Arhiva revistei

Nu ştiu cum va fi mai departe

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

o femeie-n delir cu umerii fragili
se plimbă pe străzile oraşului de ceaţă
se poate intui-n tăcere, vibraţia şoaptelor ei
mirosul prafului cu iz de mâzgă
privirea-i sticloasă sub pleoape, gândul fugar,
în neliniştea care-i tremură glasul

o ameninţă clipele bolnave
are o greutate de bolovan în piept
nu poate trece prin nepăsare dincolo
umblă după o iubire de aer
prin partea nevăzută a bărbatului

şi-i gata să pună pe masa dragostei
sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine
să le guste împreună puţin câte puţin
fără pretexte inutile
gasindu-se înscrişi unul într-altul
ca focul într-un cerc
şi la capătul drumului când vor deveni liberi
vor simţi sentimentele cum ţâşnesc
şi-şi vor îmbrăşişa umbra
la care vor rămâne fiecare singur

nu ştiu cum va fi mai departe
fără freamătul următorelor nopţi
restituie iubirii

Amânare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Răsădeam iluzii în aşteptare
Să rodească tomuri de sentimente
Plantele astea stropite cu ierbicidele viciului
Refuzau să-nflorească
Le afişam la balcon sterpe
Se hrăneau din carnea de energie a Soarelui
Şi sorbeau iubire cât broboanele de rouă
doar dimineaţa mai treceam să le văd
sădind lângă ele sâmburi de speranţă
amânând încă o zi
ieşirea

Unde să-ţi macini disperarea

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Cu ce vom deschide porţile?
cheile sunt ruginite
drumurile toate se duc în pustiu
nimeni nu vine prin întuneric,
ziua şi noaptea şi-au dat seama
că n-avem timp să căutăm izvorul
şi scormonim pământul dimineţii
într-o oază de fluturi.

Morile de vânt locuite de stafii
degeaba le bate vântu-n aripi
au rămas invalide de braţe
ochii tăi lacomi de priveghere
rotunjesc tăioşi cercul
prin care trece lumina
în interiorul cu pereţii de praf.

Femeia din tine are spasme
semn că dispare starea putredă,
la pragul îndoielii e întrebarea
unde să-ţi macini disperarea
când te lasă genunchii pe pietre
din care nu poţi zidi sufletul?

Am omorât un înger

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Şi-mi amintesc de-un sunet…
De-un înger de lumină.
De-o rază de văpaie aprinsă peste tot.
Mi-acoperea bordeiul
Pătrunzând prin acoperiş.
Si-apoi –
O izbitură.
Iar aripile-ţi rupte,
iubite ingere…
gemeau, strigând durerea.

Camelia Petre şi poezia ce nu îşi pierde urma

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Din păcate, datorită situaţiei în care se găseşte literatura românească, mai multe dintre debuturile promiţătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creaţii de certă valoare pierzându-şi urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste şi critici la comandă, continuă să fie publicate cărţi penibile ce reuşesc în scurt timp să câştige premii bombastice şi mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generaţii se vor cerne şi aceste valori false, trebuie să aşteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat.
Foarte mulţi scriitori se zbat, în aceste condiţii, să găsească un sponsor şi o editură care să le publice, pe gratis sau la un preţ avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieşi din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist.
Criticii, dintre cei care au mai rămas oneşti şi preocupaţi cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiţi de câte cărţi proaste au citit, ori se dedică unor studii şi creaţii care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral.
Ar mai fi ca soluţie şi concursurile pentru debutanţi, dar şi acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se ştiu şi se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestităţii, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne fereşte!, să spui ceea ce crezi… te trezeşti că nu mai poţi publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găseşte spaţiu.
Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre şi-a demonstrat talentul şi răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experienţa acumulată şi căutările specifice femeii ce se află în faţa unor noi provocări şi a unei alte interpretări a feminităţii în şi prin cuvinte.
Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidenţiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte şi un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esenţa lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citeşte pe sine” (o paralelă vişnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculţi care se rostogolesc prin muşchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8).
Prin periplul tematic vom reţine „privirea”, „care îşi pune amprenta pe mai multe suprafeţe deodată” (Linia, pagina 12); „frumuseţea”, „care ştie cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumuseţea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agăţată de timp” şi „omul”, „această oglindă nici lut şi nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeţii”, „care nu ar trebui să fie atinşi de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfinţit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aş fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70).
Numai şi după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de preţiozităţi. Se observă atât delicateţea cât şi forţa expresiilor, calităţi remarcate şi de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească.
Frecventând un atelier literar (www.poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influenţelor şi comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre ştie cât de uşor „îşi poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aş completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerşetor nătâng” (Poemul îşi pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunţit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o uşoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48).
Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenuşă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeţii nu ar trebui să fie vreodată auziţi” (Aură de poet, pagina 50).
Poate că singurul poem care nu îşi găseşte loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de faţă, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus…
Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea uşor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulţi. După cum menţionează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie… tu, întors cu faţa la oglindă aştepţi”. Iar mie, ca cititor, această aşteptare mi-a confirmat că poezia are forţe miraculoase şi va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea.

Ionuţ Caragea
24-03-2010

Primăvara

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Păsările ciripesc,
Primăvara o vestesc.
A trecut iarna geroasă,
Numai e de stat în casă!

Oamenii cu mic cu mare
Au ieşit toţi pe ogoare,
Şi cu mare sârguinţă,
Fac cele de trebuinţă

Pentru a-nsămânţa ogorul
Ce va-ndestula poporul.
Iar noi copiii cuminţi,
Îi ajutăm pe părinţi.

Sturz  Paula
Clasa a III-a
Înv. Agoston-Grecu Dana

Clepsidra fermecată – fragment de roman –

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

VRAJA IERNII

“Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate
Dar din toate , vouă, nu vă cer nimic.”
Serghei Esenin, trad. George Lesnea

E viscol şi crivăţul aspru biciuieşte fără milă tot ce întâlneşte în cale, spulberând zăpada în toate direcţiile. Ninge mult, ninge abundent, iar plumbul cerului s-a albit de atâta ninsoare. Casele şi grădinile sunt încovoiate sub nămeţi, iar copacii golaşi, preschimbaţi în crengi uscate ca o mână uscăţivă de bătrân întoarsă a îndurare, se unduiesc trosnind , cu pieptul deschis în faţa furtunii.
Mugetul mării cu valurile sale uriaşe, este de-a dreptul înfricoşător. Câteva păsări dezorientate se luptă să reziste curenţilor turbionari care le năucesc.
Oameni grăbiţi, îmbrăcaţi în cojoace groase îşi acoperă cât mai bine corpul, protejându-se de rafalele nimicitoare şi merg, din obişnuinţă, pe unde ştiu că este trotuarul. Nu se mai vede nimic, nici strada, nici gardurile şi apariţia unei maşini sperie acele fiinţe înfundate în cizme, mănuşi şi căciuli. Printre gene privirea îşi face pârtie. Numai copiii, cu obrajii roşii şi năsucuri îngheţate sunt cei mai fericiţi, căci iarna cu ger şi ninsoare bogată le stimulează imaginaţia în lumea de basm a jocului pe care îl trăiesc intens.
Aş vrea să mă pot transforma într-un URS, să-mi răresc bătăile inimii, sângele să-mi curgă foarte încet şi să mă las toropită de somn într-o hibernare lungă, cu vise de flori şi fluturi şi să mă trezesc ca Eva la susurul unui izvor sub razele soarelui de primăvară în grădina veşnic verde.

Să fie iarnă şi să mai ai şi de făcut injecţii este deja prea mult! Toţi copiii se tem de injecţii, dar nu au ce face. Eu am fost învăţată să am încredere în medici şi să urmez cu stricteţe tratamentul indicat pentru a mă vindeca. Aşadar, deşi eram mică, înţelegeam că trebuie să suport un asemenea chin ca să fiu sănătoasă din nou.
Într-o iarnă, pentru a face zece injecţii, în fiecare zi câte una, mergeam cu mama undeva foarte departe, pe jos. Aveam mănuşi albastre legate cu o aţă împletită pe după gât, ca să nu le pierd, aveam un paltonaş evazat lucrat de mână la Şcoala de Arte şi Meserii (mă îmbrăcam de la Casa de Modă), iar căciuliţa era la fel cu fularul. Refuzam cu înverşunare să pun la gură fularul şi respiram adânc. Zăpada era cât munţii, aşa mi se părea. De altfel când ne jucam, făceam un tunel prin care puteam să trecem pe rând, mai mulţi copii. Cel mai plăcut era când zăpada îngheţa şi puteai să mergi fără să te afunzi şi să fii undeva sus şi să pari foarte mare, sau să mănânci ţurţuri de gheaţă începând de la vârf, până la bază. Nimeni nu era ca noi . Toată lumea era a noastră. Şi tot aşa mergeam cu mama. Pe drum îmi spunea că dacă sunt cuminte îmi va da o prăjitură, sau chestii de-astea care încântă copiii, dar eu nu eram atrasă şi mă temeam de injecţia care urma.
Casa la care trebuia să ajungem era pe o stradă în pantă şi gardul avea fiecare segment mai sus. La casa aceea locuia un bătrânel care se pricepea să facă injecţii. Nu am înţeles de ce tocmai acolo trebuia să mergem, dar multe lucruri sunt de neînţeles pentru copii.
Domnul acela avea o voce foarte plăcută şi ne conducea printr-o verandă într-o cameră foarte încărcată cu tablouri, bibelouri, carpete, mobilier vechi de când lumea. Era ceva de-a dreptul sufocant. Eu însă mă gândeam numai la injecţie. Păream calmă şi ascultătoare, dar eram în sufletul meu revoltată când vedeam seringa de metal şi sticlă , cu acul acela înfiorător, prea lung şi prea ascuţit, duşmănos din cale-afară. După ce trăgea serul , ridica seringa şi ţâşnea ca o minusculă fântână arteziană în aer, apoi urma coşmarul. Îmi înfrânam teama cu măiestrie.
-Ce cuminte eşti! Spunea încântat bătrânelul. Alţi copii plâng şi se zvârcolesc.
Mama era foarte vorbăreaţă, dar nu ţin minte nimic din ceea ce spunea atunci. Cum mereu am avut o lipsă de calciu, presupun că erau injecţii cu calciu Sandoz. Încă de la prima injecţie, domnul acela a ştiut cum să îmi distragă atenţia. Printre lucrurile din camera erau multe bibelouri. Consideram încă de pe atunci că aceste obiecte sunt lipsite de sens, nu sunt frumoase.
-Nu sunt decât cuib de praf – aşa spunea mama. După cum nici mama nu le suporta, mai târziu, nici eu.
Însă atunci, acolo, în camera aceea supraîncărcată, exista ceva miraculos, ceva care mă captiva. Era un peşte din sticlă colorată. Avea o gură căscată, iar la exterior înotătoarele şi coada erau tot din sticlă. Domnul care îmi făcea injecţii (Ce înjositor! Un bărbat să facă injecţii unei fetiţe. . . ) m-a încurajat să iau peştele din sticlă şi să îl pun la ochi. Prin gura deschisă a peştelui m-am uitat în interiorul său. O lume mirifică mi se deschidea. Culorile sticlei se amestecau ca valurile mării, mai ales că predomina albastrul. Eram fascinată de simfonia de culori şi uitam de toţi şi de toate:  şi de înţepătura unei blestemate de injecţii, şi de gerul de afară, şi de drumul lung pe care îl aveam de parcurs cu mama.
Numărătoarea inversă a injecţiilor se desfăşura ca la NASA: după prima injecţie, urmau 9, apoi 8, 7, 6 şi aşa mai departe. De fiecare dată uitându-mă prin gura peştelui de sticlă vedeam ceva deosebit. Citisem cărţi despre balene care puteau înghiţi o barcă întreagă cu tot cu oamenii din ea şi îmi închipuiam cum ar fi să mă trezesc în gura unei astfel de balene .
Astfel de întâmplări din copilărie sunt adunate ca un bucheţel de lăcrămioare în sufletul meu.

La căpătâiul nopţii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

De nu se frâng copacii,
de dorul verde-al frunzei,
eu cum s-adăpostesc
iubirea
în cuiburi
printre vulturi?

De-i tolănit tot cerul,
pe creste-nzăpezite,
eu cum să caut
focul
în pietre lâncezânde…

Şi apele de curg
nepăsătoare,
rostogolind uitarea-n albii,
atunci…
voi pune flori la căpătâiul nopţii,
şi-o lacrimă-alean
pe chipul sorţii…

De nu se frâng copacii,
de dorul verde-al frunzei,
eu cum să-mi leg destinul,
de piatra
istovită… de-ncercare…
de-ncercare!
din ciclul (poeme becartiene)

Arhaic

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Şi-n întunericul
ce constrictiv ne-nvăluia
doar lacrima prin gânduri
spasmotic tresărea.

Din masa amorfă
de cuvinte
cu buzele amorţite
o bucată am rupt
tot modelând
în lumina purificatoare
umbra înfricoşătoare-a
bumerngului gând.

Dar n-am ştiut
în ce culoare-ar mai fi potrivit
sau mai ales ce stil
ţi-ar fi pe plac
ca să-nţelegi ce am gândit.

Ca-n parnasianism
sau simbolism
ne-am potrivit
însa din jungla ce în jur creştea
doar dadaismul
asurzitor răsuna.

Gestul pripit
de dezolare frânt
în praful timpului
scăpa tăcând
balastul de cuvinte inutil
pentru că iată
luna prevestea-n sextil
cum că venise vremea de-a-nvăţa
arhaicul limbaj de babuin
şi făr’ de inhibiţii…de-a urla.

Gândul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

gândul dormea cu obrazul pe o carte
îi căzuseră genele printre file
cu ochii credeam sigur că vede
erau orbi alunecaţi în întuneric

în seara de octombrie
cernuseră ploile stropii mărunţi
ceaţa cu trupul cenuşiu se lovea-n ochi
pe drumuri în glod numai noi
întâmplaţi prin lume doi prizonieri
minţindu-se pe sine
cu prea multă libertate

zoream mereu spre ţărmul celălalt
trupul apei să se spargă
în lumina răsăritului de soare
ploua pe zgomotoasa întindere
se apropia un vapor cu aburi
care strănuta fum

gândul s-a întors din vis
era treaz
şi-a aşezat ochelarii de zi
ploaia încetase
oamenii o respirau
dimineaţa plângea cu lacrimi de rouă
pe buza infinitului