Arhiva revistei

Printre elite…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Ca orice valoare, elitele noastre au fost și sunt, ciclic, maculate, alergia proliferând drept consecință a mediocrității la performanța individuală.

În contrapondere la elite se situează lumea VIP-urilor, eterogenă, eteroclită și impură, alimentată de politicieni pendulând între penibil și ridicol, de vedete de silicon, de impostori și infractori cu ștaif…

Printre elite se numără și poeta, prozatoarea și editorul Ileana-Lucia Floran, a cărei aparentă modestie ascunde un adevărat talent literar, o mare noblețe sufletească.

Volumul „Pustiul din suflet” – al câtelea, oare? – ne-o dezvăluie ca pe o prozatoare de forță, capabilă să captiveze, cu adevărat, pe cititor.

Cele zece schițe și nuvela finală, care dă și titlul volumului, apărut în 2009, recreează o lume credibilă nu numai prin transfigurarea artistică a unei realități palpabile, ci și prin varietatea tematicii și – mai cu seamă – prin crearea unor personaje viabile, dezvăluind o gamă largă de ipostaze existențiale, cu unda necesară, dar echilibrată, de umor.

Majoritatea schițelor (Trenul albastru, Fără politică, Pe strada copilăriei etc.) reconstituie, subiectiv, întâmplări trăite de prozatoare în varii momente ale vieții. Confesiunea practică și retrospectiva, precum schița „Pe strada copilăriei”: „Privirea îmi alunecă dincolo de gardul care înconjoară curtea bisericii. Tresar! […] De la geamul camerei mele se vedea până în altar.” Evocarea copilăriei trezește în sufletul personajului narator amintiri triste („imobilul a fost demolat, mama a murit […] iar universul meu s-a prăbușit”), dar optimismul autoarei răzbate din sensibilitatea cu care descrie natura reconfortantă, prilej de meditație și înclinație spre artă („lectura, scrisul, desenul”, „grădina […] plină de pomi […] și flori”, „ un nuc bătrân, falnic”, „grădina” care „zâmbea”).

Subtilitatea confesiunii, monologul pasionat, plin de nerv, prin care personajele caută frenetic „timpul pierdut”, descoperirea unei lumi cu un alt sistem de gândire generând imposibilitatea adaptării conferă modernitate acestor schițe – multe autobiografice.

Piesa reprezentativă a volumului rămâne nuvela „Pustiul din suflet”, puternic ancorată în realitatea noastră postdecembristă. Relatând faptele obiectiv, autoarea omniprezentă și omniscientă se află mereu peste tot.

Cele 19 capitole ale nuvelei închid în sine mai multe existențe, cu accent pe drama lui Radu, cauzată de îndepărtarea Adinei, după primirea „moștenirii” în America. Eroul nuvelei, studentul, apoi medicul strălucit Radu, ne amintește de Felix din romanul călinescian: sărac, dar cinstit, sincer, suflet cast și lipsit de ascunzișuri. El trăiește la modul romantic iubirea pentru Adina.

Crescută din minunatul vis adolescentin, iubirea lui Radu devine suferință „dureros de dulce”, în care mâhnirea, incertitudinea, amărăciunea, dezamăgirea se interferează cu iluzia fericirii. Ambițios, inteligent și muncitor, Radu devine exponentul intelectualului autentic, coborât în lumea efemeră, dar rămânând – chiar și la maturitate – același naiv, generos și sincer, gata oricând să-i ajute pe ceilalți.

Autoarea reface o lume meschină, rapace, care și-a pierdut iremediabil însușirile umane, plasând-o pe Adina în…America: „Adina nu a avut timp să vorbească cu mine […]. Gândul ei e la afaceri”. Adina „cheltuise într-o lună mai mult decât ar fi crezut că va avea vreodată…” „Nu ai nevoie de studii, ai cea mai mare companie farmaceutică din lume…Averea noastră, reunită, fără acțiunile societății de avocatură, ne-ar ajunge pentru zece vieți…” „Femeile trebuie să aibă grijă de casă și, mai ales, de copii. Bărbații sunt cei obligați să aducă bani în casă…” „Mai am câteva detalii de discutat cu tine despre procesul de mâine. Ironia face să fim în tabere adverse”. „Se deschisese moștenirea după domnul Steve și, așa se descoperise că firma era falimentară […], erau înglodați în datorii…” „A vândut tot, a plătit toate datoriile și a plecat”…„Produsul farmaceutic s-a relansat”…

Alături de „pustiul din suflet” al lui Radu („deși nu lăsa să se vadă, sufletul lui era distrus”, „Radu părea trist și, deși susținea că e mulțumit de viața lui, se vedea că nu e chiar așa”), autoarea reușește să-l dezvăluie – poate la cote mai înalte – pe acela din sufletul Adinei, care avea senzația că oamenii din jurul ei sfârșeau tragic”.

După pierderea soțului, ea revine la București, dar nu-l caută pe Radu din aceleași rațiuni: „Soarta făcuse ca toți cei dragi ai ei să plece într-o altă lume, poate mai bună…Se gândea uneori că era un blestem, că dacă ar fi rămas cu Radu, ar fi pățit și el același lucru […], va sta departe de Radu, chiar dacă asta o va face să sufere…” „Era înfrigurată, cu inima pustie”.

Cu toate acestea, prozatoarea este o optimistă incurabilă și oferă cititorului satisfacție, aranjând de așa manieră lucrurile, ca totul să se sfârșească cu bine, ca în basme: „Nu auzi ușa. Se trezi doar cuprinsă în brațe…”

Versurile de pe ultima copertă, din poezia „Memoria durerii”, în consonanță cu atmosfera nuvelei, potențează ideea de „pustiu” sufletesc.

Așadar, doamna Ileana-Lucia Floran și-a câștigat – grație talentului – un binemeritat loc printre elite, în ciuda vicisitudinilor cotidiene.

Asinus Buridani

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Cu nepăsare de pirat
într-o basma mi-am înnodat anii
aşa cum bunica-şi înnoda marunţişu’-n batistă
şi-atât de bine i-am ascuns undeva
pentru un cât mai târziu posibil cândva
încat am şi uitat unde i-am pus
şi-acuma îi caut şi nu-s
nici pe raft lânga cartea preferată
nici în cutia stacojie cu marţipan în ciocolată …
degeaba am răvăşit grădina pe sub păpădii
şi-am căutat pâna şi printre CD-uri
cu muzica sincopată.

Anii parcă-n pământ s-au scurs şi
de pe buza clepsidrei cu picior înalt
un ultim strop
lumina ademenitor a legănat gonflându-se
absorbit de atracţia gravitaţională
sau poate doar de gura mea dintr-o dată
de apă vie-nsetată
tocmai când nu mai am nici mărunţişul
de care nicicând pâna-acum nu-mi păsa.

Şi-n legănări parşive de pendul
stropul sclipind m-aduce-n transa
cu patos vremurile străbătând
un iiiii-ha-ha tânjit, prelung…
şi  “asinus buridani”
meteor  prin gând  trecând.

STABAT MATER – prezentare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Romancier, dramaturg şi poet, Tiziano Scarpa (n. 1963, Venezia), a publicat mai multe romane şi volume de povestiri la mari Edituri, tip Einaudi, Feltrinelli, Rizzoli, Mondadori; prozatorul este şi autor al celui mai original ghid al Cetăţii Dogilor, “Veneţia e un peşte” (Editura Tritonic, 2009, 110 p., traducere în limba română de Geo Vasile)

         Stabat mater, 2008 (Torino, Einaudi, 144 p.), roman tradus în limba română tot de italienistul Geo Vasile şi care a văzut lumina tiparului zilele-acestea  ( Constanţa, Editura EX PONTO, 2010, 172 p.), a primit în iunie-iulie 2009 două premii de mare rezonanţă naţională şi internaţională: Supermondello şi Strega. Tiziano Scarpa este deasemeni autorul unor remarcabile radiodrame şi  texte de teatru. Recent i-a fost tipărită o antologie de poezii : “Discorso di una guida turistica davanti al tramonto”, 2008. Volumul la care ne vom referi reuşeste să fie pe valul celor mai citite cărţi acum în Europa: biografiile romanţate ( document plus ficţiune) ale unor personaje celebre tip Marilyn Monroe, Maria Callas, marchizul de Sade, Petrarca etc. În cazul de faţă este vorba de Antonio Lucio Vivaldi (Venezia 1678 – Viena 1741), zis şi Preotul Roşu din pricina părului arămiu, autor al celebrelor concerte cunoscute sub numele de “cele patru anotimpuri”, dar  şi al unor lucrări de muzică sacră între care şi un Stabat Mater, de unde şi titlul cărţii.

           Aşadar, Stabat Mater e un roman psihologic de inspiraţie istorică, localizat în Veneţia începutului de veac XVIII. Protagonista este o elevă a lui Vivaldi, întrupare a singurătăţii, melancoliei, a non-comunicării, a unui zbucium sufletesc fără alinare; visele ei sunt delirante coşmaruri ale morţii în otrava neagră a mării şi a beznei.  Moartea poate fi în chip alegoric chiar colega ei Maddalena din patul de deasupra,  devenită deja o confidentă a Ceciliei, blândă, înţelegătoare şi totuşi fioroasă printr-un efect horror şi totodată umanizant voit de autor : seamănă prin şerpii negri încolăciţi în păr cu Meduza lui Caravaggio. 

           Cecilia, copil abandonat, cântă la vioară în orchestra orfelinatului Pietà  (devenit în veacul XX spital şi maternitate, unde a văzut lumina zilei autorul).  Adolescenta Cecilia (nume ales deloc întâmplător, ştiindu-se că sfânta Cecilia este venerată şi ca patroană a muzicii) întrupează o anonimă fiinţă invizibilă în spatele grilajelor de metal cu care erau dotate cele două balcoane suspendate din biserica alăturată orfelinatului, menite să le ascundă de ochii enoriaşilor pe fetele-muziciene. Noaptea însă Cecilia scrie scrisori mamei pe care nu o cunoscuse. Cartea este un epistolar-jurnal , un monolog al unui eu narativ de o acută sensibilitate.

Spaţiu selenar

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––-

lună albă, lună neagră
spaţiu nebătut de gânduri şi uitat de timp
în numărătoareîntruchipare senină pe cerul infinit
ascunzi idei şi vise
tărâm  nebănuit te văd pe cer
ascunsă dupa norul Cumulonimbus
de nicovală Selene, zeiţă a lunii
Endymion te-aşteaptă pe Mercur
zăreşte-n aer roşiatic ochii lui, cioban cu oi.
Pan pe Venus te aşteaptă
să-ţi dea turma de boi albi.

E prăpăstioasă clipa

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Pe faţa mării se mişcă o corabie,
se urcă în ea vântul.
Cum lumina orbeşte, primul ochi se-nchide sub frunte,
celălalt bate depărtarea până la margini.

Tot mai multă lume-i pe faleză;
marinarii pregătesc plecarea,
să nu scape niciun amănunt,
mamele cu mâinile ca într-o icoană
lăcrimează la fiecare despărţire,
parcă ar vrea sa se ducă pe sine.
Orizontul pune hotar depărtărilor,
valurile lovesc cu umerii de ţărm;
singuri, pescăruşii dau ocol nopţii
vâslind neliniştea apelor.

E prăpăstioasă clipa
în mijlocul cerului se aşează un car,
câteva stele grăbite urcă,
dar lipsesc caii nopţii.
Cum lumina nu mai orbeşte
ochii alunecă spre dimineaţă
unde aştepţi tu
cu soarele-n mâini.

Arde mirarea o tristă poveste

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cu lacrimi nevăzute trec prin umbră,
Doar plânsul a rămas închis în trup;
O, Doamne, aşază în ziua sumbră
Sfânta iubire prin care o să mă rup.

Arde mirarea o tristă poveste,
Se macină între pietre la moară,
Făina am s-o arunc pe creste
În munţii semeţi ce ne înconjoară,

Unde, prin vreme, albe statui de granit
Au capul între palme, gândesc îndelung,
Brav, neamul rămâne în piatră zidit
Cu lacrimi nevăzute când fiii lui plâng.

Nimic nu se pierde, nici nu se frânge
Ca un miracol trecut prin istorii;
din poporul acesta, când râde ori plânge
Ies – din eşecuri – măreţe victorii.

Din năvod

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

De la o vreme, doar dimineţi necunoscute îmi bat în geam
şi-apoi repede fug nelăsându-mi nici măcar răgazul
de-a ieşi din larga pijama flauşată a confuziei
pentru a-mi îmbraca uniforma convenţionalului
în care pot să urc şi să cobor în ritm sisfic monoton
treptele zilelor.

Şi îmi mai pare uneori că pe străzi doar eu şi lumina
-preocupată mai mult să-şi răsucească-n plete mâţişori –
paşii la-ntâmplare ni-i purtăm
îndeaproape secondate de setterul vânt
de colo-colo alergând şi-ncurcându-se adeseori
în acele ceasornicului gării indicând ora demult trecută
într-un zadarnic efort corector.

Şi curge ziua calmă-n depărtări cu pescăruşii lunecând pe unde
sub albele priviri răsărite din trunchiurile scurtate de gât
ale urmaşilor lui Sancho Panza
ce-au năpădit ca guşterii la soare terasele mirosind a hamei
să-şi exerseze de sub scutul stăpânului de la străbuni moştenit
măiestria loviturilor în lupta cu ale timpului mori de vânt
grăunţele vorbelor nicicând ascultate măcinând.

Şi-n năvodul cu ochiurile-i largi împletite din golurile tăcerii
ce tot mai strans mi se înfăşoară pe trup
îmi las întruchiparea de fum
şi gândul strecurându-mi plec să zbor
printre petale de zarzăr şi cireş.

Era

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Era perfect
astfel încât cuvintele sale
din nopţi până-n zori ţeseau tapiserii
ce-ar fi putut preface
zborul mâinilor de penelopă în nisip.

Şi-n pâlpâirea unui hocus-pocus din priviri
colţurile încăpăţânatului cub rubik într-o clipă deveneau
ochiul lăptos perfect rotund
al cleanului pe-nşelătorul fir pierdut.

Însă atât de perfect era
încât până şi călcîiul din care şarpele iubirii
adânc muşca înflorind macii-n ţărână
marmorean către soare lucea
crescând din piedestalul ce-n unde oglindit se legăna.

Alegeri 2010 – pamflet –

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Adunare Generală anuală. Bilanţ şi alegeri. Filiala locală a Alianţei pentru Promovarea Artelor „APA” are foarte mulţi membri, aşa că sala Căminului Cultural din sat va fi arhiplină. În uşa larg deschisă, participanţii sunt întâmpinaţi de preşedintele în funcţie – vet. Adinel Unsu şi secretar, dr. Simon Minedrea. Se strâng mâini, se zâmbeşte, e un adevărat eveniment. Din păcate, satul, deşi are mulţi cărturari de valoare, pensionari, preoţi, funcţionari sau angajaţi pe la instituţiile de distribuire a utilităţilor şi la magazinele săteşti, nu are parte de asemenea evenimente decât foarte rar, mai precis din doi în doi ani, când are loc adunarea generală. În rest, activităţile sunt, fie cele ale primăriei, confiscate şi de „APA”, fie cele ce rămân frumos aşezate în paginile planificării anuale.
În holul de la intrare, vreo doi inşi îmbrăcaţi în haine de duminică, îşi dau cu părerea:
– Eu zic că n-are rost să-l schimbăm. Ce, altul va face mai mult?
– Ştiu şi eu, intervine agronomul, poate ar fi mai bun secretarul, că tot ce s-a făcut, el a făcut, preşedintele numai a semnat şi-a pus ştampila.
– Asta aşa e, aveţi dreptate…şi după cotizaţie el umblă, săracul, bate tot satul până adună banii…
– Vezi, Vasile, vezi? intervine un altul…mare lucru să ai şcoală, uite, dom’ agronom le ştie pe toate, ca atunci când era şef la C.A.P…
– Măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine, acu’ e vremea schimbării, mă, nu se mai poate aşa!
Între timp, oamenii intră pe rând în „sala mare”. Sala e luminată numai de câteva becuri slabe, uitate cumva în candelabrele ruginite şi pline de paianjeni. Dinspre scenă, două reflectoare mai noi completează atmosfera, lăsând umbre sinistre pe pereţii coşcoviţi. Oamenii iau loc pe scaunele care abia se mai ţin în balamale, grijulii să nu facă cunoştinţă cu podeaua plină de praf şi crăpături. Totuşi, pe masa „prezidiului” tronează un microfon destul de nou şi două boxe scrijelite.
– Probă, ze-ce, ze-ce, probă…şopteşte în microfon directorul căminului cultural.
– Stai liniştit, băi Sandule, că se aude bine, nu te mai strădui degeaba – glumeşte un ins mic şi tuciuriu aşezat în rândul întâi – oricum se-aude şi fără microfon în sala asta amărâtă.
Oamenii râd, se înghiontesc, glumesc. Se fac glume mai ales din cauza faptului că în pofida numărului mare de înscrişi, aproape 200, în sală nu sunt mai mult de 40 de oameni.
– Oare s-o ţine Adunarea? întrebă unul mai curajos. Om fi destui?
– Adică, vrei să spui că nu ar fi o Adunare validă? comentă o doamnă trecută bine chiar şi de a doua tinereţe.
– Aşa, aşa, cum zice doamna profesoară, acceptă fără rezerve omul.
Deodată, se face linişte. Aleşii de acum doi ani iau loc la prezidiu. Preşedintele îşi drege glasul şi începe:
– Bună ziua şi bine aţi venit la Adunarea Generală anuală a filialei noastre. După cum bine ştiţi, adunarea are loc cu două săptămâni înainte de cea de la „centru”, căreia trebuie să-i raportăm tot ce s-a înfăptuit în satul nostru şi să-i trimitem procesul-verbal. Pentru astăzi, avem pe ordinea de zi două puncte: bilanţul activităţilor anului trecut şi alegerea conducerii. Nu intrăm direct în ordinea de zi. Începem prin a asculta imnul ţării şi imnul Alianţei.
Toată lumea se ridică în picioare şi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă…Nu se aude decât tăcerea. Laptopul directorului căminului cultural e îndărătnic şi nu vrea să pornească. După încă vreo câteva secunde de linişte, din sală se aude glasul scriitorului Ontici:
– Spuneţi mai bine că ţinem un moment de reculegere…
Pe când nu mai aştepta nimeni, din boxe răsună un zgomot ciudat, fără înţeles şi nemuzical. Totuşi, nimeni nu cârteşte deoarece, aşa cum s-a anunţat e imnul ţării şi trebuie respectat. Uruitul încetează şi după câteva secunde începe iar, la fel de neinteligibil. Acum o fi imnul Alianţei, gândesc participanţii şi stau liniştiţi, în picioare, cu o mină solemnă. Odată încheiată partea „muzicală”, preşedintele propune, poate după ideea spusă înainte de Ontici, un moment de reculegere pentru membrii filialei trecuţi la Domnul. Apoi continuă:
– Vă mulţumesc! Pentru început îmi dau cuvântul mie, veterinar Adinel Unsu, pentru ca să prezint bilanţul. După cum vedeţi, din prezidiu, pe lângă mine, mai fac parte: vicepreşedintele Năcilă, secretarul Simon Minedrea şi cenzorul Bancheş. Sper că sunteţi de acord să nu mai alegem prezidiul ca să nu mai pierdem vremea. Este cineva împotrivă? Nu! Toată lumea e de acord! Bun! Trecem mai departe…Preşedintele spusese totul pe nerăsuflate, ca să nu aibă nimeni timp să comenteze.
Oamenii începuseră să se foiască. Din sală se auzeau comentarii spuse cu glas din ce în ce mai ridicat, dar preşedintele Unsu continua imperturbabil să citească raportul anului trecut, în care se lăuda cu „măreţele înfăptuiri” pe tărâmul vast al culturii locale, naţionale şi, de ce nu, europene. Singura problemă era că toate activităţile cu care se lăuda preşedintele fuseseră făcute de primărie. Desigur că unii dintre cei prezenţi în sală participaseră şi ei, desigur că de multe ori, preşedintele luase cuvântul din partea Filialei locale a Alianţei „APA” dar asta nu-i dădea dreptul să vorbească de parcă ar fi fost el organizator.
– Ia uite, domnule, ce tupeu pe veterinarul nost’. Da’ primaru’ ce părere are? De ce-l lasă să se împăuneze cu ce n-a făcut?
– Domnilor, spuse dintr-o dată preşedintele ca răspuns la atacurile din sală. Domnilor, poate că dumneavoastră nu înţelegeţi de ce aceste manifestări sunt şi ale noastre. Da, le-a finanţat de cele mai multe ori primăria. Da, au fost organizate de primărie. Da, dar ideea? Ştiţi cine le-a dat ideea celor de la primărie? Nimeni altul decât eu şi colegii mei, aici prezenţi în faţa dumneavoastră. Păi, cum ar fi putut avea loc orice manifestare fără ideile mele? Eu m-am gândit la concursurile pentru elevi, eu m-am gândit la premiile pentru bătrânii satului, eu am dat glas ideii întrunirilor cu pensionarii, eu am pus umărul la apariţia revistei „Informaţia satului”, din care aflaţi trimestrial tot ce se întâmplă atât la şedinţele consiliului local, cât şi prin sat. Cred că v-am lămurit. Vă rog să încetaţi cu discuţiile din sală şi să mă ascultaţi până la capăt. O să vă dau la sfârşit cuvântul şi o să vă ascultăm cu toţii părerile. Nu mai întrerupeţi discursurile!
– Ura! Ura! Ura! şi ura i-a cuprins pe toţi se auzi din sală glasului scriitorului Ontici, urmat de câteva chicoteli.
Preşedintele încercă să continue să-şi citească plictisitorul raport, dar, de undeva din dreapta se auzi un glas. Era Păsmăian, directorul şcolii generale, cel care anul trecut candidase la fotoliul de primar al comunei şi care nu-l prea avea la suflet pe preşedinte:
– Mai bine să spuneţi adevărul. Nu are rost să vă mai ascundeţi după hârtii. Nu aţi făcut mare lucru în cei patru ani de când sunteţi preşedinte şi aţi avut cel mai lung mandat dintre toţi preşedinţii. Asta ar fi pe de o parte. Pe de altă parte, deşi Alianţa este culturală şi-i scris clar în statut că nu este implicată politic, totuşi, la alegerile din toamnă aţi ţinut un discurs în faţa satului în care-l susţineaţi pe faţă pe actualul primar. De-asta nu zice nimic acum şi de-asta activităţile sunt comune. Vă plăteşte serviciile, nu?
– Eu zic să-ţi vezi de treabă, ce dacă am vorbit pentru primar? Uite că am ştiut pe cine să susţin, m-am orientat bine şi acum primăria ne ajută cu de toate.
– Ajutăm cultura, domnilor, nu pe domnul Unsu – se amestecă şi primarul în vorbă – cultura e sufletul ţăranului român. Identitatea sa, viitorul său.
– Aşa e, îl susţinu preşedintele, după care se adresă iar directorului: dacă vorbeam de tine era în regulă, aşa-i, nu mai încălcam statutul…
– Domnilor, continuă Păsmăian, nu-l mai lăsaţi să ne sfideze şi să facă politică sub nasul nostru, eu propun ca minim exerciţiu de democraţie să nu-l mai realegem. Şi pentru că, uitându-mă în sală, constat că nu prea avem posibili candidaţi, mai ales că participarea lasă de dorit, de bună seamă tot din cauza actualului preşedinte care şi-a chemat numai oamenii proprii, îl propun deci, pe domnul Minedrea, om integru, care a fost secretar şi se pricepe.
– Da, are dreptate, să-l alegem pe Minedrea! strigară câţiva din ultimul rând. Era, ca să zic aşa, „aripa tânără” a filialei, care se săturase să fie condusă de acelaşi om care era şef de pe vremea când nimeni nu visa la democraţie.
– Ce aţi făcut pentru cultură, domnilor? interveni binecunoscutul ziarist, pamfletar şi poet Nic.Norel Vedan. Eu am scris 20 de cărţi, unele chiar despre satul nostru. Cu ce m-aţi ajutat vreodată? Vă spun eu: cu nimic. Câte expoziţii de carte aţi organizat? Cu ce m-aţi ajutat la lansări? Câte cărţi mi-aţi promovat prin şcoli sau în comunităţile de români din străinătate în care aţi fost în vizită? Mai gândiţi-vă la întrebările mele, poate găsiţi cu ce să umpleţi planul de activităţi pentru anul acesta…
– Vă rog să aveţi răbdare! interveni prompt preşedintele dorind să oprească avalanşa de adevăruri care-i zgâriau timpanele. Termin imediat raportul şi apoi vă dau cuvântul.
Vizibil deranjat, dădu rapid citire ultimei părţi a raportului şi cifrelor încasărilor din cotizaţiile membrilor, precum şi cheltuielilor făcute anul trecut:
– S-au cheltuit numai sumele strict necesare pentru deplasările la şedinţele Alianţei centrale, fără diurnă. În rest, mici cheltuieli cu diplome, pancarde, afişe, invitaţii. Găsiţi toate actele justificative la dosar. De altfel, comisia de cenzori a validat bilanţul anual după verificarea documentelor justificative. Îi dau cuvântul domnului Bancheş, şeful comisiei de cenzori, care vă va spune aceleaşi lucruri ca şi mine.
Bancheş se ridică în picioare, plin de importanţa funcţiei şi momentului şi reciti, sub un alt titlu, procesul-verbal de încasări şi cheltuieli. Încheie fără niciun fel de şovăială:
– În urma verificărilor efectuate de comisia de cenzori, s-a tras concluzia că au existat documente justificative pentru toate cheltuielile…
– Au existat sau mai există? îl întrerupse scriitorul Ontici, mai mult de dragul de a-l vedea încurcându-se în propriile-i cuvinte…
– M…mda…există…da, raportul domnului preşedinte Unsu e corect! Ultimele cuvinte le spuse în grabă, bucuros să scape de sub lupa participanţilor şi se aşeză fericit că şi-a îndeplinit cu bine prima parte a misiunii. Mai avea o parte, mai delicată…fusese rugat de preşedinte să-l propună iar drept candidat la funcţie, aşa că era numai ochi şi urechi, să nu piardă cumva momentul.
– Stimaţi membri ai filialei „APA”, aveţi acum posibilitatea de a vă spune părerea pe marginea celor relatate…glasul preşedintelui suna destul de nesigur. Era ajutat de câţiva oameni din sală, dar erau şi câţiva de la care nu ştia la ce să se aştepte.
Urmară discursuri ţinute după regulile învăţate la şedinţele partidului unic de tristă amintire din care făcuseră parte mulţi dintre cei din sală, cu etapele bine ştiute: lauda realizărilor, problematizarea, autocritica, propunerile pentru împlinirea idealurilor comune şi angajamentul personal. Unii, mai tineri sau mai puţin nostalgici ai trecutului politic, încercară să modifice traiectoria discuţiilor, dar majoritatea reuşi să le păstreze în sfera nimicului cu care era obişnuită şi care-i venea ca o mănuşă.
Domnul profesor Doboviciu, fost director de şcoală şi primar, actualmente pensionar, luă cuvântul cu o voce gravă, afectată, imitându-l parcă pe marele actor George Vraca:
– Domnilor, venind încoace cu maşina, m-am gândit cu mare drag la filiala noastră şi la întâlnirea noastră de astăzi, prilej de împărtăşire a sentimentelor şi bucuriilor noastre. M-am mai gândit la tot ceea ce s-a făcut de-a lungul anilor şi cred că nimeni, nici eu, vă spun sincer, nu aş fi putut face mai mult decât actuala conducere. Domnul Unsu este cel care a dus filiala noastră spre cele mai măreţe culmi, muncind fără a cere nimic în schimb. Ştiţi că şi atunci când a plecat la o adunare generală la centru s-a gândit la binele nostru şi al satului? Da! Nu a vrut să cheltuiască prea mult din banii adunaţi din cotizaţii şi şi-a folosit propriile-i cupoane de reducere la transportul C.F.R., cupoane primite ca pensionar. Eu zic să-i mulţumim şi pe această cale şi să-i fim recunoscători. Şcoala nu face prea mult pentru educarea elevilor în spirit cultural şi patriotic. Aici intervine Alianţa, care suplineşte carenţele şcolii şi adună tineretul în ograda culturii…
– Da, sunt foarte mulţi tineri în sală…tineri trecuţi de 40 de ani! ripostă o voce din dreapta.
Ofensat, domnul Doboviciu continuă pe un ton iritat:
– E uşor să vorbim, dar avem nevoie de fapte, nu de vorbe. Propuneţi ceva concret, trasaţi sarcini exacte şi apoi trageţi-ne la răspundere. Să aud propuneri din sală, nu aluzii…
Dintr-o dată, pe nepusă masă, cenzorul Bancheş îşi aminti că mai avea ceva de spus şi se ridică în picioare plin de elan:
– Ţinând cont de realizările anilor trecuţi, cred că este nimerit să-l propun pentru funcţia de preşedinte pe domnul Unsu. Nu este un altul mai bun. Haideţi să-l votăm cu toţii!
Preşedintele Unsu, sări la rându-i de pe scaun şi strigă:
– Da, am trecut la punctul doi al ordinii de zi. Cine este pentru? Cine este împotrivă? Cine se abţine?
Pe când era gata, gata să spună cuvintele magice: „în unanimitate a fost reales domnul Unsu”, din sală se auzi vocea directorului Păsmăian:
– Nu uitaţi, domnilor, că mai era o propunere. Eu l-am propus pe domnul Minedrea.
– Nu am auzit propunerea, sări ca ars veterinarul Unsu care-şi vedea scaunul clătinându-se. A fost o singură propunere.
– Cum nu aţi auzit? Am spus-o destul de răspicat!
– Da, dar nu după ce am trecut la punctul doi al ordinii de zi. Aşa, puteaţi să faceţi o propunere şi pe stradă, nu?
– Bine, dacă-i aşa, o mai fac odată, acum după ce am trecut, în sfârşit, la punctul doi. Îl propun drept candidat la funcţia de preşedinte al filialei „APA” pe domnul Minedrea. Vă rog să supuneţi la vot ambele propuneri.
Ceea ce urmă, e greu de descris în cuvinte. În sală toată lumea vorbea, toată lumea vota cu oricine şi cu nimeni, era o învălmăşeală care-i plăcu preşedintelui Unsu. Prinse momentul şi începu să numere voturile, indiferent pentru cine erau.
– Pentru mine sunt 20 de voturi, haideţi să votăm pentru domnul Minedrea. Cine este pentru?
– Nu e bine, se amestecă Pontici, un fost ofiţer în retragere, nu aşa se votează! Sunt trei variante: Cine este pentru? Cine e împotrivă? Cine se abţine? Aşa trebuie supus la vot!
– Ba nu, că sunt doi candidaţi, aşa că se întreabă pentru fiecare „cine este pentru?”, apoi se numără voturile. Unii se pot abţine.
– Nu, nu e bine, nici măcar nu suntem jumătate plus unu. Votăm degeaba! se auzi o voce mai timidă de la mijlocul sălii…Ar trebui să se facă vot secret…
– Gata! Toată lumea votează! strigă preşedintele Unsu în microfon. Eu câte voturi aveam? Parcă 21. Bun, să vedem cine este pentru domnul Minedrea…Aşa…1,2…5…13! Treisprezece voturi! Iar eu aveam 23! E clar cine va fi preşedinte!
– Domnule, nu se poate aşa ceva! Tot dumneavoastră număraţi şi voturile? Vreţi să credem că sunteţi imparţial? Supărat, domnul director Păsmăian părăsi sala.
Preşedintele Unsu, palid, cu vocea tremurândă, ţinându-se cu o mână de microfon, realiză că pericolul cel mare trecuse şi încercă să se calmeze. Fusese cât pe ce să rateze funcţia. Şi chiar în favoarea dr.Minedrea care-i era prieten…Uite, domnule, cum poţi da de necaz. Ce s-ar fi făcut dacă rămânea pe dinafară? Nici nu-şi putea imagina. Bine c-a trecut. Cu un zâmbet forţat, îşi drese grasul şi spuse în microfon:
– Cu majoritate de voturi a fost ales preşedinte pentru încă doi ani, domnul Unsu. Nici nu realiza că vorbea despre sine la persoana a treia. Trecuse cu bine de acest mare „hop”. Acum putea fi mărinimos, aşa că, continuă: În ceea ce priveşte vicepreşedintele, secretarul şi comitetul de conducere, propun să rămână toţi neschimbaţi.
– De ce să rămână acelaşi comitet? întrebă un domn…unii nici măcar nu sunt prezenţi…dacă nu vin nici măcar o dată pe an…şi oricum, sunt prea mulţi…ce fac 17 persoane în comitet?
Dar întrebarea nu mai fu auzită de nimeni. Toţi erau de acord că nu mai are niciun rost să comenteze. Jocurile fuseseră făcute. Preşedintele nou ales, propuse, parcă în ciuda tuturor:
– Vom mai alege două persoane în comitet. Sunt sigur că sunteţi de acord cu doamnele Popescu şi Florescu, că doar trebuie să promovăm şi femeile, nu? Bine, au fost alese cu unanimitate de voturi. Vă mulţumesc şi vă invit în hol la o cafea.
Domnul Minedrea zâmbea amar. Văzuse acum realitatea. Cu cine are de-a face şi cine-i era prieten. Şi nu-i plăcuse. Faţeta asta n-o cunoştea. Credea că toţi erau sinceri şi corecţi ca el. De-asta nici nu se zbătuse pentru funcţie. Fusese cel mai calm dintre toţi. „Uite, domnule, cum sunt oamenii! Deh, nu contează, nici nu mi-am dorit funcţia asta. Păcat doar că mi-am făcut un duşman din Unsu. După cum mă priveşte, sigur crede că eu am pus ceva la cale. Iar eu, nici nu am ştiut. Bine că s-a terminat. Om vedea noi ce-om mai face. Deocamdată, vorba lui Caragiale << pupat toţi Piaţa Endependenţei!>>”.
Asaltat de susţinătorii care doreau să-l felicite, preşedintele reales se opri cu paharul de apă în mână, supărat de un gând:
– Oare adunarea o fi fost sau nu statutară?

Iarmaroc

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Primăvara asta …cu-n simţ pragmatic dezvoltat
lângă piaţa nouă şi-a deschis iarmarocul
înşirând pe razele de soare la zvântat
de mucegaiul impregnat în petrecutele vieţi
fanatele măşti retro umane.

Oriunde privirea-ţi întorci multiplicate la indigo se-nghesuie pe bănci
diformele umbre ale celor ce sub scutul convenienţelor o viaţă au dospit
visulul strâmb al altora mereu croind.

Cuirasate tegumente-n culori pământii învineţindu-se în ritmul sincopat
de-a fi bătătorit drumul prăfuit pe dezarticulate stereotipii
sunete scrijelite-n văzduh de încă metalizata suverana dorinţă
strecurată printre stropii de salivă prelinşi peste tremurătoarele bărbii.

Şi peste toate – şoarece amuşinând  din vizuină mult visata şi-nfricoşătoarea libertate-
privirile mereu ne-ncrezătoare pieziş strecurate printre obloanele tot mai chinuitor deschizându-se lăcrimând în dimineţile curate.

Bâlci al deşărtăciunii, pantomimă încăpăţânată prelinsă-n strâmbe forme
şi-ntipărită-n ceara scursă pe ultima piatră pe care întru eternitatea
niciodată oarbă stă scrisă bâlbâita voinţă a disipatului fum nicicând încercată.

Zâmbeşte primăvara risipindu-şi mirosul suav de zambile şi-nvăluindu-le pe toate-n cerul de satin lasă să cadă peste ele alinătoare ploaie de petale albe .

Şi dintr-o dată totul pare sa fi amuţit şi nu  se mai aude decât veselul şi asurzitorul ciripit al  păsărilor  pregătite pentru cuibărit.