -Bine dragilor, răspunde boierul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, dar adevărata fericire n-are nevoie de permisiunea cuiva şi pentru a trece peste vitregiile odiosului timp, partenerii au nevoie doar de înţelegere părintească şi nu în ultimul rând de bani. -Vă rog să mă iertaţi domnule Marghiloman, raportează domniţa cu glasu-i care vibra de emoţie, dar n-am avut cu cine să mă sfătuiesc. -Da Ioană, dar tata n-are nevoie de văicăreala bieţilor milogi. -Mihai, intervine hotărât distinsul boier, lasă fata să vorbească. -Iertaţi-mă vă rog, s-a scuzat domniţa care îmbujorată rătăcea printre florile covorului, dar încurajată de puritatea sentimentelor, m-am dăruit bărbatului care m-a întrebat cum şi dacă vreau să-i fiu soţie. -Şi tu ce-ai răspuns fata mea frumoasă, insistă boierul care în ciuda modului în care a fost tratat privea cu înţelegere părintească? -Am răspuns afirmativ domnule Marghiloman, dar dumneavoastră în locul meu, cum onoraţi propunerea celui mai nobil cavaler? -Da Ioană, ordonă locotenentul care cu greu îşi stăpânea indignarea, dar boierul Marghiloman Alexandru nu va fi niciodată în locul tău. -Fiule dragă, ordonă pe un ton mai mult decât împăciuitor distinsul boier muntean, răspunsul domniţei Ioana mi s-a părut pe cât de inteligent, pe atât de potrivit cu starea de lucruri; Ai înţeles dragule? -Am înţeles tată, dar este prea târziu pentru a mă mai ascunde după deget; Apoi, pentru tot ce s-a întâmplat eu port întreaga vină. -Bine Mihai drăguţule, dar eu nu sunt la fel de vinovată? -Mulţumesc Ioană, dar dă-mi voie să pozez în primul vinovat. -Bine fiule, dar cui crezi că serveşte perdeaua scuzelor? Eu, întreabă boierul după câteva clipe de adâncă chibzuinţă, pus în faţa faptului împlinit, trebuie să vă dau binecuvântarea părintească? -Da tată, dar ce trebuie să înţeleg din retorica întrebare? Că noi nu mai putem spera, fie şi la o firavă înţelegere părintească? -Fiule, într-o atare situaţie poate n-ar trebui să mă condiţionezi. -Înţeleg, dar cartacterul nu-mi permite să pun asemenea condiţii. -Fiţi bun domnule Marghiloman, dar eu aş vrea să plec acasă, raportă şi nu fără motiv nepoata învăţătorului Predoiu. -Şi pe scumpul tău logodnic, cui vrei să-l laşi? Domniţa mea dragă, doar nu ai de gând să-l faci cadou bolşevicilor care nu peste multă vreme îl vor primi cu gloanţe pe frontul din Basarabia. -Da tată, dar astăzi nu-i nici-un război; Cum peste puţină vreme ar putea să înceapă măcelul, nu vreau ca în urmă să rămână pustiu. -Recunosc fiule, într-un fel îmi place cum judeci viitorul; Ce nu ştii dragule, este că războiul are nişte legi dure şi nu iartă pe nimeni. -Ştiu tată, dar tocmai de aceea vreau să am un moştenitor. -Frumos fiule dragă, dar Ioana ştie la ce riscuri te expui pe frontul despre care astăzi lumea doar vorbeşte pe la colţurile societăţii? -Domnule Marghiloman, nu era nevoie să-mi spună nişte chestiuni pe care le ştiu toţi românii conştienţi, sau ar trebui să le ştie. -Ai dreptate Ioană, dar nu era obligaţia lui să te informeze? -Iartă-mă, dar nu mereu pot răspunde la pretenţiile timpului. -Te-am înţeles fiule drag, dar nu mie trebuie să-mi ceri iertare. -Ioană, tata mă trimite la tine; Ce spui doamnă, mă primeşti? -Te primesc Mihai dragule, răspunde domniţa care încercând să-şi asigure un viitor lipsit de griji îşi prinde logodnicul de mână; Doar împreună vom ajunge la capăt de drum şi viaţă. -Mă copii, ordonă boierul care animat de sentimente părinteşti s-a ridicat în picioare, pentru fericirea voastră şi-a copiilor care cu siguranţă vor duce steagul cât mai departe, vă dau binecuvântarea şi vă urez sănătate că îi mai bună decât toate; Aşa să vă ajute Dumnezeu! Mulţumit de binecuvântarea rostită solemn de marele boier, locotenentul Mihai Marghiloman şi-a îmbrăţişat viitoarea soţie, după care spăşiţi îngenunchează în faţa distinsului părinte; Cei doi îndrăgostiţi au cerut iertare şi cu glas scăzut i-au mulţumit pentru înţeleapta hotărâre. -Bine mă copii frumoşi, dar ridicaţi-vă în picioare; Eu nici pe departe nu sunt duhovnicul în faţa căruia să vă închinaţi cu o exagerată şi cucernică smerenie, ordonă şi nu fără motiv fericitul tată. Îndrăgostiţii s-au ridicat în picioare şi au încercat să cinstească un moment de răscruce; Inundaţi cu lacrimi de bucurie adevărată, ochii domniţei Ioana strălucesc prin perdeaua de ceaţă, iar pentu cei care vor şti să îi iubească cu adevărat, vor fi doar două luminiţe călăuzitoare; Chiar dacă pentru puţin timp, iubirea îndrăgostiţilor a făcut să pălească fie şi parţial tragedia jucată pe scena Europei de Vest şi nu numai, de nişte actori angajaţi de Satana cu chip de om; Românii, atâţia câţi mai rămăseseră într-o ţară zdrenţuită prin hotărârea celor mai nesăbuiţi tirani, chiar dacă se vedeau prinşi între două focuri, se pregăteau să păşească în noul an, cu speranţa în izbăvirea naţiei şi în refacerea României care la început de iarnă s-a făcut mare şi frumoasă; Cu asemenea gânduri, câţiva oameni politici din ţinutul Argeşului, s-au întâlnit la conacul unde după o mai veche credinţă creştin-ortodoxă, boierul Marghiloman pregătise aşa cum se cuvine trecerea în viitorul an; Încă din zori, conacul boierului cunoaşte animaţia sărbătorilor creştine; În salonul ce avea să-i găzduiască pe oaspeţii care urmau să sosească pentru petrecerea revelionului, domniţa Ioana Predoiu, domnişoara Paulina Vlăsceanu şi locotenentul Mihai Marghiloman, pozau în preajma unui brad frumos împodobit. -Mihai, ordonă cu un zâmbet ademenitor domniţa Ioana, fii bun te rog frumos şi pune beteală pe crenguţa de deasupra capului. -La ordin Ioană, raportă şi nu fără pricină locotenentul Marghiloman, dar nu-i prea încărcat bradul care încă-i verde şi frumos? -Păi cum naiba să fie prea încărcat domnule locotenent Mihai, întreabă cu un oarece reproş domnişoara Paulina Vlăsceanu? Domnule dragă, dar acolo nu este nimic din găteala binemeritată. -Cum vreţi drăguţelor, raportă supus locotenentul care într-un moment de o profundă mulţumire sufletească, încerca bucuria cavalerului care motivat se lăsa învins de două domnişoare frumoase. În timp ce alintaţi de mângâerea razelor care nestingherite pătrundeau pe ferestrele deschise spre lume şi viitor, tinerii încercau nostalgia sfârşitului de an, noi să poposim fie şi pentru puţină vreme, la poarta unde Vizigotu cobora din foişorul de pază; Astăzi numai lume bună vine la conaşu nostru, gândea paznicul, în timp ce mustăcind trăgea zăvorul care după mintea lui puţină însemna siguranţa conacului din Domneasca; Având cale liberă, săniile trase de cai frumos împodobiţi, intrau pe aleea principală şi cu clinchetul clopoţeilor prinşi în coama care sălta în ritm de trap, avertizează stăpânii şi slujitorii care frecându-şi mâinile de bucurie, ieşeau în întâmpinarea distinşilor oaspeţi; Pe zăpada care sclipea în razele de soare, din prima sanie coboară un bărbat pe cât de înalt pe atât de distins; Cunoscut sub numele de conul Mihalache, bărbatul era îmbrăcat cu un cojoc brodat cu frumoase motive naţionale, iar pe cap purta o căciulă fumurie; Deşi era bine îndesată pe capul care nu fără motiv era cât pe ce să pleznească, căciula făcută din blana unui miel care de dragul ciobanului se lăsase măcelărit, lăsa să se vadă obrajii crispaţi de gerul care fără neam de ordin scris, se abătuse peste ţară şi români. -Da pe cine văd şi mai să nu-mi cred ochilor, exclamă încântat boierul pe al cărui chip, bucuria se putea citi cu foarte multă uşurinţă! -Alexandre dragule, acu fii bun te rog şi nu te mai mira de parcă aş fi venit de cine ştie unde; Astăzi încă mă mai vezi în carne şi oase. -Fii bine venit coane Mihalache, salută boierul care tocmai coborâse treptele de piatră, dar să nu exagerăm cu atâta îngrijorare! Câteva clipe mai târziu, cei doi prieteni s-au debarasat de convenienţele socio-politice şi s-au îmbrăţişat într-o respectabilă tăcere; Văzându-se scăpat din strânsoarea ofiţerului de altădată, conul Mihalache se adresează celor care nu întâmplător vroiau să-l întâmpine: -Bine v-am găsit fraţilor întru credinţă creştină! -Fiţi bine venit coane Mihalache şi la mulţi ani cu sănătate, raportează locotenentul care-n ciuda emoţiei ce părea să-l cuprindă din motive nu prea greu de înţeles, arăta pe lângă respectul cuvenit unui distins şi onorabil demnitar şi oarece virtute militară! -Alexandre dragule, cum ţandăra nu sare prea departe de trunchi, dă-mi voie să cred că flăcăul înalt şi chipeş este chiar fiul tău. -Ai dreptate coane Mihalache, dar cum de l-ai recunoscut? -Alexandre, răspunde încruntându-se motivat înaltul demnitar, cum nu m-am ramolit prea mult, nici pe prieteni nu cred că i-am uitat. -Ferească Dumnezeu, dar la vremea ce pare a se tulbura mai abitir ca niciodată, românii noştri n-au voie să se ramolească. -Şi tu cine eşti fată frumoasă? Alexandre, nu care cumva l-ai însurat pe chipeşul cavaler şi pe mine nici măcar nu mai chemat la nuntă? -Încă nu coane Mihalache, raportă zâmbind boierul Marghiloman, dar cum binea-i observat, domniţa este chiar logodnica fiului meu; Când după datină vom face nunta, te vom chema negreşit. -Prea bine dragilor, dar înainte ca Dumnezeu să bage zilele în sac, cred c-ar fi bine să vă grăbiţi cu nunta şi mai ales cu urmaşii. -Bine grăita-ţi coane Mihalache, dar eu cred că Dumnezeu va lăsa câteva zile şi pentru nunta la care noi vă invităm încă de pe acum. -Voi veni negreşit frumoasă domniţă, răspunde mulţumit înaltul demnitar, după care păşind în faţa noilor sosiţi, a făcut o prezentare ce nu avea nimic din protocolul la care de regulă era obligat să apeleze în situaţii care impuneau oarece distanţare şi un respect formal. Sfidând convenienţele sociale, conul Mihalache a făcut prezentările care deacum se impuneau: Familia Predescu, compusă din Iuliu Darie, proprietarul unei fabrici din Piteşti, nevastă-sa Florica, un băiat care era elev în ultima clasă de liceu şi domnişoara Margareta, studentă în Bucureşti; Apoi domnul Teodoru Sabin cu fiii Gheorghe şi Ioniţă, pentru ca în final să fie prezentat afaceristul Albulescu Radu; Mândru, tatăl venise însoţit de micuţa Sonia, fiică şi elevă la un liceu din Piteşti; Conul Mihalache abia dacă terminase prezentările pe care le-am relatat ceva mai devreme când, pe acelaşi peron opreşte altă sanie; Îngheţaţi, au coborât bancherul Rădulescu Miron, profesorul Mircea Adameşteanu, proprietarul de ateliere Dăniloiu Florentin şi în cele din urmă domnul Mircea Marghiloman; Văzând aşa mulţime de prieteni adunaţi la un loc, conul Mihalache urcă doar câteva trepte şi cuvântează de la înălţimea socio-politică: -Nu ştiu de ce dragilor, dar privindu-vă cum staţi în acest amfiteatru de un alb imaculat, am impresia că aici se întruneşte camera, ceeace nici nu este chiar atât de rău, asta numai dacă avem în vedere atentatele care ni se pregătesc în capitală; Acum gata cu vorbăria fără rost şi mai bine hai să vedem unde şi cum ne va găzdui bunul nostru prieten. În timp ce ţopăia doar pentru a-şi dezmorţi picioarele îngheţate în cele câteva ore de mers, domnul Mircea Marghiloman discuta dulcegării cu domnişoarele Margareta, Paulina şi Sonia; Să-i lăsăm să cocheteze pe zăpada îngheţată şi noi să-l urmărim pe căpitan Voinea Octavian; Călărind un superb bidiviu, ofiţerul intră pe poarta rămasă deschisă; Dând pinteni calului, cavalerul care se va recomanda puţin mai târziu, parcurge repede aleia dintre poartă şi pavilion, pentru ca-n cele din urmă să se oprească în faţa tinerilor care pentru a se dezmorţi ţopăiau pe zăpada în-gheţată; Descălecă mai ceva decât un muşchetar şi în timp ce ţinea srâns frâul calului care nărăvaş da semne c-ar vrea să înveţe mersul biped, misteriosul ofiţer salută milităreşte; Amuzându-se puţin, domnişoara Vlăsceanu Paulina încerca să-l imite; Animat de prezenţa domnişoarei, căpitan Voinea s-a prezentat cu oarece îngâmfare bărbătească: -Cu permisiunea dumneavoastră, sunt căpitan Voinea Octavian şi am venit doar la invitaţia domnului locotenent Mihai Marghiloman. -Onorat de cunoştinţă dragule, dar locotenentul Mihai nu ne-a vorbit despre un căptian care de sărbători ne va onora cu prezenţa. -Posibil domnişoară, dar pe dumneavoastră vă poate convinge numai confirmarea locotenentului care după câte ştiu se află la conac? -Bine domnule căpitan, dar cum de ştiţi unde şi de ce se află locotenentul Marghiloman? Sunteţi de la Siguranţa statului, întreabă zâmbind domnişoara care înşelată de aparenţe părea să-l placă pe ofiţerul care nu fără motiv se prezentase la conacul din Domneasca? -Nicidecum frumoasă domnişoară, dar acest conac nu are un grajd în care să poată sta caii, întreabă zâmbind căpitanul Voinea? -Are chiar mai multe domnule căpitan, dar cum dumneavoastră nu sunteţi sultanul care intra în palat călare pe cal vă rog să mă urmaţi, ordonă domnişoara care motivată pleca pe aleea care ducea la grajduri. După plecarea ofiţerului, domnul Mircea Marghiloman s-a bucurat de compania domnişoarelor Margareta şi Sonia; Din plăcere şi ceva interes, tinerii s-au plimbat prin parcul care oferea linişte şi pace. Să-i lăsăm pe tinerii care se plimbau prin parcul conacului şi noi să poposim printre ţăranii satului Domneasca; Mai îngrijoraţi ca-n alte dăţi, bieţii ţărani deveniseră prizonierii zvonurilor care-n momente de grea cumpănă, făcea să pălească până şi bruma de speranţă; Obişnuiţi cu otrava timpului, românaşii se pregăteau după datină şi obiceiuri strămoşeşti, să întâmpine noul an; Pâinea caldă şi cozonacii rumeni împrăştiau un miros îmbietor, specific doar sărbătorilor pe care chiar dacă în ţară a fost pace sau război, românii le-au respectat întotdeauna; La puţul din cotul drumului, se scotea apă pentru oamenii însetaţi, dar şi pentru animalele care-şi primeau porţia zilnică dintr-un jghiab aflat în afara ţarcului care împrejmuia fântâna; În timp ce cavalerii se pregăteau de pluguşor, de capră ori de alte obiceiuri şi colinde, părinţii potoleau foamea animalelor, pentru ca mai apoi să intre în pivniţele de unde trăgeau în oale mari de lut, ţuică şi vin îndestulător pentru zilele care urmau; Ţăranii care aveau arme de vânătoare şi nu erau deloc puţini în satele de munte, le pregăteau pentru miezul nopţii; Atunci toată lumea va ieşi în drum şi în speranţa, credeau de veacuri bunii gospodari, că noul an va fi cu ajutorul Dumnezeului a toate creator, poate mai îndestulător decât frăţiorul său mai mare, începeau să tragă o mulţime de cartuşe; Spre seară pregătirile erau terminate şi peste sat se aşternuse liniştea ce avea să fie spulberată la căderea nopţii; Cei mai în vârstă se odihneau câteva ceasuri, îndemnându-i şi pe copii să facă la fel; Ameninţaţi de părinţii care nu fără motiv îi obligau să doarmă puţin, copiii se aşezau în pătuţurile în care cu ochii pe jumătate închişi, repetau în gând strofele ce aveau a le spune prin ogrăzile ţăranilor care-i vor aştepta cu daruri şi oarece pomeni; Se înserase de-o bună bucată de vreme; Noaptea care se lăsase peste întregul ţinut, încerca zadarnic să învăluie cu neagra ei mantie albul imaculat al zăpezii; Vrând parcă să ia parte la marea sărbătoare, luna se furişa printre norii vlăguiţi şi c-o lumină de împrumut, inunda casele sătenilor, drumul şerpuitor, râul care abia dacă mai putea să răzbată printre zloiurile de gheaţă şi muntele care din miazănoapte se împotrivise răului de atâtea ori; Brazii din parcul conacului aruncau pe covorul îngheţat, umbre lungi şi negre; În jurul casei, slujitori de tot felul se foiau într-un du-te vino specific marilor petreceri; Într-un salon ascuns privirilor indiscrete, câţiva politicieni care se adunaseră în jurul unei mese rotunde, savurau aroma de ţuică fiartă; De nestăvilit, mirosul se răspândise ca un balsam ademenitor în toată încăperea; Un servitor spilcuit nevoie mare, turna de zor ţuica în ceşcuţe pe care mai apoi le aşeza cu mare grijă, în nişte farfurioare prevăzute c-o scobitură pentru scrumul de ţigară; După plecarea slujitorului care mândru de misia îndeplinită se retrăsese discret, dar fără a se îndepărta prea mult, distinsa gazdă se ridică cu oarece greutate de pe scaunul care în condiţii de viaţă normală te trage la somn şi cu o voce din care răzbătea bucuria, se adresează distinşilor oaspeţi: -Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor de bună credinţă, îmi revine misia de-a vă ura fără nici-o discriminare şi cu aceeaşi nemăsurată plăcere, bine aţi venit la conacul Domneasca şi un călduros la mulţi ani! -Bine tată, dar ce facem? Ţinem discursuri ca într-un parlament ales cu pomeni electorale, raportează motivat şi într-o manieră care deacum trăda precipitarea ofiţerilor, mai ales în situaţia în care adevărul era ascuns în tainiţa promisiunilor fără neam de acoperire? -Dragilor, continuă boierul care nici măcar nu încerca să ia-n seamă observaţia fiului său, cu asemenea motive daţi-mi voie să ridic paharu şi cu dezlegarea Domnului vă invit să procedaţi aşijderea. La mulţi ani cu sănătate şi pace, urară invitaţii, după care respectând un mai vechi obicei românesc, au dat ţuica pe gât dintr-o  înghiţitură; Deşi nu era un mare băutor, conul Mihalache ţine să aprecieze prin doar câteva cuvinte de laudă ţuica bătrână de Piteşti: -Dragilor, este al dracu de tare ţuica gălbioară! Tu Alexandre, fără a te făli prea mult, câţi ani crezi că împlineşte licoarea fermecată? -Păi coane Mihalache, răspunde mândru boierul Marghiloman, eu cred că licoarea împlineşte treizeci de ani dacă nu chiar mai mult. -Bine Alexandre dragule, dar unde-ai ţinut atâta vreme, o asemenea comoară? Dacă tot te-am dibuit, ordonă şi nu fără motiv distinsul demnitar,  promit să te vizitez ceva mai des doar dacă nu te superi. -Nici vorbă coane Mihalache! Ba dimpotrivă, licitează cu oarece mândrie marele boier, chiar mă voi bucura de prezenţa dumneavoastră. Boierul Marghiloman mai avea nişte gânduri pentru bunul său prieten, dar se opreşte de parcă în salon ar fi intrat cine ştie ce hoţ. -Bună seara domnilor, salută hoţul cu ochii de un albastru hipnotic, în timp ce se zâmbitor se oprea în spatele locotenentului Mihai. -Fii bine venită doamnă, răspund câţiva dintre invitaţii care surprinşi au  rămas cu ceşcuţele suspendate în aerul contaminat! -Dragilor, ordonă în stilu-i careacteristic conul Ion Mihalache, domnişoara ce-a evadat dintr-un tablou pe care tânărul locotenent la furat din cine ştie care muzeu, ne avertizează într-un mod plăcut, cum că nu e bine să fugim de frumoasele noastre doamne şi printr-un vicleşug bărbătesc, să ne refugiem ad-hoc în cine ştie ce cotlon. -Domnilor, raportă domniţa care deacum încerca zadarnic să scape de fireasca emoţie, eu vă rog să mă iertaţi pentru deranj, dar căutându-mi logotnicul hărăzit doar de Dumnezeul a toate ziditor, am intrat fără să ştiu că sunteţi adunaţi pentru cine ştie ce chestiuni importante. -Da domniţă frumoasă, răspunde cu toată sinceritatea înaltul demnitar, dar eu sunt primul care mă bucur de o prezenţă agreabilă. -Mulţumesc coane Mihalache, dar pentru mine este prea mult. -Distinsă domnişoară, vreau doar să-ţi mai spun că într-o zi de aparentă linişte, o asemenea prezenţă mă face să uit întrucâtva de politichia care până la urmă îi va pierde pe mulţi dintre marii demagogi; Din păcate însă, raportă ştiind bine ce spune înaltul demnitar, odată cu demagogii care deacum sunt  puşi pe căpătuială vor fi asasinaţi şi adevăraţii patrioţi. -Păi ce facem coane Mihalache, ordonă cu tenacitatea-i din totdeauna boierul Marghiloman Alexandru, aţi promis o scurtă dizertaţie şi acum vă retrageţi strategic în spatele frontului? -Ai dreptate Alexandre dragule; Am promis şi ca întotdeauna mă voi ţine de cuvânt; Dragilor, începe conul Ion Mihalache scurta-i dizertaţie, aşa cum bine ştiţi la ora când ne lamentăm ca nişte bunicuţe neputincioase, regatul constituit prin actul istoric din Întâi Decembrie 1918, este sfârtecat de tâlharii Europei; Bandiţii, aflaţi într-o mârşavă cârdăşie cu afaceriştii care din păcate au racolat foarte mulţi români, au făcut cadou ungurilor aproape o treime din Ardeal, iar prin pactul semnat de Molotov şi Ribentrop în 23 August 1939, dar pus în practică la 28 Iunie 1940, Basarabia străbună, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei reintră în stăpânire rusească; Dragilor, inutil să vă mai spun că toate aceste teritorii au fost luate cu japca şi-n cea mai grotescă bătaie de joc, prin odiosul dictat de la Viena; Ei dragilor, continuă demnitarul care deamu încerca să-şi păstreze stăpânirea de sine, câtă vreme naziştii sunt stăpâni vremelnici într-o Europă divizată şi pregătiţi să-i atace cât de curând pe bolşevicii sovietici, este deosebit de important pentru diplomaţia prinsă între două focuri, să ştie când, dar mai ales cu cine să se alieze; Ei dragilor, uite că mi-am asumat riscul de-a vă plictisi cu chestiuni arhicunoscute, doar pentru că tot ce se întâmplă astăzi, întrece în dimensiunile tragismului său, epopeia cu care acest popor atât de răbdător, a fost blagoslovit încă de la începuturi; În această situaţie disperată dar nu fără ieşire, trebuie să mizăm cu încredere pe românii de pretutindeni şi cu foarte multă abilitate, să profităm de angajarea nemţilor pe frontul rusesc; Domnilor, sunt departe de-a vă spune cine ştie ce noutate, dar în demenţa-i fără margini, Hitler plănueşte cucerirea întregului pământ; Dragilor, iată-ne în situaţia de-a accepta deliberat ocupaţia nazistă doar în cazul în care ne vom declara neutralitatea, sau o alianţă cu Axa condusă de Hitler, angajând în acest mod, toată armata română pe frontul de peste Prut, asta numai pentru eliberarea Basarabiei străbune; În această situaţie, este oare de condamnat insistenţa prin care generalul Ion Antonescu cere intrarea României în război alături de nemţi? Altfel spus, declarăm război ruşilor, sau acceptăm neutralitatea ţării în schimbul ocupaţiei germane? Iată doar câteva semne de întrebare, iar de modul în care vom şti să răspundem, va depinde viitorul naţiei române; A fi sau a nu fi război, această hamletiană întrebare trebuie să fie pentru toţi patrioţii români grijă şi nesomn în zilele care indiferent de vrerea bieţilor oameni, vor veni cu bune, dar şi c-o mulţime de rele; Dragilor, asta-i cruda şi nedorita realitate. -Păi coane Mihalache, conchide boierul Marghiloman Alexandru, după câte înţeleg eu, Hamlet ne îndeamnă din negura trecutelor vremuri, să fim sau să nu fim pentru războiul care bate la uşa românilor. -Mă fraţilor, intervine senator Teodosiu Vladimir, în încercarea de a scurta şedinţa mini parlamentului care la ceas de sărbătoare s-a întrunit doar pentru că era parfumat cu ţuică fiartă, dacă nu vrem să ne apuce dimineaţa cu întrebări hamletiene, va trebui să facem ceva.  -Domnilor, ordonă coniţa care abia dacă îşi mai putea stăpâni emoţia, pentru a ieşi din impas va trebui să votăm; De aceea propun ca toţi cei care vor neutralitatea ţării să fie neutri şi cu ţuica fiartă-n atâtea mirodenii româneşti, iar cei care vor să lupte împotriva duşmanilor, să închine ceşcuţa pentru victoria care până la urmă va bucura tot neamul românesc; Aceasta este propunerea mea şi nu cred că va supăra pe nimeni.  Propunerea domniţei Ioana s-a dovedit pe cât de originală pe atât de eficientă; În doar câteva clipe, ceşcuţele care până atunci plângeau pe masă şi duceau lipsă de clienţi, s-au golit în amuzamentul general; Afişând aerul cel mai serios din lume, domniţa numără voturile, pentru ca în final să constate un nesperat procentaj de sută la sută; Bucurându-se de rezultatul votului prin care o chestiune atât de importantă fusese aprobată într-o manieră tipic românească, frumoasa domnişoară se opreşte în faţa profesorului Mircea Adameşteanu; Zâmbind cum doar nepoata învăţătorului Predoiu ştia s-o facă, întreabă şi nu fără motiv: -Domnule profesor, cum de nu mai luaţi hapuri medicinale? -Doamnă Marghiloman, răspunde profesor Mircea Adameşteanu după numai câteva clipe de adâncă chibzuinţă, riscul pe care l-am asumat în clipa în care am băut drogul naţional, este un fleac faţă de riscul pe care combatanţii noştri vor fi ogligaţi să-l accepte pe frontul rusesc. -Vă înţeleg domnule profesor, dar ce vă spuneţi când pe foştii dumneavoastră elevi îi vedeţi plecând în armată doar pentru ca instruindu-se cât de cât, să moară întru salvarea neamului românesc? -Grea şi incomodă întrebare; Doamnă Marghiloman, răspunde profesorul Mircea Adameşteanu şi nu fără dificultate, într-un moment ca acesta nu ştiu cum aş putea să mă împart între bucuria victoriei care ni se cuvine de drept şi tristeţea pe care-o încerc doar când mă gândesc la toţi militarii care vor plăti cu viaţa, libertatea şi viitorul neamului. -Da domnule profesor, a îndăznit domniţa Ioana, dar în cazul acesta, cred că cel mai înţelept ar fi să acceptaţi compromisul prin care să vă justificaţi faţă de propria dumneavoastră conştiinţă. -Aveţi dreptate doamnă Marghiloman, o altă cale nici eu nu întrevăd; Din păcate însă, raportă profesorul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, în această stare de compromis va trebui să-şi ducă zilele toţi românii care într-un fel sau altu, vor participa la războiul care nu va întârzia să-şi arate colţii; Dumneavoastră frumoasă coniţă, raportă discret acelaşi mare şi eminent profesor, căsătorindu-vă aşa cum bine cred c-am înţeles cu locotenentul Mihai Marghiloman, daţi dovadă de curaj purtând în suflet compromisul la care făceaţi trimitere. -Aşa este domnule profesor, aprobă abia şoptit domniţa care deacum apăra cine ştie ce mare secret; Nu se ştie niciodată ce este hărăzit fiecăruia şi nici nu ne putem bate cu soarta care de regulă nu ţine seamă de bunele noastre intenţii; Şi apoi domnule profesor, doar ştiţi şi dumneavoastră cât de relativ este adevărul de care ne tot prevalăm. -Ştiu doamnă Ioana Marghiloman, întreabă şi nu fără motiv bătrânul profesor, dar cu ce dascăl aţi făcut limba şi literatura română? -Îmi pare rău domnule profesor, dar spunându-vă că n-am avut un dascăl anume vă cam dezamăgesc; Atâta câtă e, toată învăţătura o datorez cărţilor pe care găsindu-le în biblioteca celui mai onorabil boier muntean, le-am citit doar atâta cât timpul mi-a permis. -Domnule profesor, raportă locotenentul care motivat sărise în apărarea logodnicei, eu nu-mi permit să neg rolul şi importanţa şcolii în formarea omului, dar printr-un talent deosebit şi printr-o voinţă de fier, frumoasa domniţă a reuşit să înveţe mai mult decât un licean cu stare. -Recunosc domnule locotenent, răspunde încurcat profesor Mircea Adameşteanu, logodnica dumneavoastră este excepţia fericită. Cât de fericită va fi doamna Ioana Marghiloman, ne va arăta istoria anilor care vor veni; Până atunci însă, alături de prietenii care o invidiau, domniţa Ioana se va bucura de ultimele clipe de pace, cu un patos la care nu cu mult timp în urmă nici măcar nu se gândea; Se lasă antrenată de aburii bătrânei de Piteşti şi uneori încerca să se oprească doar ca să desluşească mai bine calea pe care trebuia să meargă; Împreună cu ea, dar în grupuri preferenţiale, bărbaţii care cu puţină vreme în urmă votaseră cu toate ceşcuţele sus, mărşăluiau cu gându şi vorba de la un subiect la altu, de la o idee la alta; Vrând parcă să verifice anumite îndoieli pe care le avea în legătură cu organizarea armatei care de la o vreme era sub comanda unui general de a cărui personalitate va depinde soarta naţiunii române, conul Mihalache se adresează locotenentului Marghiloman. -Dragule, păi în cazul în care soldaţii români n-au arme şi nici muniţie destulă, generalul Ion Antonescu nu-şi face oarece gânduri? -Face şi comandantul ce şi cum poate, raportă încurcat de observaţia înaltului demnitar locotenentul Marghiloman, dar cu ce avem cu ce nu avem, până la urmă trebuie să-i batem pe tovarăşi; Doar aşa bolşevicii ne vor retroceda ce ne-au luat cu japca în August trecut. -Ai dreptate dragule, răspunde după câteva clipe de adâncă chibzuinţă înaltul demnitar; Să ştii că îmi place optimismul tău contagios şi tare mult aş vrea să reântregim România printr-o victorie care pentru totdeauna să-i înveţe minte pe tovarăşii de la Răsărit de Nistru.  -Păi coane Mihalache, intervine şi nu fără motiv căpitanul Voinea, cu toţii dorim acest lucru şi cred că împreună cu nemţii conduşi de Adolf Hitler, îi vom bate poate mai ceva decât Napoleon. -Mă bucur de ce-mi spuneţi, dar cum până astăzi ruşii nu au pierdut nici-un război, generalul nostru poate c-ar trebui să adopte strategia prin care detaşându-ne de nazişti să ne atingem scopul propus. -Ce strategie ar putea să adopte ofiţerul care de când a fost numit în fruntea armatei doar taie şi spânzură? Puteţi să-mi spuneţi domnilor, întreabă căpitanul Voinea Octavian, după care c-o grabă cel puţin suspectă, s-a ridicat de la masă şi a plecat fără nici-un fel de explicaţie? -Dragule, răspunde demnitarul care motivat încerca să nu ia-n seamă vorbele dar mai ales plecarea ofiţerului, vezi de ce n-am luat hotărârea care fiind pripită ne-ar fi costat atât de mult? Ei dragule, întreabă cam pe acelaşi ton înaltul demnitar, ce se întâmpla dacă în 28 Iunie treceam Prutul cu doar câteva divizii şi ne încăeram cu ruşii care pe atunci erau aliaţi cu nemţii? Nu vreau să fiu sceptic, dar cred că într-o asemenea situaţie, armata germană prezentă în Polonia pe care nu cu mult timp în urmă o cucerise în câteva zile, ar fi intrat în România şi-n mai puţin de-o săptămâmă o făceau praf şi pulbere; Era mai bine să fim lipsiţi de posibilitatea prin care să hotărâm în parlament tot ce-ar trebui să facem cu mintea şi braţul nostru? Nu dragilor, nu era bine şi asta trebuie să ştie tot românu. -Aţi chibzuit foarte bine, raportă locotenentul care sustrăgându-se momentului de euforie generală părea captivat de viitoarea soţie. -Deranjez domnilor, întreabă zâmbind domniţa Ioana Predoiu? -Dimpotrivă frumoasă domnişoară, raportă demnitarul care surâdea asemenea bunicului; Stând în faţa ochilor care s-au obişnuit doar cu capete pleşuve, îmi faci o mare şi reconfortantă plăcere. -Coane Mihalache, mulţumesc pentru acest compliment frumos. -Mă fata mea frumoasă, răspunde motivat distinsul demnitar, cred că mai degrabă eu ar trebui să-ţi mulţumesc. -Bine coane Mihalache, dar pentru ce să-mi mulţumiţi? Până una alta, daţi-mi voie să cer scuze; Picând ca musca în lapte, v-am întrerupt o conversaţie care prin formă şi conţinut era cel puţin interesantă. -Dragilor, reia demnitarul cu aceeaşi fermitate parlamentară, atunci când am votat cu ceştile pline cu ţuică, am uitat ceva important. -Eu nu ştiu ce-am uitat coane Mihalache, răspunde zâmbind frumoasa domniţă; Ştiu doar că ţuica n-a fost uitată de nici-un patriot. -La ce vă referiţi coane Mihalache, întreabă locotenentul care motivat se gândea la disensiunile care deacum divizau armata română? -Cum la cine dacă nu la legionarii conduşi de Horia Sima şi la comuniştii racolaţi dintre muncitorii săraci, raportă demnitarul cu multă siguranţă? Dintr-un asemenea motiv, continuă poate mai îngrijorat ca niciodată distinsul politician, dar şi pentru a nu transforma mioriticul plai într-un sălaş pentru ciuma comunisto-nazistă, generalul Ion Antonescu va trebui să facă oarece curăţenie şi în ograda militară. -Pe legionari îi pune la punct generalul Antonescu, raportă cu aceeaşi contagioasă convingere locotenentul Mihai Marghiloman; Comuniştii care astăzi numără doar câţiva sărăntoci certaţi cu munca şi cu bunul Dumnezeu, nu cred că reprezintă un pericol pentru societatea timpului viitor, mai ales că de soarta lor se ocupă Siguranţa şi Poliţia. -Ai dreptate locotenent, dar trebuie să-ţi atrag atenţia într-o manieră ce-ar putea să te supere: Iarba rea nu piere niciodată şi ferească Dumnezeu de vânt sovietic, exclamă şi nu fără motiv distinsul demnitar! -Şi dacă vântul va bate din Apus, aşa cum încearcă să adie, dumneavoastră credeţi că va fi mai bine, sau ca întotdeauna, românii vor fi obligaţi să aleagă nenorocirea cea mai mică? -Iată dragilor, atenţionă documentat politicianul, întrebări aşijderea chinuie şi minţile noastre; Obosiţi de atâta prudenţă în luarea unor decizii de importanţă majoră pentru ţară şi naţie, uneori bâjbâim ca orbeţii; Ştiu că nu este bine, mai ales că bâjbâiala îi costă pe români. Până când vor vedea cum şi de unde va bate vântul într-un viitor apropiat, bărbaţii care deacum erau grăbiţi de timp şi de doamnele îngrijorate, au intrat în salonul pregătit special pentru ultimul revelion în semi libertate; S-au aşezat după preferinţă sau rudenie, la masa încărcată cu toate bunătăţile pământului; Văzând un asemenea belşug, conul Mihalache ia mina omului bine dispus şi se adresează gazdei: -Alexandre dragule, în timp ce distinsele doamne se uită cu jind la minunăţiile culinare, tu ne pui să facem politică neghioabă? -Nu vă îngrijoraţi coane Mihalache, intervine pe acelaşi ton boierul Marghiloman, dar românii au neveste frumoase şi răbdătoare. -Păi coane Mihalache, încearcă Aneta Badea să se apere în maniera pe care o învăţase de la slujitorii conacului din Vlaşca, chiar dacă româncilii este mueri răbdătoare, până când să îndure povara bărbaţilor? Vă întreb doar pentru că e mult mai dă preferat să-ţi aştepţi fiul să coboare la masă, decât să trăieşti cu speranţa că se întoarce sănătos de pe frontul războiului care numa ce bate în uşa dă la tindă. -Păi ce facem doamnelor? O luăm de la capăt cu politica românească, întreabă boierul care deliberat se prefăcea că într-o atare situaţiune nu înţelege nimic din vorbele fiicei care fără să vrea, vizau tragedia care în curând va cuprinde ţări şi popoare întregi? -Doamnelor şi domnilor, ordonă boierul Marghiloman, în timp ce-şi consulta ceasul de buzunar, vă cer doar câteva clipe de ascultare. -Bine Alexandre, întreabă mirat înaltul demnitar, dar pentru ce atâta ascultare? Doar n-ai de gând să ne încânţi cu cine ştie ce poezie. -Eu nu v-am invitat la conac doar pentru a participa la un cenaclu literar, deşi n-ar fi rău să ne amintim de poezia marelui Eminescu, fie şi din când în când, raportă boierul Ma rghiloman fără a se da bătut. -N-ar fi rău dragule, dar ce Dumnezeu faci? Vrei să dezertezi? -Cum bine zicea nenea Iancu Caragiale, aveţi puţintică răbdare şi veţi auzi întreaga tărăşenie, insistă şi nu fără motiv boierul care hotărât se aşează la o măsuţă pe care se afla un aparat de radio. După câteva încercări nereuşite, până la urmă distinsa gazdă acordează aparatul pe frecvenţa postului de radio Moscova; Emisiunea difuzată în limba română începe cu bună seara tovarăşi, după care continuă cu citirea comunicatului către comuniştii români; Toţi cei de faţă or ascultat cu uimire şi indignare vocea bolovănoasă prin care tovarăşul Bârlădeanu spunea: Mă tovarăşi, după atât amar de vreme, popoarele din toată Uniunea Sovietică întâmpină noul an în libertate, strâns unite în jurul partidului comunist; În felu ăsta mă tovarăşi, Basarabia care de curând a fost eliberată de glorioasa armată roşie din ghiarele imperialiştilor conduşi dă nazistul Mihai Hoherţoleanu, întâmpină noul an cu bucuria faptului împlinit pentru totdeauna, dar şi cu o neţărmurită dragoste pentru toate câte mai este de înfăptuit în izbânda comunismului care în curând va cuprinde…, -Alexandre, închide-l imediat, ordonă furios înaltul demnitar; Numai dacă pentru tâmpeniile debitate, nu vrei să dau cu el de pământ. -Unde-i ordin cu plăcere coane Mihalache, raportă înţelegător boierul Marghiloman, numai că tovarăşii care răsar ca ciupercile după ploaie, nu vor fi lichidaţi prea uşor; Din păcate, românii nu-şi permit să aibă o armată pentru ruşi, alta pentru unguri şi încă una pentru toţi sărăntocii care în loc de muncă preferă hoţia calificată şi ateismul roşu. -Domnilor, raportă într-o manieră greu de acceptat căpitanul Voinea Octavian, de comunişti şi de filfizonii politici se ocupă legiunea. -Dragilor, intervine boierul care deliberat încerca să nu ia în seamă provocarea căpitanului Voinea, permiteţi-mi ca în numele doamnelor şi al domnişoarelor, să cer permisiunea de-a petrece timpul rămas din anul care ne părăseşte, în conversaţii mai gingaşe şi cu invitaţii brodate cu mai multe partide de dans; Dragilor, la mulţi ani şi sănătate! -Domnule Marghiloman, răspund tinerii care respectând ordinea impusă de uzanţă şi rudenie, stăteau la masa special amenajată, noi votăm pentru dansul care ne apropie, dar şi pentru chestiuni mai gingaşe. Aşezată între caporalul care deacum poza într-un individ morocănos şi ofiţerul care din cine ştie ce pricină se dovedea zgârcit la vorbă, domnişoara Paulina Vlăsceanu preia iniţiativa prin care urma să declanşeze un atac direct şi zâmbind mai mult decât provocator întreabă: -Nu vă înţeleg domnilor; Acu de ce Dumnezeu sunteţi trişti şi îngânduraţi? Doar este revelion drăguţilor, nu înmormântare cu popă! -Domnişoară Paulina, raportă zâmbind căpitanul Voinea Octavian, dacă aş avea o şansă cât de mică, eu nu m-aş retrage deliberat şi v-aş lăsa să înţelegeţi cine ştie ce lucruri urâte şi nedemne. -Dar ce dracu vreţi să-i spuneţi domnule căpitan, întreabă caporalul care neânţelegând prea bine replica ofiţerului pe care puţini îl cunoşteau, încerca să-şi arate indignarea şi spiritul combativ? -Caporal Badea, am făcut doar un simplu compliment şi am crezut că aţi observat eticheta nobilă, raportă mirat misteriosul ofiţer. -Dom căpitan, ordonă fără a se da bătut caporal Badea Ştefan, eu nu-l cunosc pă complemetu dăspre care vorbirăţi, dar nici nu-mi pare rău după un aşa individ; Ce raportezi domnişoară Paulina Vlăsceanu, nu vrei să dansezi cu mine, sau poate n-ai încredere într-un caporal? Pentru a scăpa de privirea ofiţerului care poza într-un amant impertinent, domnişoara Paulina acceptă propunerea şi iese la dans. -Dansez bine coniţă Paulina Vlăsceanu, întreabă caporalul care cu privirea căta cu şi mai multă insistenţă silueta domniţei Ioana? -Dansezi minunat Ştefane, răspunde blondina care graţioasă îşi lăsa părul să unduiască precum lanul de grâu copt, dar fii cu grijă şi nu mă mai călca pe vârfuri; După câte ştiu, nu ţi-am făcut nici-un rău. -Şi dacă îmbrăcam uniforma ofiţărului cu multe steluţe pă umăr, tot aşa mă luai în zeflemea coniţă Paulina, întreabă caporalul care încercând să pară indignat de riposta domnişoarei Paulina Vlăsceanu născută Eftimiu, scrâşnea din dinţii de un galben respingător? -Mă băiatule, întreabă zâmbind domnişoara Paulina, dacă chiar îţi lipseşte, de ce dracu nu-ţi cumperi uniformă cu stele şi franjuri bune doar de spânzurat? Doar nu eşti chiar atât de sărac. Ironia domnişoarei Paulina explodă ca o bombă cu efect instantaneu; Decepţionat, caporalul părăseşte partenera de dans, doar pentru a se retrage strategic; Apelând pentru a cine ştie câta oară la protecţia mamei, caporalul ordonă îmbufnat şi pe un ton vădit autoritar: -Mamă, doar nu eşti surdă; Dă-mi cheile dă la camera voastră. -Acuşa dă ce mă Fane mamă? Ia ascultă, nu cumva-ţi este rău? -Păi când toate fetele să uită numai după ofiţării cu uniformă înstelată şi pă mine nici nu mă bagă în samă, eu cum vrei să mă sâmţ? -Bine mă Ştefane, dar tu pă cine dracu pusăşi ochii? Doar nu la orfana dă soră-ta îţi fuge inima şi capu, întreabă mirată Aneta Badea? -Mamă, ia nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, ordonă de la nivelul educaţiei pe care caporalul Badea Ştefan o primise în dar. -Mă Ştefane mamă, doar n-ai surzit dabinelea; Păi bine mă băiatule neisprăvit, taică-tu nu ţi-a spus nimic dăspre soră-ta Ioana? -Mi-a spus ceva, raportă îmbufnat caporalul care deacum încerca să pară mai indignat decât era în realitate, dar să ştii că până la urmă fac doar ce mă taie capu; Mamă, nici acuşica nu înţelesăşi? -Ia mai dă-o încolo dă orfană! Mă Ştefane, tu trebuie să mergi la unitate, iar pă pupezele care numa zâmbăreşte, ai să le iubeşti doar când o să te liberezi din armata militară; Tu înţelegi mă băiatule, sau unde dracu-ţi umblă mintea şi capu dă caporal? -Bine mamă, dar nu-ţi mai fă atâtea griji; Doar n-o să intru la bulău, pentru proasta care-mi spune doar că suntem fraţi dă cruce. -Mă Ştefane mamă, în armată vă bate comandanţii cu bulanu? -Mamă, ia mai taci dracu din gură; Acu-ţi bagi nasu şi-n armată? În timp ce fiul argatului încerca să-şi justifice mojiceasca-i comportare, în apropierea bradului împodobit pentru întâlnirea cu Moş Crăciun, locotenentul care deacum era mai fericit ca niciodată, raportează fratelui care care nu întâmplător conversa cu câţiva prieteni: -Mircea, dacă în doar câteva ceasuri ai reuşit să te bucuri de simpatia domnişoarei Margareta Predescu, eşti demn de toată lauda. -Acesta-i marele meu secret, raportă mândru domnul Marghiloman Mircea, după care-şi invită partenera la dansul care abia dacă începuse; Domnişoară Margareta, întreabă cavalerul care deacum făcea pe supăratul faţă de fratele său mai mic, n-aţi auzit pentru ce sunt acuzat? -Domnule Mircea, nici măcar nu îmi dau seama cu ce putea să vă condamne fratele care n-a făcut decât să exprime prin doar câteva cuvinte, afecţiunea pe care motivat aţi afişat-o în văzul tuturor. -Recunosc domnişoară Margareta, raportă încercând să zâmbească domnul Mircea, mai ales când lângă mine se află o fată atât de drăguţă şi de încântătoare; Atunci mă aprind nepermis de repede. -Mă flataţi domnule Mircea Marghiloman, dar cum bine puteţi vedea, eu nu sunt prea tânără şi cu atât mai puţin o fată încântătoare. -Sunteţi mult prea modestă domnişoară Margareta Predescu, dar neavând motive întemeiate, cel puţin deocamdată nu vă puteţi autodegrada de frumuseţea cu care va înzestrat Domnul a toate ziditor. -Domnule Mircea Marghiloman, din păcate, orice om se autodegradează; Sfidând amăgirea, am recunoscut mereu stadiul în care am ajuns; Poate greşesc în încercarea de-a mă destăinui dumneavoastră, dar uite că nu vreau să mă ascund de mine însumi; Ştiu că nu este uşor, dar nu voi proceda în maniera fetelor cu oarece pretenţii. -Domnişoară Margareta, să ştiţi că mă bucură şi în acelaşi timp mă şi dezarmează sinceritatea cu care vă cam jucaţi şi nu înţeleg de ce. -Nu vă temeţi domnule Marghiloman; Dumneavoastră chiar şi fără arme puteţi obţine uşor victoria la care toţi bărbaţii se gândesc. -Am înţeles domnişoară Margareta Predescu, dar ce să fac numai cu o singură victorie, întreabă şi nu fără motiv fiul boierului? -Asta-i treaba dumneavoastră domnule Mircea; Eu îmi permit doar să vă întreb, cât timp mai rămâneţi într-o Românie zdrenţuită şi aflată într-o perpetuă degringoladă? O săptămână, poate două? -Dacă fratele nu-mi va da planul peste cap, voi rămâne două săptămâni; Oricum, vă mulţumesc pentru întrebarea nu lipsită de rost. -Domnule Mircea, raportă şi nu fără motiv domnişoara Margareta Predescu, măcar aveţi unde pleca dintr-o ţară bântuită de furtuni. -Bine domnişoară Margareta, dar dumneavoastră nu sunteţi liberă? Să cred că prin cine ştie ce legământ, sunteţi prizoniera cuiva? -Cred că într-un anume fel aveţi dreptate domnule Mircea. -Nu vă înţeleg; Ce vreţi să spuneţi domnişoară Margareta? -Iartă-mă domnule Mircea, dar nu mai sunt atât de liberă. -Cum domnişoară Margareta, doar nu sunteţi sclava cuiva? -Mai rău domnule Mircea; Sunt sclava sentimentelor mele. -Domnişoară, mi se pare mie sau nu vă simţiţi prea grozav? -Aveţi dreptate domnule Marghiloman, astăzi nu mă simt prea bine; Nu vă supăraţi, dar trebuie să ajung cât mai repede la dormitor. În timp ce domnişoara Margareta Predescu şi domnul Mircea Marghiloman urcau treptele care duceau spre dormitoarele de la etaj, argatul Pârvan Ilie intra valvârtej în salonul plin de oaspeţi şi voie bună. -Acuşa ce să fac conaşule, întreabă slujitorul care deacum se oprise în faţa distinsului boier? La poartă este nişte flăcăi care veniră cu pluguşoru, iar paznicu vă întreabă dacă-i primiţ la conacu în sărbătoare. -Bine Iliuţă, dar de când porţile conacului Domneasca sunt închise datinilor strămoşeşti, întreabă mai mult retoric boierul Marghiloman? -Bine conaşule, atunci ce să-i spun lu nebunu care şade în foişor şi nu îi lasă în conac pă tineri dân sat, întreabă motivat argatul Pârvan? -Mă Iliuţă, ordonă motivat boierul Marghiloman, aleargă la poartă şi spune paznicului că-n conac intră doar tinerii de bună credinţă. După plecarea argatului, boierul Marghiloman reuşeşte să se facă ascultat de invitaţii care mai degrabă păreau prinşi în discuţiuni brodate cu voie bună; În cele din urmă a cerut puţină înţelegere: -Doamnelor, domnilor, aveţi puţină îndurare pentru un sărman care vrea să se facă ascultat; Vă cer doar câteva clipe de ascultare. -Da domnule Marghiloman, intervine unul dintre oaspeţii care abia dacă-şi mai putea stăpâni râsu, dar până şi bărbaţii puternici trebuie să cerşească puţină atenţie? Domnilor, iată unde am ajuns! -Ioană, ce justificare găseşti pentru fapta de care sunt acuzat? -Domnule Marghiloman, în faţa Domnului suntem cu toţii cerşertori la mila Sa, dar cum până la El sunt o mulţime de sfinţi care flămânzi ar putea să ne mănânce fără nici-un discernământ, oamenii timpului care curge nepăsător peste lume şi viaţă, trebuie să fie puternici şi diplomaţi. -Cu ce te-au supărat sfinţii care nu mereu sunt croiţi după merit? -Personal, eu n-am nimic cu sfinţii care ştiu doar să ne înfulece, dar câtă vreme sunt în viaţă, oamenii cu credinţă nu ar trebui să se ruşineze de rugăciunile prin care obţin gratuit izbăvirea Domnului. -Dragilor, sunteţi mulţumiţi de un asemenea răspuns, întreabă boierul Marghiloman, mândru de nora pe care Dumnezeu ia hărăzit-o? -Bine Alexandre, intervine încântat peste măsuă conu Mihalache, dar nu invitaţii trebuie să fie mulţumiţi; Dincolo de toate câte sunt, răspunsul domniţei Ioana este la nivelul frumuseţii sale. -Ştiu coane Mihalache, dar altceva trebuie să-i rog pe oaspeţii care încă mă mai pot asculta, raportă cu voce tare boier Marghiloman. -Cum Alexandre dragule, întreabă mai mult retoric înaltul demnitar, oaspeţii să-şi fi pierdut putinţa şi răbdarea strămoşească? -Doamnelor, domnilor, izbuti boierul să se facă ascultat, acum cătaţi-vă cât mai bine prin buzunare şi portofele; Nu dalceva dragilor, dar cât de curând vine capra de la munte şi pluguşorul de la vale. -Unde-i ordin cu plăcere domnule Marghiloman, raportară într-o veselie vădit molipsitoare, câţiva dintre adepţii drogului strămoşesc. -Atunci îmbrăcaţi-vă mai repede şi afară toată lumea, ordonă ofiţerul care în ciuda anilor trecuţi, avea în sânge disciplina militară. Cum ordinul se execută nu se discută, petrecăreţii părăsesc salonul şi în mare grabă or invadat tribuna din faţa intrării principale. -Primiţi cu uratul, întreabă flăcăul de la coarnele plugului? -Primim, cum să nu primim, răspund în cor petrecăreţii? După numai câteva clipe, având permisiunea publicului care înfrigurat asista cu multă plăcere la un spectacol ce părea să vină din negura istoriei, câţiva dintre tinerii îmbrăcaţi în cojoace croite pe măsură şi cu pantaloni de dimie albă, au început să cânte după pregătire şi talentul moştenit, unul din cele mai vechi colinde româneşti: Aho, aho, copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi. Lângă boi v-alăturaţi, Şi cuvântu-mi ascultaţi: Ia mai mânaţi măi, hăi, hăi Şi plezniţi din bice voi. S-a sculat mai an, Bădiţa Traian. * * * * * * * * * * * * * * * Cântecul flăcăilor care păreau a se supune mai mult tradiţiei decât îngrijorării pentru ziua de mâine, poate n-ar fi avut atâta poezie şi culoare, dacă n-ar fi fost acompaniat de bicele care deacum trozneau fără încetare cât şi de buhaiul care spărgea intunericul nopţii, cu mugetul său grav; C-un asemenea alai, plugul la care era inhămat un căluţ pitic de munte, unde nu a început să tragă brazde prin zăpada din parcul conacului; De undeva din negura trecutelor vremuri, şi-a făcut apariţia şi capra; Mulţumind noilor stăpâni, împopoţonata căpriţă se angajează într-un joc executat după o melodie cântată de corul acompaniat la acordeon: Vine capra din pădure, Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac. C-a fost la cules de mure, Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac. Capra mure n-a găsit, Ţac, ţac, ţac, căpriţă ţac. * * * * * * * * * * * * * * După ce flăcăii sfârşiră de cântat şi de urat în egală măsură, distinsul boier ia invitat în salonul ce avea să-i încălzească c-o bătrână care fără aprobarea medicilor însemna doar sănătate şi speranţă înşelătoare; Înarmaţi cu ceşcuţe pline cu ţuică, colindătorii pornesc în şir indian şi urează mulţi ani cu sănătate că-i mai bună decât toate câte sunt; Colindătorul şef era un tânăr înalt şi chipeş; El purta un superb costum naţional, compleu care pe atunci încă mai făcea cinste flăcăilor de la sate; Ridicând privirea, flăcăul se opreşte locului de parcă ar fi fost hipnotizat. -Ioană, tu acilea? Nu ştiu de ce dracu, dar nu credeam că vei ajunge slugă la boierul Marghiloman; La mulţi ani domnişoară, urează Ursu Constantin, în timp ce cu privirea mătura podeaua murdară. -La mulţi ani Costele, raportă domniţa c-un aer care degaja o vădită amărăciune, dar niciodată n-am fost sluga boierului Marghiloman. -Fie cum zici Ioană, dar tu ce mai faci? Eşti bine, sănătoasă? -Bine Costel şi-ţi mulţumesc pentru întrebare; Tu ce mai faci? Iartă-mă băiatule, dar nu te-am mai văzut de foarte multă vreme. -Mă pregătesc să plec militar; Am primit ordin dă încorporare. -Mă Costele, să ştii că cine nu face armata nu prea este bărbat. -Ai dreptate Ioană, dar eu am auzit că n-o să mai fim de loc. -Nu-ţi fie frică băiatule, asigură mai mult pentru încurajare domniţa Ioana Predoiu; Nici dracu nu-i chiar aşa de negru. -Să te audă Dumnezeu! Rămâi sănătoasă Ioană, raportă decepţionat recrut Ursu Constantin, după care făcând stânga împrejur pleacă împreună cu colindătorii care-l pizmuiau de multă vreme. Boierul care mai tot timpu se aflase în compania conului Mihalache, s-a scuzat politicos, după care s-a ridicat anevoie; Privind ceasul de buzunar, distinsa gazdă ordonă cu o voce puternică: -Doamnelor, domnilor, mai sunt doar cinci minute din anul patruzeci; De aceea vă ordon să fiţi cu mare grijă încotro îndreptaţi arma; Nu dalceva, dar puteţi nimeri vreo cioară rebegită şi înfometată. -Bravo Alexandre, raportă într-un firesc spirit de glumă înaltul demnitar! În atare condiţii ne mai putem bate cu bolşevicii venetici? -De ce să nu ne batem coane Mihalache, întreabă în acelaşi ton locotenentul Mihai Marghiloman, după care încercând să răzbune viitorul, pleacă să-şi ia arma de vânătoare din panoplia familiei? Cu sau fără arme pregătite pentru tragerea în van, au ieşit din salon; Împuşcăturile se înteţeau pe măsură ce cumpăna dintre ani se tot apropia; Când în cele din urmă anul patruzeci era împuşcat, au intrat cu toţii în salonul bine aerisit; Mulţimea paharelor care nu întâmplător erau pline ochi cu şampanie franţuzească, aşteptau să fie închinate inceputului de an; Ridicând paharul, conul Mihalache urează tuturor deopotrivă: -Dragilor, daţi-mi voie să vă urez la mulţi ani cu sănătate celor întru credinţă creştină şi când ne-o fi mai rău, ca acuma să ne fie. -La mulţi ani, au răspuns cu toţii, după care animaţi de aceeaşi voie bună, oaspeţii care între timp s-or aşezat la îmbelşugata masă, or băut cu oarece delicateţă şampania din pahare. Începură a discuta pe teme diverse; Fiind încurajaţi de şampania băută, combatanţii renunţară la convenienţe în favoarea afinităţilor care nu întârziară a fi date în vileag; Făcând excepţie de la o regulă unanim acceptată, locotenentul care deacum căzuse pradă geloziei întreabă: -Nu te supăra Ioană, dar nu vrei să-mi spui de când Dumnezeu îl iubeşti pe băiatul care nu întâmplător a venit cu pluguşorul? -Bine domnule Mihai, dar care băiat te interesează mai mult? -Nu te mai preface domnişoară; Cel cu care-ai stat de vorbă. -Sunt prefăcută doar pentru c-am vorbit cu Ursu Constantin? -Nu ştiam că-l chiamă aşa, da-l cunoşti demult pe moş martin? -Ascultă băiete, răspunde domniţa de pe faţa cărea dispăruse orice urmă de zâmbet, uiţi c-am trăit în Domneasca? Ne cunoaştem de când eram de-o şchioapă şi nu înţeleg de ce dracu nu trebuie să mai cunosc pe nimeni în satul copilăriei mele;

LUMEA ÎN IMPAS

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

E senin. Încă pluteşte boarea zilelor de vară.
M-am trezit cu un surâs larg pe buze. Îl arăt
Soarelui care fuge spre asfinţit.

E lumină, şi-ntuneric, e pustiu şi e tăcere.
Zâna zorilor m-apasă peste pleoape; dar nu vreau
să trec iarăşi în altă lume
căci trezirea-i dureroasă. Realitatea abolită
se transformă în adevăr.

Fac un pas, mă-ndrept spre larg.
Încep să cânt, dar mă opresc; e prea straniu
să-mi scriu recviemul ultim
al sufletului de mult apus.

Dar îmi place să trăiesc…vreau să cânt..
Las tăcerea şi durerea să se ducă cu Soarele
departe, spre Asfinţit. Îmi place Intunericul.
E linişte şi pace, totul e negru.
Totul geme de plăcere…
Îmi place…