Diario di Normandia (1975 –1979). Jurnal de Normandia.
Versiune română Geo Vasile. Iaşi, Ed. Princeps, 2010
Postfaţă: Patrizia Garofalo.

Din postfaţă pot fi reţinute aprecieri pline de miez însoţite de o pertinentă evaluare estetică, cum ar fi, de pildă că acest florilegiu poetic aproape proustian, distins cu premiul Montale, oferă “descripţii precise de locuri urmate de reflecţii înşirate ca perlele una înlăuntrul celeilalte care fac incompatibil textul cu reportajul de călătorie în ciuda coordonatelor exacte spaţio-temporale”, tip Trouville, Calvados:8 august, Saint-Aubin, Calvados: 18 august, Cabourg, Calvados: 23 august etc.
Textele “se deschid ca nişte ferestre ale sufletului într-o antirealitate pe care Ruffilli o orchestrează în chip magistral”. Chiar dacă fiecare carte a scriitorului din Treviso pare să focalizeze o experienţă-limită de viaţă, a sa sau a celorlalţi (copilărie, familie, Aids, droguri, închisoare, călătorii în Italia sau în lume, iubire etc.) ea confirmă faptul că viaţa nu este căutare de experienţe, ci în primul rând căutare de sine: “Pe catargul de la pupa/adastă o mulţime de pescăruşi/aducând cu nişte siguranţe/pe reţelele de tensiune.// (Nu mă văd nici / tânăr nici bătrân/ nu ştiu dacă-s frumos/sau urât. Mă simt/puţin împiedicat/sau prefer să trec/aproape nevăzut/ori de câte ori/mă zăresc în oglindă.) (şuier suflu pocnet/domol plăpând stins/pendul lamă aripă de peşte/ce dispare-n zigzag).
Plajele stâncoase ale Normandiei măturate de zbuciumul mării, pictate printre alţii de Gustave Courbet sau cerurile variabile şi vaporoase ale lui Matisse, nu sunt decât un vast decor la graniţa dintre elementele fundamentale ale lumii (apă, pământ, firmament) în care Paolo Ruffilli îşi dă întâlnire cu sine, cu miile de forme şi rumori, cu întreaga viaţă, reală şi fantastică, văzută şi nevăzută a lucrurilor şi fiinţelor locului cu care provizoriu se identifică.

străină o femeie cu umerii fragili
cu vibraţia şoaptelor ei
o umbră nevăzută pe străzi
se plimbă prin oraşul în ceaţă cu praful umed
după o iubire pierdută

gata să-şi pună sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine
pe masa dragostei, făra pretexte
aşa cum din cuvinte mohorâte
iese seva unui poem

simte cum ţâşnesc sentimentele şi coboară prin gânduri
bărbatul cu partea ascunsă vederii
să-i ilumineze chipul
şi caută, caută

poate îl va găsi într-o zi

In Memoriam GRIGORE VIERU

Ţi-ai luat penelul şi-ai plecat

În alt tărâm al Poeziei,
Ţi-ai ispăşit orice păcat
Iubind pământul României.

Acolo fiind vei scrie, iar,
Noi pagini de amar şi dor
Cu gândul l-ai tăi fraţi, ce chiar
Te plâng şi-acum în pieptul lor.

Să nu fii trist şi să trimiţi,
Din când în când, un vers, măcar,
Să-i mângâi pe-ai tăi blânzi părinţi,
Să simţi că n-a fost în zadar

Să te aştepte-n poartă, puşi
De îngerul Măriei Sale,
Să-ţi lumineze paşii duşi
Pe culmi de foc în lumi astrale.

Iubind pământul Veşniciei,
Ţi-ai luat penelul şi-ai plecat
Pe aripile Poeziei,
Ştiind c-a scrie nu-i păcat…

Gherla, 27 februarie 2010

Mileniile aşternute între noi
zăpezile-au topit
şi din noroi
trecând prin frunzele
care foşneau cândva
se-nălţă iar
fragili lăstarii noi.

Deşert.
Infinit.
Îmi las mâinile să alunece.
Mă doare propria-mi atingere.
O simt atât de grea.
Picioarele-s de fier.
Le scutur.
Inele de metal se sparg
Şi-acoperă pământul.
Se năpusteşte noaptea-
amorţire.

De-atâta frig
neplânsele lacrimi
în buzunarul inimii uitate
cristalizate-n
pumnal de Damasc
strălucesc oţelit.

Clipocitul în orga lichidă
a încremenit şi
doar sunetul gheţii
solfegiază ascuţit
cu încăpăţânare-n
întunericul tăcerii
scrijelind
până când cerul încărunţit
în aşchii de lumină despletit
din ele iarăşi va-ncropi
alinătoarele aripi
de măcălendrii cenuşii.

Am avut un căţeluş
Mic, frumos, parcă de pluş
Ani de zile ne-a păzit
Toţi din casă l-au iubit.

Căţeluşul nostru drag
Mereu ne-aştepta în prag
Şi acasă cand veneam
De la poartă-l întâlneam.

În jurul nostru alerga,
Cu ochii blânzi ne privea
Până-n curte n-am intrat
Nu se oprea din lătrat.

Copilul îl iubea nespus
Câinele-l urma supus
Se jucau, se întreceau
Şi prin curte alergau.

Timpul iute a trecut
Copilul mare a crescut
Câinele a-mbătrânit
Şi-odată s-a îmbolnăvit.

Trist băiatu-l mângâia
Iar el din ochi îi spunea:
“Nu mai am mult de trăit,
Mă apropii de sfârşit.”

După-un timp el a murit
Toţi am plâns şi-am suferit
Dar ne-aducem des aminte
De căţeluşul cuminte.

21.11.2008

Tg-Jiu

Schijele vremii îl loviseră din mers
ca un fulger lovind aproape de ţintă
a mers mai departe prin destin călare
având orgoliul o moştenire din neam
care-i boicota pornirile
pe drumuri înfundate

Niciodată zilele şi nopţile nu erau la fel
aveau riscul presupus al căutării
aura solemnă făcea din el
un sfânt supus greşelii oamenilor
pe care le înţelegea fără să le suporte cu uşurinţă

Cu timpul
clipele îngheţate pe marginea oglinzii
alunecau în gustul de cenuşe al morţii
cum se aud picăturile de ploaie
lovind umerii încovoiaţi.
Linii frânte tăiate pe feţe spălăcite
cicatrici lăsate de-a latul privirii
este tot ce voiam să nu se întâmple
trecerea să fie a unui înţelept
şi nu o lamentare banală
a sfârşitului firesc
care s-ar fi întâmplat mai demult
dar norocul l-a gasit mereu acasă.

Petale de lumină
legate cu fir
cad peste drumeţii
plecaţi la Biserică
să şoptească păcatele
în faţa Sfântului Altar.
Dincolo, moţăie preotul,
frigul urcă sub odăjdii
şi gura îl îndeamnă
la o înghiţitură de vin
ca agheazmă.

De pe pereţi şi tavan
Sfinţii miraţi
se sfătuiesc.
Preotul înmiresmează aerul
cu tămâie încinsă,
femeile stau aplecate
căutându-l din ochi
să ierte păcatul
originar.

Nu mai contează, azi, nimic
Dreptate, Adevăr, Iubirea,
Când zeul Ban e cel voinic,
Iar mama lui e Nesimţirea.

Cluj-Napoca, 13 februarie 2010

Am prins întunericul în ceaţă
vuietul mării în scoică
mi-e teamă că-n ochi izvorăşte lumina
se varsă un răsărit peste umbre
şi dispare o risipă de vorbe.

În locul lăsat liber
se aşează tăcerea-n genunchi, ne priveşte
respiră greu cu gândurile strânse-n braţe
se târăşte pe cioplitele pietre
cu capul plecat, cu umerii lăsaţi
strângând în căuşul mâinii lumina
ca pe unica salvare din lumea fără stapân.

Mâhnit atunci, păcătos de la origine
nu ştiu pe cine să mai iubesc
scap gândurile din braţe
alerg după ele
de sub picioare curge drumul
găsit lângă un pod
care abia se ţine pe picioare
ros sub tălpi
de un râu nemilos.

Simţi că totul e pierdut,
Visele s-au năruit?
Nu mai ai nici o speranţă,
Nu vrei nimic, de la viaţă?

Inima de jale-i plină,
Spaime şi dureri te-animă?
Pune totul pe hârtie
Şi vei simţi bucurie!

Fila tace si te-ascultă,
Sufletu-ţi prea plin, tresaltă.
Cu condeiu-n mână iute,
Umple paginile mute!

Când de scris ai terminat,
Of-ul s-a şi spulberat,
Ia-o iar de la-nceput
Niciodată nu-i prea mult,

20.11.2008

Tg-Jiu

Ce frumoasă este viaţa când trăieşti în armonie,
Şi din gânduri înţelepte îi faci vieţii temelie,
Cât de mic îţi pare totul când priveşti spre infinit,
Şi te bucuri pentru clipa de răgaz cât ai trăit…
Dacă-ai şti că-n viaţa asta totul este calculat,
C-ai venit cu ghemul vieţii dinainte ajustat
Ca să fie lung sau scurt, să te bucuri sau să rabzi
Şi din toate câte faci să înveţi cum să nu cazi…
Poate-ai şti să alegi drumul care poate să te-mbie
Să trăieşti în bună stare cu iubire şi-armonie
Ca să laşi în urma ta un Pământ mai primitor
Pentru omul care vine să-ţi ofere ajutor.
Şi de-ai şti că poţi fi liber să faci tot ce îţi propui,
Să ajuţi în lumea asta prin cuvântul care-l spui
Sau prin gestul tău de pace cum iubire poţi să dai
Fiinţei ce te priveşte aşteptând un colţ de Rai…
Să cunoşti, să ai curajul să înfrunţi şi vremea rea
Şi priviri apăsătoare, ura, chiar şi vorba grea
Pentru – a merge mai departe spre a face ce ţi-e dat,
Ce ţi-e scris în cartea vieţii chiar de Cel ce te-a creat.
Poate-ai şti că viaţa asta este cel mai frumos dar,
Pentru sufletul tău care, caută lumina-n har,
Şi ai pune preţ pe viaţă şi pe cei care-ţi zâmbesc
Fericiţi că sunt cu tine azi în neamul omenesc.

Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare
că am iubit prea mult albastrul cer
şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea
crezând că, încă, dreptul am, să sper.

Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta
când am trăit prin munţi de unul singur
şi-am haiducit cu şoimii şi cu cerbii,
din iarnă pân’a dat stejaru-n mugur.

Mă iartă, Doamne, pentru primăvara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur.
Am vrut să fur discret un colţ din soare
şi în oglinda râului să-l scutur.

Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind să fie doar a mea câmpia.
O vară am sperat să-mi crească aripi,
spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.

Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub pleoape,
cu sârg, toţi norii toamnei, până când
ca într-o rugă, spusă doar în şoaptă,
i-am transformat în lacrimi, rând pe rând.

linişte în crîng -
o pasăre bea roua
florilor de mai