Arhiva revistei

Europa în cincizeci de romane

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Autorul acestei cărţi a intenţionat să ofere inclusiv din punct de vedere stilistic un roman al romanelor europene de căpătâi şi totodată un atestat de vitalitate a acestei specii, puternic concurate de invazia imaginii (mass-media, audiobook-uri, videoclipuri, benzi desenate etc.). Naraţiunea europeană actuală se deapănă şi se edifică prin recurs la atomizarea şi însumarea simultană a vocilor-personaje (Tracy Chevalier, Lobo Antunes, Claudio Magris ), sau la estetica suspiciunii detectiviste şi reconstituirea realului folosind o grilă onirică (Petru Cimpoeşu, Florin Şlapac, Herta Muller etc.). Izvoarele de ficţiune populară (imaginarul colectiv) combinate în retorte alchimice cu Istoria şi istoriile individuale, cu documente autentice, apocrife sau fabuloase devin materie primă pentru romanele unor Umberto Eco, Milorad Pavic, Mika Waltari. La fel de fertilă d.p.d.v. epic este şi revizitare  ironică, tandră, parodică sau gravă a unor teme delicate, existenţiale, dilematice, cum ar fi viaţa de cuplu (inclusiv în versiunea degradată a erosului delirant). Investigaţia cvasi jurnalistică decolează în paranormal, căutarea propriei identităţi dă la iveală adesea o lume tot mai debusolată, fie beoţiană şi egolatră, fie pradă unor derapaje sau complexe ce ţin de psihiatrie, fie cinică, lipsită de orice scrupul etic, moral sau religios ( Dan Stanca, Nick Hornby, Péter Esterházy, Martin Page, Radu Aldulescu).Cel mai important lucru, totuşi, pentru naratorul postmodern, şi implicit şi pentru critic, este să ştie ce tip de lectură doreşte cititorul mileniului trei, şi să-i vină în întâmpinare în chip adecvat. Grila realistă devine destructurantă, dând în vileag un univers de grozăvii, violenţă şi dezumanizare, a se vedea terifianta relatare dintr-un lagăr fascist a lui Primo Levi, sau cel mai recent roman al italianului Ammaniti, „Cum vrea Dumnezeu”.

                 Naraţiunea istorică, păstrând vechiul laitmotiv „grandoare şi decadenţă”,  trebuie să includă neapărat frescă socială, frisonul marilor iubiri, înfruntări militare sau parabola morală vizavi de actualitate; variantele de roman poliţist nu exclud viaţa interioară, fundalul politic sau religios (Le Clézio sau recent dispărutul Saramago, amândoi distinşi cu premiul Nobel), şi nici ingredientele psy sau horror.

              La mare preţ sunt biografiile romanţate ale unor personalităţi reale cum ar fi Petrarca, Marilyn Monroe, marchizul de Sade, Maria Callas etc. sau inventate, vezi cărţile unor autori tip  Marco Santagata, Helmut Krausser, Michel Schneider, Pascal Quignard etc., profeţiile science-fiction (Michel Faber). La polul opus acestor ultime tendinţe se află evadarea dintr-un prezent posesiv şi invaziv în lejeritatea acronică a unei naraţiuni tip basm gotic,  între mitologie, istorie şi legendă (Jean d’Ormesson, Michel Tournier etc.). 

Europa în cincizeci de romane

(Editura Institutul European, Iasi, iunie 2010, 284 p.)

CUPRINS

I. UN MILENIU DE FICŢIUNE /11

 

Protagonişti: Cititorul şi Cititoarea (Italo Calvino)

Portofoliul narativ al lumii şi tarotul (Italo Calvino)

Scrisul te face liber (Primo Levi)

Romanul cu o sută de voci (Claudio Magris)

Gesta Baudolini, un mileniu de ficţiune (Umberto Eco)

În căutarea memoriei pierdute (Umberto Eco) / 39

Infernul autorului, Testamentul romanului (Pier Paolo Pasolini)

Moartea este un maestru de şah german (Paolo Maurensig)

Zgomot şi furie în stil italian (Niccolò Ammaniti)

Italia sau pasiunea uni chirurg (Margaret Mazzantini)

Romanul bătrâneţii lui Petrarca (Marco Santagata)

II. VINĂ, INOCENŢĂ, ASASINAREA FRUMUSEŢII

 

Viaţa şi opera lui Nicolas des Innocents (Tracy Chevalier)

Păianjenul solitar şi studenta de la bele-arte (John Fowles)

Război conjugal, analiză finală (Nick Hornby)

Iubire morganatică (William Trevor)

Bernard sau vindecarea de ficţiune (David Lodge)

Asasinarea frumuseţii (Ian McEwan)

Romanul, colaj de fragmente explodate (Herta Müller)

III. SARABANDA MĂŞTILOR, ANTINOMII GOTICE,

                             CINEROMAN / 101

 

Ahasverus, personajul-fluviu (Jean d’Ormesson)

Melancolicul Luc şi desfrânatul Gabriel (Pascal Bruckner)

Antoine şi Clémence (Martin Page)

Viaţa şi opera unui gravor (Pascal Quignard)

Splendoarea şi suferinţa lumii (J.M.G. Le Clézio)

Canonul gotic (Michel Tournier)

Moartea divinului marchiz (Anne Parlange şi Vincent Lestréhan)

Marilyn şi analistul (Michel Schneider)

IV. ONIROFANTASME / 139

 

Fabuloasa metamorfoză a lui Hero şi Leandru (Milorad Pavič)

Trufia sau ratarea nemuririi (Apostolos Doxiadis) / 145

Război cu propriile fantasme la antipozi (Albert Sánchez Piñol)

Raţiunea de stat sau jocul de-a mascarul (Ismail Kadare)

Fantasma Mariei Callas (Helmut Krausser)

V. OBSESIA PORTUGALIEI, EXORCISM, PROFEŢII

 

Monstrul şi exorciştii (Antonio Lobo Antunes)

Identitatea portugheză, obsesie şi estetică (José Saramago)

Orbirea, pandemia sfârşitului (José Saramago)

VI. EROS, DELICT, PARABOLE S.F.

Iubirea şi patimile Hannei (Bernhard Schlink)

Puterea simbolică sau refuzul botezului (Patrick Süskind)

Amicii crimei perfecte (Andrés Trapiello)

Ucigaşa de autostopişti (Michel Faber)

Don Juan, un mit inepuizabil (Gonzalo Torrente Ballester)

Cupluri şi triunghiuri adulterine (Javier Marías)

Colecţie la purtător (Péter Esterházy)

VII. ÎN BĂTAIA ISTORIEI, GRANDOARE ŞI

                             DECADENŢĂ / 217

Agonia şi moartea ultimei Rome (Mika Waltari)

Sufletul polonez, grandoare şi decadenţă (Olga Tokarczuk)

Ultimul vernisaj (Ludmila Uliţkaia)

Viaţa şi viziunile pastorului Cederblom (Göran Tunström)

VIII. TRAVESTI, AVENTURI ÎN PROVINCIA

                                    UNIVERSALĂ

 

Statut special în Sodoma (Alexandru Ecovoiu)

Aventuri în provincia universală (Petru Cimpoeşu)

Thanatos Carnaval (Florin Şlapac)

Ultimul Papă (Dan Stanca)

Revanşa spiritului (Mircea Cărtărescu)

 

 

 

RESTAURAŢIA MAGIEI EPICE (postfaţă de G.V.)

INDEX AUTORI ŞI TRADUCĂTORI

Obicei monden

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

am fluierat
într-un loc nepermis
spun unii
paianjenii au ţesut pânza
în jurul poveştii

aerul se învârte-n cerc
între adevăr şi minciună
au loc
îmbrăţişari de îmbărbătare
şi compătimiri stângace
de convenienţă

în guri desmierdate
dinţii muşcă carnea
cu suflet cu tot
şi râd cu râsul altuia

în fapt
nimeni nu ştie nimic
toţi ştiu câte ceva
care trebuie dezlegat
şuşotind pe la colţuri.

Dragoste de noi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 voturi, în medie: 4,56 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Când va fi început,      
Când se va fi sfârşit,           
Când voi rămâne mut,      
Privind spre asfinţit…  

Când orb de bucurie,
Când surd de întristare,
Când am să-ți dau şi ţie
Plăcerea care doare…

Va fi-nceputu-ţi clar!     
Să vezi că simplul este,     
Complexul atât de amar
De-acum trista poveste….  

Sărutul va simplu,
Îl vei simţi-n detaliu,
Îmbrăţişa-vei timpul,
Al dragostei travaliu…

Ceea ce va avea….
Din tine să se nască….
Altora le va da….
Din simplu să cunoască!

Mă încrustez în cuvinte

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Mă încrustez în cuvinte tăioase
mereu citind printre rânduri,
irosesc subterfugii, nu pot să respir
aerul vâscos de cerneală.

deseori răsfăţate de sensuri
mă irosesc în insomnii,
le aleg pentru fiecare rol
dintr-un creuzet cu lirism fracturist.

simt cum se ascund în gând
fac seducţii, fulguiesc reflexii
izvor clipocind cu idei,
până-n miezul nopţilor fugare.

sunt gata să le fiu prieten,
când bat la porţile creaţiei
să-şi verse lumina în versuri
scrise cu litere-n flăcări.

Întâmpin căderea lor în blestem
previn dezvăluirile secrete,
într-o lume golită de sens
unde oamenii mor neştiuţi.

Doar să înţelegi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Zălud zâmbesc, aplecat peste lacul trist.
Gândind la chipul ce dansează
Și-mi spun în gând, că timpul e artist,
Ce trupuri şi ce chipuri modelează.

Mă întreb şi nu pot să-mi răspund; nu cred că vreau….
Îmi este frică sau îmi e plăcut,
Printre culori şi gânduri să mai stau,
Să mai privesc la chipul meu tăcut.

Sila lipicioasă, mi-a murdărit dorinţa liniştită.
Îmi e greu să adorm fără dureri,
Îmi e atât de greu să îmi ridic privirea obosită,
Îmi e atât de greu fără trăiri.

Un timp cu mintea ageră, se bâlbâie în faţa sorţii,
Şi râde peste lac, cu voce blândă….
Şi cere îndurare de la viaţă, să-i facă sufletul cadou morţii,
Râzând, în plânset hâd se afundă….

Toamnă de vis

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––––

Lasă-mi patima somnului
pe albul braţului tău
gândurile vibrând clipele
cu un minutar pe cadranul inimii.

Lasă gol fagurele pieptului
să-l umplu cu miere picurată
şi bucăţi de trecut
în noaptea în care dorm cireşii.

Învăluie în şarm seara
când din ochi sorb lacrima
rotunjesc sânii în palme
şi-ţi desenez în irişi
noaptea de flori înmiresmată
în acuarelă verde.

Dimineaţa definitiv portretul
îl voi înrăma în aur
pe peretele coşcovit al odăii
unde omor singurătatea.

Cine ştie când vei reveni?
să rupi aşteptarea,
şi tânără în ochii mei
să asculţi Simfonia fantastică
răsfrântă în oglinda
brumatei toamne de vis.

Destrămarea lucrurilor înainte de Giotto

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (12 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––

Întotdeauna m-a fascinat Goya,
pentru teribila sa incursiune în
străfundurile zbuciumate
ale sufletului omenesc
atent la clipa trecătoare, la mugurii ce se deschid
de la verde închis la tonurile în degradé
fără îndoială, să alegi cînd apune soarele
este fapta unui original sau a unui nebun
perseverent al absolutului în al treilea pătrar
uitîndu-şi trupul şi spiritul golit de gînduri
într-o singură zi
după criteriile noastre obişnuite,
cînd totul pare să capete forma unui zid
sau mai bine, pauza unei tăceri
şi de ce nu, a unei morţi anunţate

Iată timpul desfrunzirii, când trebuie
să trăieşti infinitul din clipă…

Peisaj clandestin cu clopot de sticlă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Câteodată se înnoptează cu întârziere,
îngenuncheaţi, oamenii se ascund în clopote de sticlă
să nu mai vadă luna în seceră verde
şi în deplină muţenie se fac atât de mici, stupizi şi hilari
încât nu mai distingi anii de banii lor de buzunar.

În creier stelele zvâcnesc de două ori ca pentru o sacră liturghie,
vum, vum, ca nişte inimi cicatrizate
aşa începe astenia, haotic: cioburi cu riduri
amestecate în cufere de nisip unde moartea creşte din lumină,
străină de inima mea.

Ce nume să-ţi dau, suflete, acum când noaptea e tot mai adâncă,
bătătorită de rugi clandestine uitate în policromia timpului,
un biet clopot de sticlă ţi-atârnă de azi-noapte la gât, podoabă uzată,
sătulă de inima grea.

Dacă mai vreau, doar aşa, vreun nume de pomină, da,
Am să-ţi spun departe de ochii lumii înfierbântate,
Că suficientă e doar viaţa de două calibre a fratelui geamăn
Lăsat santinelă în umbra de patimi, de frică, de ciudă, de foame.

Oameni și lupi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

                                       Din volumul „INFERNUL ROȘU, VOL I DRAGOSTE ȘI RĂZBOI”

Abia spre seară a încetat să ningă; Norii şi-au cătat de drum, vântul s-a mai potolit, iar peste ţară s-a lăsat gerul care prevestea îngheţul nopţilor cu lună plină; Cum încă nu era vremea, soarele s-a îndurat de ţărani; Din tolba-i de aur scoate câteva săgeţi de foc şi în câteva ceasuri topeşte toată zăpada şi o parte din ghiaţa care de o bună bucată de vreme împovăra sufletul românilor; Din păcate, bucuria ţăranilor din Domneasca n-a durat prea multă vreme; Mai erau doar câteva zile până la sărbătoarea Crăciunului; Iarna care deacum da târcoale, s-o abătut peste lume şi sat; Era încă lumină când, primii fulgi de zăpadă începură a cădea din cerul plumburiu, anunţând viforniţa ce avea să se dezlănţue; Rafale puternice de vânt spulberau zăpada ce cădea fără contenire din norii care deacum păreau a se prăvăli peste văi, peste munţi, peste oameni şi case; A nins toată noaptea şi s-a oprit doar a doua zi spre seară; Vântul se mai potolise iar norii, epuizaţi după ce într-un răstimp atât de scurt cernuseră milioane de steluţe argintii, stăteau grămadă peste satul imaculat; Se înoptase când, un individ îmbrăcat într-un cojoc de oaie, intra pe poarta conacului din Domneasca; Din cale-afară de grăbit, nepoftitul nici măcar n-a încercat să ia aminte la ordinul Vizigotului care lăsând deoparte sticla cu ţuică, încerca să coboare cât mai repede cu putinţă din foişorul de pază; Oprindu-se la un grajd din spatele conacului, străinul care motivat poza într-un comandant ce-a rămas fără armată, a început să urle la un biet grăjdar:
-Culaeee, unde mama dracu dormitezi mă boule? Băăă, dă nu vrei să-ţi croiesc câteva pă spinare, scoală mai repede dân culcuş.
Auzindu-se strigat şi recunoscând vocea care nu odată-l ameninţase, sărmanul grăjdar sare ca ars din locul unde abia dacă aţipise.
-Mata eşti dom Bade? Păi venişi taman acuşa în prag dă iarnă?
-Eu bă ţugulanu dracu; Ce măta în cur, chiar nu mă mai cunoşti? La cât eşti dă prost şi dă mare dobitoc, nici nu m-ar prinde mirarea.
-Ce dracu să fac dom Bade? Aşa m-a făcut muică-mea.
-Bine bă dobitocu dracu, dar te-a făcut mai prost ca oaia beată.
-Ştiu dom Bade, dar matale de ce Dumnezeu venişi atât de rătutit? Doar nu dăduşi dă cine ştie ce belea, taman în prag de iarnă.
-Dădui dă măta! Mai taci dracu din gură şi pregăteşte două perechi dă cai; Înţelegi mă bou dracu, sau poate vrei să te bumbăcesc oleacă?
-Am înţeles dom Bade, dar ce Doamne iartă-mă faceţi cu caii?
-Băăă, răspunde nervos argatul, fac pă dracu să te mănânce.
-Bine dom Bade, dar dă ce să mă ia încornoratu? Iaca-i pregătesc, dar mai întâi să-l anunţ pă conaşu cum că trebuie să plec cu caii.
-Mă bou dracu, ordonă argatul cu aceeaşi voce aspră, tu pregăteşte caii mai repede; Cu boieru vorbesc eu; Acum ai înţeles mă tâmpitule?
Două ore mai târziu, caravana care plecase din satul Vlaşca încă din zori, îşi făcea apariţia pe peronul din faţa intrării principale; Mai îngheţaţi ca în multe alte dăţi, oaspeţii abia dacă au coborât din maşinile poate la fel de îngheţate şi au încercat să-şi dezmorţească piciorele rebegite în atâtea ore de mers; Văzându-i cum stau ca nişte statui părăsite până şi de sculptorii care au făcut avere la vremea renaşterii medievale, boierul care tocmai venise în întâmăpinare urează bucuros:
-Bine aţi venit dragilor! Dar ce faceţi, nu urcaţi? Doar nu vă e teamă de-un eventual dezgheţ; Argat, ordonă boierul Marghiloman Alexandru, în timp ce cobora treptele care încă mai despărţeau categoriile societăţii româneşti, dacă nu vor să onoreze casa pregătită pentru o primire  specială, i-ai cu biciul care te-a făcut celebru şi temut.
Din grupul îngheţaţilor se desprinde c-o vioiciune de invidiat, domnişoara Paulina Vlăsceanu; Scăpând din îmbrăţişarea boierului Marghiloman, frumoasa domnişoară abia dacă a reuşit să exclame:
-Sărut mâna şi bine v-am găsit domnule Marghiloman!
-Ce plăcere să te văd frumoasă domnişoară, raportă încântat fostul ofiţer, după care jucând cu multă dăruire rolul de gazdă primitoare, îi îndeamnă pe oaspeţi să intre cât mai repede în casă!
În timp ce dezbrăca mai vechea lui şubă, boierul Vlăsceanu exclamă nu fără invidie, faţă de muntenii care îndrăgeau aceeaşi credinţă:
-Alexandre dragule, la voi este iarnă serioasă! Aici totul este alb şi atât frumos, în timp ce la noi vremea se scaldă în bălţi mocirloase.
-Şi tu ce-ai vrea Vlăscene, întreabă boierul care bucuros îşi îmbrăţişa mai vechiul prieten, să fie doar primăvară în inima românilor?
-Bine te-am găsit Alexandre, dar aici totul e în bună rânduială?
-Încă nu ştiu despre ce fel de rânduială vorbeşti, raportă fără prea multă convingere boierul Alexandru Marghiloman, dar liniştea n-a dispărut de pe însoritele plaiuri carpatine.
-Înseamnă c-am nimerit bine domnule dragă, a încercat să-şi arate bucuria doamna Adelle Vlăsceanu; Doar pentru asta-am venit!
-Cum nu se poate mai bine scumpă doamnă Adelle; Cum nesuferitul dumneavoastră soţ nu prea ne vede, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez şi să vă complimentez cu toată sinceritatea care mă obligă să cred doar în ceeace văd: Doamnă Adelle, pentru asemenea vremuri arătaţi minunat!
-Bună seara şi vă mulţumesc frumos domnule dragă, o salutat c-un zâmbet vădit provocator doamna Adelle Vlăsceanu; Mă iertaţi domnule, dar dumneavoastră mă flataţi într-un fel care mă dezarmează.
-Dimpotrivă doamnă Adelle, sunteţi mult prea frumoasă pentu burtosul care numai Dumnezeu ştie cum a reuşit să vă păcălească.
-Domnule Marghiloman, răspude cu invidie feminină distinsa doamnă, frumuseţea de care dumneavoastră vorbiţi cu aşa plăcere, este apanajul domnişoarei care a ţinut morţiş să vă îmbrăţişeze în premieră,  doar ca să emane din căldura care se ascunde sub ghiaţa de suprafaţă.
-Bine doamnă Adelle, întreabă şi nu fără motiv distinsul boier, dar pentru ce atâta modestie? Să cred că deacum sunteţi geloasă până şi pe nepoata care fiind o frumuseţe cum greu mai poţi găsi, pun rămăşag că într-un viitor nu prea îndepărtat va înrobi o mulţime de bărbaţi?
Puţin mai retras, un bărbat de o distincţie ceva mai aparte, aştepta răbdădor să fie prezentat de boierul care dintr-o pricină care ne scapă, insistase atât de mult să-l însoţească în vizita ocazionată de petrecerea sărbătorilor de iarnă; Ghicindu-i gândul care parcă nu-i da pace, stăpânul conacului din Vlaşca se adresează cu oarece mândrie distinsei gazde:
-Alexandre dragule, la vremea când oasele noastre îmbătrânite au scăpat de frigul iernii şi de biciul vântului care de la o vreme suflă cu putere din stepa rusească, fii bun te rog şi dă-mi voie să ţi-l prezint pe senatorul de Vlaşca, domnul Teodosiu Vladimir.
-Domnule senator, urează boierul care jovial ca întotdeauna întindea mâna distinsului oaspete, fiţi bine venit într-un ţinut cu mai puţin grâu şi porumb, dar încărcat cu mai multă istorie naţională.
-Mă bucur să te cunosc scumpule, răspunde zâmbind senatorul de Vlaşca, iar asemenea vorbe le-am mai auzit într-o împrejurare mai veche şi mereu prezentă în conştiinţa românilor.
-Multe mai aud românii cu oarece simţire şi cum văd că îi împărtăşiţi cuvântul, presupun că-l cunoaşteţi bine pe conul Mihalache.
-Uneori avem chiar şi păreri contradictorii, raportă pe măsură senatorul Teodosiu Vladimir, dar asta nu ne împiedică să fim prieteni.
-Aşa-i domnule dragă, dar şi politica-şi are chichiţele ei; Altfel poate fi orice numai politică nu, raportă motivat distinsul boier muntean.
-Când am plecat din Vlaşca, se lamentează cu amărăciune bătrânul senator, am crezut că voi fi liber măcar câteva zile.
-Bine, dar de unde atâta libertate? Doar sunteţi politician.
-Chiar aşa scumpule; În fiecare zi mănânc politică pe pâine.
-Foarte bine domnule senator, dar cel puţin să fie cu folos.
-Oarece speranţe încă mai sunt dragul meu, dar cum de la o vreme m-am săturat de politica românească, măcar de sărbători să pot scăpa de capcanele care în Bucureşti mă pândesc la tot pasu.
-Ştiu domnule senator, intervine boierul Vlăsceanu, în timp ce păşea în salonul pregătit special pentru distinşii oaspeţi, dar nu cred că-i bine să stricăm bunătate de pâine ţărănească c-o politică de moment.
-Bine dragule, numai că momentul despre care vorbeşti cu oarece detaşare, este hotărâtor pentru viitorul neamului românesc.
Deacum boierul Vlăsceanu era urmat de doamna Adelle, de domnişoara Paulina, de senatorul Teodosiu Vladimir, dar şi de argatul care venea însoţit de nevastă-sa; Furioasă, Aneta-l trăgea de braţ pe caporalul care deacum urmărea din priviri mirajul iubirii; După ce ia omenit cum se cuvine, boierul Marghiloman ia invitat pe oaspeţi în camere bine încălzite şi dotate cu paturi confortabile; Simţind că este împins la marginea societăţii româneşti, fostul argat preferă camera în care ani de-a rândul dormise iepureşte în încercarea de al mulţumi pe stăpânul conacului din Domneasca; Cu sticla-i prăfuită şi afumată, lampa părea să-i amintească de vremurile de demult; Văzând cum sta agăţată pe un perete scorojit şi murdar, argatul Badea Vasile ordonă cu aceeaşi voce aspră:
-Fă muere, şterge sticla c-o buca dă cârpă şi aprinde lampa.
-Mă Vasile, dacă boieru Marghiloman nu prea mai are ochi şi pentru familia noastră, măcar noi să ne mai vedem din când în când, raportă vădit ofensată doamna Aneta Badea, în timp ce la lumina unui muc de lumânare, încerca să pregătească lampa românului sărac.
-Păi bine fă muere proastă, tu ce mama dracu vrei să ne facă boieru Marghiloman? Doar stăturăm la masă cu toate mărimili dacilea.
-Aşa-i mă Vasile, raportă femeia care indignată încerca să aprindă lampa, dar cu noi nu schimbară nici-o vorbă mărimili boierului.
-Păi dacă nici tacto care forţat de senatorul chelos şi cu frică doar de dracu ştie cine, te-a recunoscut ca fiică legitimizată doar dă pofta dân tinereţe nu te bagă în samă, eu ce dracu să-ţi fac muere năroadă?
-Şi dacă mama m-a făcut iubindu-se c-un boier care ani dea-rându nu a vrut să mă recunoască şi să-mi zică adevăru, eu cu ce dracu sunt de vină mă omule care nici măcar nu ştii ce spui?
-Da fă muere tâmpită, dar eu dă unde pizda mătii vrei să ştiu?
-Nu te supăra Vasile, dar tu pă cine vrei să întreb? Pă boier?
-Fă muere idioată, eu cred că n-ar fi rău să-l întrebi pă tact-o.
-Da mă Vasile, dar cine te-a obligat să te însori c-o fată proastă?
-Fă tâmpito, ripostă argatul care deacum se vedea acuzat fără motiv întemeiat, tu alceva nu mai găsăşti în căpăţâna ca dovleacu dat în pârg?
-Mulţumesc Vasile, raportă fiica boierului Vlăsceanu, dar odinioară ţi-a plăcut de căpăţâna care astăzi este doar un dovleac necopt.
-Gata cu vorbăria! Acu lasă clanţa şi taci dracului dân gură.
-Bine Vasile, raportă femeia, fără să ia în seamă ordinul soţului, dar să ştii că este mult prea târzâu; Ia spune mă omule răpciunos, acu-ţi pare rău după iubita care nici măcar n-a ştiut să te ademenească?
-Nu ştiu de ce te interesează; Ştiu doar că-i plăcea dă mine.
-Da mă Vasile, dar tu ţi-ai părăsât iubita şi te-ai însurat cu mine numai pentru că eram fiica boierului Vlăsceanu şi aveam ceva avere?
-Bine fă muere idioată, ameninţă argatul ce părea să-i sară ţandăra mai mult ca în alte dăţi, dar acu fă bine şi taci dracului din gură.
-Eu am să tac, aşa cum am tăcut până acuşa, dar odrasla muerii cu care te-ai amorezat în tinereţe, n-o să mai tacă prea multă vreme.
-Auzi fă muere, dacă nu vrei să te-audă băiatu vorbind prostii, fă bine şi taci dracu dân gură; Cât priveşte pârţotina dân Domneasca, n-are decât să latre cât o vrea; Eu pierd doar caii dă la bicicletă.
-Da mă Vasile, dar cu condiţia să ai bicicletă; Cum noaptea n-o să dureze o veşnicie, raportă fiica boierului cu multă răceală în glasu-i plin de reproş, eu cred c-ar fi mai bine să ne culcăm împreună.
-Ai dreptate fă muere chioară, dar nu mai este şi alte nopţi?
-Este Vasile, numai că hoţii dă români ar putea să fure câteva.
-Şi tu ce-ai vrea să facă cu ele? Nici măcar ghişeft nu aduce.
-Cine nu poate să fure zile, se mulţumeşte şi cu câteva nopţi.
-Bine fă muere, dar de la o vreme vorbeşti mai mult în dodii.
-Mă omule, răspunde femeia care în acest fel încerca să se elibereze de gândul care de la un timp devenise obsesie şi chin, vreau să spun că tu i-ai furat zilele domnişoarei Anica Predoiu şi tânjind după averea boierului Vlăsceanu, ai aruncat-o în bezna nopţii veşnice.
*  *  *
*  *  *
În noaptea următoare, cerul s-a înseninat; Maestuoasă, luna începe a se ridica pe cerul steluţelor care sclipeau ca nişte licurici îngheţaţi şi un ger năpraznic s-o abătut peste ţinut; La stâna care în toamnă poposise la margine de sat, liniştea care contaminase ciobanii era tulburată în miez de noapte; Adunaţi în haită, lupii hămesiţi nu mai conteneau cu atâtea hau-hauri; Simţind dihonia, oile începură a se agita şi-n cele din urmă behăiră cu disperarea animalului care vede moartea plutind deasupra capului care nici măcar corniţe nu avea; Nu se ştie dacă oile îşi iubesc cu adevărat stăpânii, dar în momentele de maximă încordare, sărmanele patrupede aşteaptă disperate ciobanii şi câinii de pază; Aşteptându-i pe oamenii care niciodată n-au riscat preţioasa lor piele, doar pentru a salva blăniţa de care lupii cei mari au nevoie, oiţele Domnului s-au cam înşelat; Moş Lucuţă, ciobanul care la început de veac s-o angajat la conacul boierului Marghiloman doar pentru scăpa de oastea ungurescă, s-a sculat în grabă şi a încercat să-şi dea seama cam la ce distanţă urlau lupii care deacum erau atât de flămânzi; Cum prin geamul îngheţat nu se vedea nimic, bătrânul cioban a început să se îmbrace la repezeală; În timp ce nu mai prididea cu îmbrăcatul unor hanţe împăturite, el a început să strige la băiatul care înfăşurat în piei de oaie, dormea dus şi fără griji:
-Firfirică, ia te scoală mă băiete; Hai mă mai repejor, hai că dă lupii la oi, îndeamnă ciobanul care abia dacă îşi trăsese nădragii.
Cum ciobănelul continua să doarmă, moş Lucuţă-l prinde de mână şi începe să-l zgâlţie doar până când bietul băiat s-a ridicat în capul oaselor; Speriat, flăcăul abia dacă a reuşit să-l întrebe pe bătrân:
-Ce dracu s-a întâmplat şi de ce mă sculaşi cu noaptea în cap?
-Păi bine mă băiete, tu chiar nu auzi cum urlă lupii? Hai şi îmbracă-te odată, altfel dăm de dracu, ordonă bătrânul care deamu căta cu privirea spre uşa închisă cu zăvoru; Hai mă băiete, hai mai repejor.
-Bine mă nene, dar cum vrei să ne batem cu atâţa lupi flămânzi?
-Hai Firfirică, hai mai repede; Altfel rămânem fără neam dă oi.
-Am înţeles nene Lucuţă, raportă băiatul care speriat sărise în iţari, dar unde dracu am pus opincile? Mata nu le vezi?
-Uite-le colo mă chiorule şi încalţă-te mai repede, îndeamnă ciobanul care îngrijorat încerca să îşi încarce arma de vânătoare.
Deşi erau înfricoşaţi, ciobanii au ieşit din colibă; Erau înarmaţi cu o lampă care abia dacă mai pâlpâia şi c-o puşcă pe care moş Lucuţă reuşise s-o încarce cu muniţie pregătită special pentru asemenea dihănii.
-Ce mai frigu dracu s-a lăsat! Da unde este lupii nea Lucuţă, întreabă ciobănaşul în a cărui mână lampa de vânt începuse să tremure?
-Mă Firfirică, păi tu nu vezi nişte luminiţe jucăuşe? Să ştii că taman acele luminiţe este ochii lupilor; Mama lor a dracu dă dihănii, a înjurat cu năduf ciobanul, după care a slobozit un foc în direcţia lupilor.
Un al doilea foc de armă ia stârnit şi mai rău pe noii recruţi; Văzându-i atât de agresivi şi într-un număr prea mare, bătrânul care în trecut avusese de-a face cu asemenea dihănii ordonă:
-Firfirică, acuşa chiar că nu avem ce face; Scoate calu din staul.
-Dar unde dracu să mă duc moşule? Nu tu pârtie, nu tu nimica.
-Cum unde? Trebuie să meri la conac şi să vii cu ajutoare; Hai mai repede băiatule, alfel dăm de dracu şi rămânem fără neam de oi.
-Fie cum spui matale nene Lucuţă; Eu mă duc să iau calu din staul, dar până când mă întorc dă la conac, stai mai cu fereală şi nu mai trage la nemereală cartuşe care mai mult îi stârneşte pă lupii hămesiţi.
-Bine Firfirică, dar pân să pleci dă drumu la câini; Poate-i mai sperie niţăluş, ordonă bătrânul cioban, după care sperând că va nimeri măcar una dintre haimanalele care învăţaseră să ucidă doar pentru a supravieţui cu orice preţ, mai trage un foc de armă.
-Cum vrei tălică nene Lucuţă, dar până la urmă să nu rămânem fără câini, raportă băiatul care mai înfricoşat ca în alte dăţi intră în staul.
Câinii se reped în direcţia lupilor înfometaţi, dar nu fac decât să-i stârnească şi mai mult; Încurajat de dulăii care atacau orbeşte, băiatul scoate calul din staul; Se opreşte şi închide uşa; Ţinându-l de căpăstru, băiatul încălecă şi după ce se învârte ca un titirez, încearcă s-o ia de-adreptu prin lăstăriş; Cum întotdeauna graba strică treaba, după doar câtiva paşi calul se afundă în zăpada care-i ajungea până la burtă şi se opreşte neputincios; Dând să se întoarcă, calul se poticneşte în cine ştie ce ridicătură şi cade; Băiatul se ridică cu oarece greutate din zăpada îngheţată şi până să găsească lampa de vânt, un lup s-a şi repezit la gâtul bietului animal; În timp ce băiatul încerca să fugă, câţiva lupi flămânzi şi întărâtaţi peste măsură i-au şi sărit în spinare; Sărmanul băiat simte doar colţii care îi sfâşiau ceafa, după care sângele de om s-a amestecat cu sângele de animal, înroşind zăpada îngheţată; Dându-şi seama că pentru bietul băiat nu mai putea să facă nimic, bătrânul cioban renunţă să mai tragă în lupi şi grăbit intră în colibă; Cu mâini tremurânde, moş Lucuţă aprinde cu greu o lampă de vânt, după care mai temător ca în alte dăţi iese afară; Cum lighioanele păreau a se înfricoşa de foc, ciobanul intră în staul; În timp ce tot încerca să închidă uşa de scândură, o oaie mai proastă decât toată turma, a ieşit afară; Dând s-o prindă pe mioara lipsită de minte, moş Lucuţă n-a văzut cum pe uşa care rămăsese deschisă, intrase un lup ce părea să ştie rostul într-o turmă de oi proaste; Văzând aşa mare îndrăzneală, bătrânul cioban s-a repezit spre lupul hămesit; În speranţa că dihania se va speria şi va pleca, ciobanul a început să agite lampa; Cum uşa era deschisă, alţi câţiva lupi or intrat în staul şi au mursicat la întâmplare o mulţime de oi; Dându-şi seama că arma nu-i folosea la mare lucru, ciobanul ia o furcă şi o înfige în lupul care tocmai mursicase o mia speriată; Încercând să-l mai lovească încă odată pe lupul care deacum trăgea să moară, ciobanul se împiedică şi cade printre mioarele care se îmbulzeau; Lovită de unealta care îi căzuse din mână, sticla lămpii s-a spart şi flacăra pâlpâindă nu a făcut decât să aprindă paiele uscate; Văzând focul devastator, ciobanul a reuşit să se ridice, dar încercând să-l stingă, nu a făcut decât să-l aţâţe şi mai tare; Dându-şi seama că ar putea să ardă de viu, ciobanul a încercat să se strecoare printre oile care speriate se îmbulzeau spre uşa care deamu era luată cu asalt de haita lupilor flămânzi; Din păcate însă, sarica ia fost cuprinsă de foc; Ardeleanul care de-a-lungul anilor îndurase şi nu de puţine ori văzuse moartea cu ochii, abia dacă a reuşit o ultimă rugăciune: Doamne Dumnezeule, iartă-mă pentru tot ce am păcătuit!
*  *  *
*  *  *
Era trecut de ora opt când, un ţăran care după vorbă şi port părea un muntean venit cu treabă la conacul boierului Marghiloman, se opreşte locului; Judecând după îndârjirea cu care insista să i se deschidă poarta, munteanul care tocmai se oprise părea grăbit şi pus pe invinuiri.
-Care dracu eşti acolo, întreabă paznicul care supărat tocmai cobora din foişor? Ce dracu păţâşi mă omule, dă ce baţi ca nebunu?
-Bă Vizigotule, dăşchide poarta şi vedem noi care-i mai nebun.
-Mă Nae, tu eşti? Ia spune mă Parpală, ce dracu te-a apucat?
-Mă ţuicare, tu dă când stai cocoţat nu mai cunoşti pă nimeni?
-Bine mă Parpală, dar tu ce dracu vrei? Te chemă conaşu la conac şi cum te trage aţa venişi taman cu noaptea în cap?
-Poate m-ar chema la ordin, dar cum eu nu sunt sluga boierului, îmi văd de treaba mea; Acuşa pricepuşi de ce nu mă chiamă la ordin?
-Păi atunci dă ce dracu baţi la poarta boierului Marghiloman? Ai ceva treabă cu slujitorii dacilea, sau ce altceva te doare?
-Bă Vizigotule, tot tu mă întrebi? Păi tu ce dracu paznic eşti? Dacă nu văzuşi prăpădu daz-noapte, boierul va zice că dormi în front.
-Şi tu mă mai fierbi mult? Acu ce dracu nebuneală te-a prins, taman când la conac veniră o droaie dă neamuri boiereşti?
-Ia mai dă-le încolo de neamuri! Păi când boier Marghiloman o să afle că-i arsă stâna şi tu dormişi ca un bou bălţat lângă iezlea plină cu coceni, să ştii că o să dai dă dracu; Acuşica pricepuşi bă ţuicare?
-Da mă Nae, dar eu cred că tu mănânci rahat; Păi cine să-i dea foc şi taman pă geru ăsta, întreabă şi nu fără motiv paznicul Vizigot?
-Iar eu cred că tu băuşi un rachiu de tot rahatu, altfel n-ai fi dormit buştean; Acuşica pricepuşi, sau poate vrei la mititica?
Speriat, bătrânul Vizigot urcă în foişor; Bate cu putere într-un clopot şi dă alarma în tot conacu; După un timp, nişte slujitori care se lăsau conduşi de argatul Badea Vasile, ieşeau călări pe poarta conacului; Păreau înarmaţi cu bâte şi cu arme de vânătoare; Din cauza zăpezii care troienise drumul ce ducea la stâna din marginea satului Domneasca, slujitorii boierului or ajuns cu mare greutate la locul dezastrului; Până la urmă se opresc locului şi mai să nu-şi creadă ochilor care de mult nu mai văzuseră un asemene coşmar; Peste tot numai cenuşă, scrum, dar şi-o mulţime de oi care muriseră-n colţii lupilor flămânzi; Graţie întâmplării, doar câteva oi mai norocoase înotau prin zăpada răscolită; La o margine de lăstăriş, slujitorul care încerca să scoată un berbec afundat în zăpadă, vede câteva hălci de carne şi oase; Privind cu ceva mai multă atenţie, slujitorul vede capul unui om; În faţa unui asemenea carnagiu, bietul om părea să amuţească; Nu ştia ce să mai spună şi nici ce să mai facă; În cele din urmă a început să strige după ajutor, dar rămâne pironit locului; Auzind stigătul ce părea să vină dintr-o margine de lăstăriş, argatul Badea Vasile dă pinteni calului şi în cele din urmă se opreşte la doi paşi de slujitorul care privindu-l disperat, părea să pozeze într-o veritabilă stană de piatră.
-Şi tu dă ce pizda mătii urli ca nebunu, întreabă argatul care deacum mătura cu privirea câmpul de luptă? Băăă, ce dracu te-a apucat? Răspunde mă tâmpitule, doar nu eşti mut şi fără neam dă limbă.
-Păi bine domnu Bade, răspunde slujitorul care speriat se luase cu mâinile de capul rotund şi nespălat de cine ştie când, matale nu vezi cemai nenorocire şi ce multe mortăciuni este aruncate pân zăpadă?
-Dom Bade, întreabă scăpărând de mânie un alt slujitor, cine dracu puse foc la stâna boierului Marghiloman? Mie mi să pare că la stână fuse mâna unui cremenal bine îmbrăcat şi plătit dă cine ştie cine.
-De bă Mogâldane, dracu mai ştie! S-ar putea să fie vorba şi de-o mână cremenală, dar la stâna boierului câţi ciobani mai lucrau?
-Păi dom Bade, după câte ştiu era moş Lucuţă pă care nu să poate să-l fi uitat şi un băieţandru din neamu lu Firfirică Sărăntocu.
-Şi cu atâţia lupi, doar un moş bătrân şi un puştan ne înţărcat?
-Acuşa cine-i dă vină? Poate ţopârlanii care face dă caraulă.
-Bă Mogâldane şi voi ăştilalţi, ordonă argatul scârmându-se în nas, adunaţi ce mai rămasă din oameni şi din oi; Bă Ilie, tu dai fuga la conac şi aduci cât mai repede nişte sănii; Acuşa pricepurăţ?
-Am înţeles dom Bade, dar cred că cel mai bine ar fi să treci pă la jandar şi să-i raporteşti dăspre nişte cremenalii care îşi făcură dă cap taman la stâna boierului Marghiloman.
-Cui măta în cur să raportez? Tu crezi că un jandar dă ţară va putea să prinză lupi legeonari, întreabă şi nu fără motiv fostul argat?
-Eu zic să încercaţ dom Bade; Nu să ştie niciodată dă unde poa să sară un iepure proştovan, a îndrăznit Mogâldan să-şi dea cu părerea.
-Bă ţugulane, tu crezi că eu nu ştiu ce am dă făcut? Acuşa cătaţi tot ce mai rămasă din morţi şi după ce le puneţi în două grămăjoare, vedeţi câte oi scăpară nemursicate şi le duceţi la conac; Aţi înţeles?
-Am înţeles dom Bade, raportă cam peste rând un slujitor care nu fără motiv încerca să pară cât mai documentat, dar animale mai proaste dăcât oilii ţurcane, eu n-am văzut niciodată pân acuşica.
-Ce vorbeşti mă Pălăghie mare, întreabă ironic fostul sergent? Păi dacă te uitai în oglindă, nu vedeai una şi mai proastă?
-Păi aşa-i zâsă-i şi eu dom Bade, încearcă Mogâldan să ţină isonul fostului argat, numai că bolândul crede doar ce zice popa.
-Bă ţugulanilor, ordonă încruntat argatul, acuşica faceţ ce v-am ordonat şi nu vă mai împungeţ doar pentru o vacă bătrână şi stearpă.
Doar atât ordonă argat Badea Vasile, după care a plecat spre conac; Gândindu-se la lupii legionari, argatul ajunge în dreptul porţii pe care odinioară intrase însoţit de învăţătorul Predoiu; Fără să vrea, trage de frâu şi opreşte calul la doar câţiva paşi de poarta dincolo de care găsise un gram de fericire; În curtea inundată de zăpadă, argatul zăreşte în lupta cu nămeţii silueta unei femei; De cum la văzut în mijlocul drumului de ţară, domnişoara Ioana s-a proptit în lopata de lemn şi la întrebat mirată:
-Bună ziua domnule Badea! Nu i-aţi găsit pe ciobanii boierului?
-Am găsit doar câţiva morţi; Tu n-ai dă un să ştii mă femeie, raportă argatul privind-o fascinat, dar pă ciobani îi mâncară lupii.
-Şi cum mă tată, întreabă domnişoara care forţându-şi destinul iese în drumul troienit, pe ciobani i-au mâncat dihăniile timpului?
Întrebarea domnişoarei Ioana Predoiu, căci ea era femeiea din vocabularul bietului argat, n-are cine ştie ce efect asupra ţăranului care continua să stea mândru în şaua calului; Om fără caracter, argat Badea Vasile nici măcar în ceasul al doisprezecelea n-a găsit puterea şi curajul de a recunoaşte fata care fără să ezite mai întreabă:
-Bine tată, dar dincolo de lupi şi oi, fratele Ştefan ce mai face?
-Curioasă ca orice muere, dar nu ştiu dăspre cine dracu vorbeşti, raportă argatul care văzându-se încolţit dă pinteni calului şi pleacă.
Fiu de ţăran, argat Badea Vasile s-a născut şi crescut în Domneasca; Om simplu şi prea puţin cultivat, argatul pierduse până şi educaţia primită în familie; În schimb se procopsise cu un orgoliu care în cele din urmă va avea urmări din cele mai nefaste; Poate puţin mirată, dar deloc surprinsă, domnişoara Ioana Predoiu mai rămâne câteva clipe şi mirată a continuat să privească după ţăranul care nici după douăzeci de ani nu vroia s-o recunoască; Să fie natura umană principalul vinovat, se întreabă şi nu fără motiv frumoasa domnişoară, după care-şi ia privirea de la tatăl care din prostie şi răutate, fugea până şi de propriul său copil? Dacă-i aşa, atunci de ce răul din oameni nu se vede, în timp ce mai devreme sau mai târziu, adevărul despre faptele săvârşite iese la lumină, făcând să pălească până şi frumosul pe care orice om îl dobândeşte prin naştere? Cu aşa gânduri despre lume şi viaţă, domnişoara Ioana intră în curte şi încearcă să se bucure de albul pe care numai Dumnezeu îl dă din belşug; În timp ce nepoata învăţătorului continua să se bucure de albul care fie şi vremelnic acoperea ca un covor fermecat întregul ţinuţ, argatul Badea Vasile se opreşte în faţa ţăranilor care simţindu-se nedreptăţiţi aveau ceva de împărţit cu boierul Marghiloman; Obişnuit cu gălceava ţugulanilor care nu ştiau decât să ceară de pomană, fostul argat descalecă în mare grabă şi prezentându-se în faţa boierului raportă cu o falsă plecăciune:
-Nici nu ştiu cum să vă spun conaşule, dar acuşa-i cam rău.
-Bine mă Vasile, dar cam cât de rău poate fi răul omenesc?
-Păi conaşule, omenesc, neomenesc, scăpară doar câteva oi.
-Ia dă-le încolo de oi proaste şi mai bine spune-mi ce fac ciobanii? Ai vorbit cu oamenii şi au nevoie de îngrijiri mai deosebite?
-Păi dacă ciobanii este morţi şi sfârtecaţi taman dă lupii hămesiţi, eu cu cine să vorbesc conaşule, raportă documentat argatul?
-Şi cum ai stabilit identitatea? Ciobanii nu erau mutilaţi de lupi?
-Ce să mai utilaţ conaşule? Moş Lucuţă ars dă viu, iar băiatu dăspre care ştiu că este dân neamu lu Firfirică, fuse sfârtecat dă lupi.
-Ia spune-mi argat, întreabă boierul care deacum părea hotărât să afle adevărul, cine crezi c-a incendiat stâna din marginea satului? Doar n-o să cred că în plină iarnă, a trăznit-o sfântul Tescovinean.
-Conaşule, eu cred că doar o mână de legeonar putea s-o arză.
-Imposibil argat Badea, contrează nervos boier Marghiloman; Cum toată lumea ştie şi dezaprobă, legionarii la care te gândeşti din cine ştie ce pricină, împuşcă numai oameni de vază şi politicieni potrivnici; Nicidecum doi ciobani care făcându-şi datoria primeau o bună simbrie.
-Păi atunci cine să pue foc la stâna boierească? Nu vă fie cu supărare conaşule, dar eu cred că numai o mână cremenală ia dat foc.
-Argat Badea, dincolo de moartea ciobanilor care mă îndurerează cel mai mult, satul cum ţi s-a părut? Oamenii ce mai fac?
-Ce să facă conaşule? Nu ştiu de ce, dar satul este mereu la fel.
-Satul cred că este acelaşi, doar oamenii se schimbă cu vremea.
-Apăi de conaşule, matale-i cunoşti bine pă ţăranii dacilea; Eu care plecai de atâta timp, nu-i mai ştiu pă toţi care mai trăieşte în sat.
-Păcătuieşti fie şi prin refuzul de-a nu şti nimic despre ţăranii din satul în care te-ai născut, ordonă boierul Marghiloman pe un ton vădit acuzator, dar se pare că tu ai uitat până şi de propria ta fiică.
Argatul a încercat să mai spună ceva, dar cum boierul făcuse stânga împrejur şi-l părăsise la vreme de răstrişte, bărbatul care odinioară se lăuda cu fapte de vitejie, pleacă să-şi întâlnească familia de la care încă mai nădăjduia puţină îngăduinţă; Chiar dacă nici măcar în sânul familiei nu mai găsea prea multă înţelegere, argatul încerca să învăluie durerea însingurării, c-o peliculă subţire de aur şi prin strălucirea unui metal de doar câteva carate, să-i orbească pe ţăranii cei mai curioşi; Dar nu toţi s-au lăsat orbiţi de strălucirea aurului, iar unii ţărani încercau să-l condamne; Dar fi fost vorba numai de domnişoara care pretindea că îi este fiică mai treacă meargă, dar iată că tocmai boierul care-l aruncase în braţele domnişoarei Aneta, îi cerea socoteală; În sinea lui recunoştea greşeala făcută în tinereţe, dar cum era să pozeze în faţa boierului Marghiloman? Ca un laş care nici măcar nu avea curajul şi puterea de aşi recunoaşte propria fiică? Cu asemenea gânduri, argatul Badea Vasile descalecă în faţă căsuţei în care trăise şi sperase mereu la mai bine şi la mai mult pământ împădurit; La întâmpinat Aneta Badea; Nevasta care deacum privea în zăpada îngheţată, întreabă poate mai îngrijorată ca în multe alte dăţi:
-Cum îi mă Vasâle? E dă rău, sau Vizigotu şi-a bătut joc dă voi?
-E cum nu se poate mai rău, dar tu ce dracu faci fă muere; Acu joci tontoroiu pă zăpada îngheţată, sau nu mai puteai dă dorul meu?
-De mă Vasile, joc ce-am învăţat; Neavând tată învăţător…,
-Bine fă, dar mai taci dracu dân gură şi nu mai îndruga prostii.
-Dar că fi-tu Ştefan o place pă fi-ta Ioana tot prostie să chiamă?
-Cu Ştefan aş vrea să stau dă vorbă, ordonă argatul pe un ton răstit, după care nervos pleacă să-şi caute fiul în parcul conacului.
Pe caporalul pentru care obţinuse prelungirea permisiei contra unui ciubuc substanţial, la găsit bătându-se cu zăpadă; Oprindu-se locului, argatul privea mirat printre brazii de un alb imaculat.
-Domnule Badea, întreabă zâmbind domnişoara Paulina Vlăsceanu, nu vreţi să vă înrolaţi într-un război cu proiectile de zăpadă?
-Domnişoară Paulina, numai că argatul Badea Vasile nu se poate înrola într-un război în care obuzele se topesc într-o mână delicată.
-De ce nu domnule Marghiloman? Doar nu dă în mintea copiilor.
-Dom locotenent, raportă furios sergent Badea, mie-mi ajunge războiul în care doi ani dă zile luptai ca prostu pă frontul nemţăsc.
-Fiecare cu războiul său, raportă locotenent Mihai, după care zâmbind provocator, mai trimite un bulgăre în direcţia domnişoarei Paulina.
-Ştiu dom locotenent, dar războiu să poate câştiga numai când eşti om bogat; Şapăi dacă nu ne prezentăm cât mai urgent la raportu de prânz, Aneta care dacuşa-i căpitanu nostru, ne şi bagă la bulău.
-Şi ca să nu staţi singur în bulăul soţiei, i-al şi pe caporal Ştefan.
-Mă tată, acu mama ce are cu mine? S-a întâmplat ceva nasol?
-Da mă băiatule; S-a întâmplat ceva cam nasol, dar nu acuşica.
-Bine, dar când dracu s-a întâmplat dandanaua? Mai dămult?
-Întradevăr băiatule, mai dămult; Tu nici măcar nu te născuse-i.
-Şi tu dă ce dracu nu-mi spui şi mie dăspre nasuleala întâmplată?
-Ascultă Ştefane, încearcă argatul să-şi iscodească fiul, ţie ţi-a căzut cu tronc o fată din Domneasca? Ia spune, doar nu-i ceva ruşinos.
-Da mă tată, este o gagică mişto; Ştiu doar c-o chiamă Ioana.
-Ioana şi mai cum o chiamă pă gagica ce te-a zăpăcit dă cap?
-E o fată cu simbrie la conacul boierului, dar dă ce mă întrebi?
-Mă băiatule, tu va trebui să-ţi cam ei gându dă la ea; Pricepi?
-Şi muerea care-mi place mie cel mai mult, ţi să pare prea sărăntoacă, întreabă şi nu fără motiv caporalul Badea Ştefan?
-Ascultă băiete, ameninţă argatul care furios îşi prindea fiul de braţ, dacă nu-ţi vezi dă treabă şi te mai ţâi după o fustangioaică săracă, să ştii c-o să te urc într-o sanie şi te expediez la Vlaşca; Mă Fănică tată, tu ai înţeles ordinul meu, sau unde mama dracu îţi umblă mintea?
Că fiul argatului Badea Vasile n-a înţeles nimic din tot ce ascundea întrebarea tatălui, este o chestiune cu implicaţii sângeroase în desfăşurarea evenimentelor care vor marca viitorul apropiat; Toate aceste întâmplări, dar şi multe alte momente cruciale din dramatica istorie românească, le putem afla şi mai cu seamă le vom putea înţelege cu adevărat, doar dacă vom citi cu atenţia cuvenită paginile următoare.

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Cap. 32. O cină cu mireasa nopţii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––– 

 – Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.

 Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă lungă de aproape un metru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.

Bineînţeles, şi noi îmbrăcasem ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnele casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pelerină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, de un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra aruncase o manta simplă, maro.

La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă la masă, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de asemenea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest necugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea acestora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început, cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei îşi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.

Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, când ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu capetele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:

– Ţinte bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.

Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică – pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.

– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de interes. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese exotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.

Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Presupun că prefera să joace pe teren propriu.

– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos… din nou?…

Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?… Şi dacă da, ce anume însemna asta?…

– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi… este ce ştii despre Conrad Lorenz.

Tânăra se strâmbă.

– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.

Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:

– Am avut o … cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a alege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui, Drumul spre damnare şi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L., care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează numai pe oase de om.

– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.

Sellini îl privi fix.

– Este, oare?… Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în beciurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.

– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.

Contesa dădu din umeri.

– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.

– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă prietenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă – susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni mincinoase ca să o lase să intre.

Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.

– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedinţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa credulă.

Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era total diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini părea însă că are informaţii dinăuntru, ca şi cum ar fi fost implicată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am speriat.

Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.

– Mă suspectezi, cavalere?…

– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la fecioare neprihănite. E mai sensibil.

Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.

– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.

Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost de faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chicotească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.

– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.

Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bine.

Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.

– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă nu vă este cu supărare.

– Au apărut?… întrebă Sellini, dintrodată interesată.

– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.

Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.

– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii, cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aşa-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel care cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.

– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine Vincennes.

Ochii albaştri îl fulgerară.

– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când sunt ajutată.

– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.

– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.

Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până la urmă o sparse, evident, Vincennes.

– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.

– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci colţuri?…

– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.

– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.

 

 

(va urma)