Arhiva revistei

Concertul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 4,43 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Sunete
lovite pe buza viorii
suspină mirabile armonii
într-un sarcofag nelocuit
pregătit să înfrunte
timpul.

Clipele se retrag
în cutele frunţii
ascultă tăcute
în urechi
bate ritmul.

Concertul
umple interiorul
cu mângâieri dumnezeieşti,
vibrează.
Timpul intră
în sarcofagul universului
fără margini
dintr-o dată
împreună cu noi

Concertul viorilor plânse

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Palma mai păstreză
forma păsării mute
zborul ei grăbit
sporind tremurul degetelor
şi poate dacă plânsul viorii
nu s-ar risipi
printre sclipirile frunzelor
ar mai răsuna şi acum
de sub plapuma umbrei
iar când arcuşul rupt
sub povara tăcerii
îşi va reînnoda firele
într-un tânguit domol
de strune strivite
undeva
într-un amurg uitat
forma tremurândă a degetelor
va putea rechema pasărea mută
pentru un concert extraordinar
al viorilor plânse.

Tu eşti femeia văzută prin grâu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

N-am fost pe unde trece gândul
Gri, cerul se scutură de ploi,
Câmpia respiră între două râuri
Aici vom rămâne sub acoperiş de stele.

Tu eşti femeia văzută prin grâu
Munca topeşte sarea-n palmele tale,
Vom locui o vară aproape străini
Umbra ta acoperă gândul cu lumină.

De voi veni încă odată, ştiu
Mi se va umple golul rămas la plecare,
Toţi caii câmpiei vor fi ai mei
Şi-i vom călări împreună între râuri

Împreună ne vom îmbăta cu vise
Toamnele vor fi cu rodul de aur,
Nu vom aştepta iarna cu mâinile-n sân
Tu o să-mi încălzeşti odăile inimii.

Realitatea de azi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

E criză în lume
În ţară e greu
Oameni fără nume
Pier mai mereu

Cei tari rezistă
Ei se salvează
Dar câteodată
Mai şi clachează

Mobilul şi net-ul
Au adus bucurii
Şi acum tineretul
Face din noapte zi

Românii ne pleacă
În lumea întreagă
Sperând să se întoarcă
C-o avere întreagă

Unii chiar reuşesc
Se fac cunoscuţi
Cei mulţi muncesc
Pe-un pumn de bănuţi

Binele va-nvinge
Mergem înainte
Ce e greu va trece
Şi o să se uite.

25.01.2010

Tg-Jiu

Urme de paşi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Urme de paşi –
zvon de plecare grãbită;
din tot ce mai laşi,
doar floarea de câmp e rănită,
picătură de rouã strivită.

Privirea-napoi –
flutur cu aripi de ceară
adormit între noi
pe sticla de lampã murdară;
un foşnet în trenul de seară.

Cădere în gol

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––-

La început,
cruci alungite
au cercetat îndelung
ochii pâlpâitori ai stelelor
în căutarea unor umbre ale trecerii;
apoi au înţepenit
în albia secată a pârâului,
iar pe locul vechiului cimitir
cai fără stăpân
şi-au însângerat nările tremurânde
în căutarea unui zvon de nefiinţă,
prăvălindu-se într-un târziu,
după un galop năpraznic,
în prăpastia dinspre apus.
Au rămas doar văduvele
să scurme în tranşeele noroite
după vreo urmă de picior
sau câteva degete încremenite
pe glia prăbuşită
din care să modeleze
în lutul sfărâmicios,
un mic semn al rostului lor nemaiavut.

Iar undeva, în văzduh,
un dangăt ciudat de clopot
vestea intrarea în nefiinţă
a mileniului nostru.

Drosera

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Stropi grei de noapte
peste zidurile-ntunecate împroşcând
maşina salvării chelălăie bezmetic pe străzi alergând
spre mia de ochi ce veghează din pantă oraşul

Degringoladă paşi grăbiţi
tangram de umbre şi penumbre
raluri în şuier sacadat umăr a neputinţă ridicat
mirosul fricii gâlgâind prin dren sterilizat
pumnii crispaţi s-au desfăcut într-un oftat.

Privirea împăienjenită s-a împiedicat
de scorojitele petale-pereţi
ce în lumina crespuculară
se răsucesc zvâcnind sincopat
peste ultima convulsie
într-o prelungă şi apăsătoare tăcere.

Cu icnet sec valva metalizată se-nchide
glaciar peste amorfa carcasă.

Calmă Drosera şi întoarce spre noapte
strălucitoarea-i coadă de păun
ademenind zumzetul următoarei speranţe

Prin ferestrele decupate în noi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 4,43 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

te văd prin ceţurile destrămate de vânt
şi paşii mă trimit pe drumuri într-acolo
s-alerg prin păduri de molid şi de tisă
la casa cu cerdacul spre lacul cu nuferi

tot mai luminoasă te strecori prin gânduri
în vârful picioarelor să nu-mi tulburi somnul
îmi bat sunetele-n tâmple ca într-un clopot
când îţi alung de pe frunte frica de întuneric

înfloresc salcâmii viselor mele ascunse
cine-ţi aduce nectarul lor pe buze?
nu te mai pot aştepta-n mijlocul poienii
tu-mi porţi în glezne descântu-n sărut

te văd prin ceţuri destrămate de vânt
cum treci liniştită cu inima pură
uşoară prin aerul împrimăvărat al serii
când îngerii coboară cu aripile întinse
prin ferestrele decupate în noi

George Tăutan-Cermeianu, un apărător al adevărului istoric

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

 

Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii.

Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură… abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?

George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente…!

Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!

Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.    

Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun.

George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare.

 22 mai, 2010

Eternul nesfârşit

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Poezie „in  memoriam” doamnei   profesor  V.  Ioan  de la Colegiul Naţional  Constantin Carabella, Târgovite

Eternul nesfârşit
Într-o lacrimă senină
E o undă ce suspină,
O durere fără leac
Şi uitată peste veac.
În amarul unei morţi
Ce ne-nsoţeşte pe toţi
E-un fior care nu se sfârşeşte
Şi nu poate a se înţelege
E un zâmbet trist, crispat
Ce nu poate fi uitat
Şi-o suflare cu-al ei duh
Care pleacă în văzduh.
Dar scânteia cea divină
Şi mereu de viaţă plină
Se înalţă liniştit
În eternul nesfârşit.