Arhivă pentru ‘numărul 40’

____________________________________________________________

Ştiu, turnurile nopţii spre lună se-nclină
Pe acoperişuri vin păsări mari de pradă,
Din clipe prinse-n iris ies iele de lumină
Cu dansul lor în cercuri spectacol de estradă.

Mă înspăimântă bezna şi nu am o sclipire
Vin dezertări şi temeri cu gustul lor de fiere,
Şi zbuciumul nădejdii aproape-i de topire
În cupe îşi ţes pânza paianjenii-n tăcere.

Prin câmpurile arse descoperi-vei drumul,
Însingurat şi gol eşti, un izgonit din lume,
Vai, unde sunt bărbaţii cu ochii lor ca scrumul?
Şi cui să-i spun acuma ce mă framântă-anume?

Te cheamă voci difuze din spaţiu de oriunde
Şi netezind tăios, sunt cuvintele ca-n palmă,
Trec, parcă, fluturi negri prin umbrele rotunde
Şi-n marginile vieţii alunecarea-i calmă.

__________________________________________________________

Pasul neauzit…
se mai leagănă doar
umbra bătranului ulm
purtând în coroană
înţepenit
condurul lunii…

______________________________________________________________________________________________________

Luna subţire
Tremură de frig pe cer –
Plapumă de nori.

**

Pânza de ceaţă
Înveleşte ca-n sicriu
Faţa lacului.

**

Trasă de doi boi,
Sania cu un sicriu
Urcă prin nămeţi.

**

Pietre de mormânt
Par pe dealu-nzăpezit
Pete pe tavan.

**

Ninge cu tifon
Presărat cu sânge mov –
Bate vântu-n front.

**

Peste munţi si văi,
Pânză de păienjeniş
Zăpada cerne.

**

Gheaţa picură
De pe ramuri fără ochi –
Bătrâna iarnă.

**

În lacul bocnă
Se admiră un arin
Ca în oglindă.

**

Raze de soare
Se-mpletesc la răsărit
Cu fulgii pufoşi.

**

Soarele cu dinţi
Îşi reflectă razele
De zăpada grea.

**

Pe un derdeluş,
Din fulare şi căciuli
Aburii ţâşnesc.

**

Pe un pat de nea
Sângerează un cocoş –
Oala aburind.

**

În miez de iarnă,
Albi hulubi peste oraş
Pacea domină.

**

20 Ianuarie 2010

________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 2 “Înăuntru”

“Faţă de porc” lasă fata sângerând, cu nasul spart, într-un colţ al garajului și se îndreaptă cu capul plecat spre masa unde stau barosanii. El e ăla care se ocupă de curve și chiar îi place să facă asta. Se simte „bărbat”.
Cobe, cel mai “greu” dintre ei, priveşte cu dezgust cum îşi aşează curul de o tonă pe scaun și apoi se ia de el:
- Auzi, tu chiar crezi că noi nu avem nimic mai bun de făcut decât să-ţi acoperim ţie urmele?
“Faţă de porc” nu răspunde, căci o mai făcuse odată, demult, și se alesese cu o bâtă de baseball peste bot. Trebuise să-și schimbe atunci majoritatea dinţilor și asta pe cheltuiala lui, aşa că-și învăţase lecția. Cel mai bine, deocamdată, este să tacă.
- Nu înţeleg cum de dracu m-am ales cu nişte dobitoci ca voi! Voi nici de o târfă nu sunteţi în stare să aveţi grijă! Una te trage pe pix cu banii de câteva luni (și face o pauză uitându-se la fata ce stă ghemuită pe cimentul rece)… și alta care nu și-o pune cu tine, pentru că tu eşti prea prost să ţi se scoale… o strângi de gât. Măcar ţi s-a ridicat, după ce ai omorât-o? I-ai dat un număr, aşa la “rece”?
“Faţă de porc” aruncă o privire fugitivă la cel de lângă, căci nu-și dă seama, dacă acum ar trebui să răspundă sau nu, dar acesta îi ocoleşte privirea.
Se riscă:
- Nu șeful, nu i-am făcut nimic. Îmi pare rău șeful, nu am vrut să iasă aşa…
- Zi și tu acum, continuă Cobe, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Să-l scot pe boul ăsta din căcat sau să-l dau pe mâna gaborilor?
Cel care îi stă în dreapta îşi aprinde un Kent și zice:
- Lasă-l mă Cobe, dă-l dracu’! Oricum trebuie să vedem ce facem cu copilul.
- Care copil? face Cobe.
- Păi aia moartă are un puşti de vreo 12 ani sau cam aşa ceva…
- Ce mă?!…
„Faţă de porc” înlemneşte. „Mi-o iau, acum mi-o iau tare de tot… Of Doamne, dar prost sunt”. Aude uşa de la garaj cum se deschide în spate, dar nu se întoarce, căci asta ar fi însemnat lipsă de respect faţă de şef și numai asta îi mai lipsea acum…
- Auzi, îl întreabă Cobe, puştiul ăla e cumva unul pe la un metru şaptezeci, bruneţel și bine făcut?
- Da, se grăbeşte “Faţă de porc” să-i răspundă, simţind în tonul lui un fel de relaxare, o scăpare.
Cel din dreapta lui Cobe se uită spre uşa garajului și vrea să se ridice, dar i se face semn să stea jos.
- Auzi, continuă Cobe, și cumva puştiul ăsta are un cuţit mare în mână și stă acum exact în spatele tău?
- Ce?!…
„Faţă de porc” face o încercare de a se întoarce, dar în acel moment simte o lovitură în ceafă și rămâne înţepenit. Vrea să spună ceva, dar din gură nu-i iese decât sânge. Se agaţă cu o mână de muşamaua de pe masă și în timp ce cade cu scaunul, o trage după el cu două scrumiere și o sticlă de whisky. O ţigară aprinsă îi aterizează pe faţă și începe să ardă mocnit, dar „Faţă de porc” nu reușeşte s-o îndepărteze. Are probleme mult mai importante acum. Se duce…
- A omorât-o pe mama, rosteşte puştiul, pe un ton rece, detaşat.
- Ştiu copile, îi răspunde Cobe. Acum poţi să te linişteşti, ai făcut ce trebuia. Poţi să pleci, ne ocupăm noi de tot.
- Ar mai fi ceva, zice puştiul şi ochii îi sclipesc verde, hipnotic.
- Da, spune, orice.
- Aş vrea să rămân cu voi, dacă se poate.
Cobe cască puţin gura, apoi dă din cap în semn de aprobare. În mintea lui ceva îi spune că ăsta e cursul firesc al lucrurilor și că nu are sens să se împotrivească.
Aşa începe totul.

Duc diferite pacheţele, în şcoli, baruri și hoteluri. Mă descurc, pentru că nu pun întrebări, nu vorbesc decât ce trebuie și sunt un băiat cu capul pe umeri. Toată viaţa mi-am dorit să fac un lucru important, ceva zilnic și acum l-am căpătat. Ăsta e serviciul meu. Acum am responsabilităţi.
Cobe mi-a dat o cameră la el acasă, unde dorm sau îmi petrec puţinul timp liber, și cei din jur au început să privească cu alţi ochi “relaţia” dintre noi doi, care a ajuns, într-un timp scurt, mult prea apropiată.
Majoritatea sunt invidioși, până și Mando, mâna dreaptă a lui Cobe, deși nu spune nimeni nimic. Îi înţeleg, sunt oameni.
Într-o zi, după ce livrez marfa, sunt claxonat de o mașină de Poliţie și cel de la volan, îmi face semn să mă apropii. Mă panichez puţin, chiar dacă acum sunt “curat”, dar îmi dau seama că agravez situația dacă fug, aşa că mă duc.
- Intră în mașină! îmi spune și mă conformez.
Polițistul un tip slăbuţ, pe la vreo 40 de ani, miroase a bere și peşte.
- Ia zi unde te las, la orfelinat sau la secţie? Și acolo și acolo o să stai închis și o să iei bătaie, dar îţi dau posibilitatea să alegi, să nu zici că sunt om rău…
Întrebarea pluteşte pentru ceva vreme în aer, dar nu-i răspund.
- Nu prea eşti vorbăreţ, puştiule, nu? Ia zi mai bine, cum te cheamă? La asta poţi să răspunzi?
- Cosmin, dar mi se spune Papi.
- Papi?! Păi de la ce vine mă Papi, de la Papa de la Roma, de la papa de mâncare, sau de la ce? Ia zi, ţi-e foame?
- Vine de la Popey marinarul, bolborosesc. Aşa îmi spunea tata când eram mic.
- Da și acum tot aşa te strigă?
- Nu mă mai strigă că e… mort.
Cuvântul pe care tocmai l-am scos din gură, sună dureros în aerul îmbâcsit al mașinii și vocea îmi spune:
„- Lasă-le dracu de bărcuţe! Tot la ele te gândeşti?”
Da, tot la ele mă gândesc.
- Scuze puştiule, îmi spune poliţaiul pe un ton serios. Păi și maică-ta?
- La fel.
Urmează o tăcere lungă apoi mașina porneşte și sunt întrebat:
- Acum pe bune, unde stai?
- În capăt la pod, după liceu.
- Te duc eu.
Mi se pare un drum foarte lung deși nu durează mai mult de cinci minute.
- Puteţi să mă lăsaţi aici, spun, neştiind cum să cobor mai repede.
- Eşti sigur că aici puştiule, asta nu e o zonă prea frumoasă, mai ales pentru cineva de vârsta ta.
- Aici.
Îl văd pe Cobe și acesta mă observă la rândul lui și se îndreaptă în viteză spre mașină.
- Stai să vorbim un pic! îi zice polițistului și mie îmi spuse să-l aştept puţin mai încolo.
După două minute, mă cheamă.
- Papi, spune-i, m-am purtat bine cu tine, nu? mă întreabă gaborul.
- Da, bineînţeles.
Mă priveşte recunoscător, exact ca un câine căruia i-am dat ceva de ros.
Cobe îi bagă nişte bani în buzunar și plecăm.
- Auzi, mă atenţionează pe drum, asta să fie prima și ultima oară când te văd într-o mașină de poliţie! Ăștia sunt pentru băgat la zdup, nu pe post de limuzină!
„- Prostule, ai avut ocazia să bagi un as în mânecă și ai ratat!”, îmi spune vocea.
Peste câteva zile, în același loc, dau iar nas în nas cu poliţaiul. De data asta mă duc direct spre el și îi zic:
- Îmi datorezi o favoare, ştii, nu?
- D..da…
Puştiul are dreptate, îi datorează o favoare, și la ăştia ca el nu e bine să rămâi dator.

____________________________________________________________

Mereu îmi dispare câte ceva în timp
rămân tot mai singur printre oameni
aici totul zboară, clipele se grăbesc
spre un ţinut al tăcerii,
drumurile duc spre întuneric
pe un câmp năpădit de plante sălbatice
unde teama nu te lasă s-ajungi.

Acum că tu ai plecat, ştiu
mi-ai lăsat o umbră în presimţiri
aştept ploile de toamnă şi vântul
cu insomnii prelungite spre dimineaţă
şi dureri adăugate prin ani.

Pe cine să întreb când cade bruma
sau se acoperă ochii cu ceaţă
şi îngheaţă faţa nevăzută a unui gând.

____________________________________________________________

Se aprinde lumina-n casa pustie
o pasăre neagră e la fereastră
cineva apasă clapele pianului
să prind în auz ce nu se vede
să văd cu degetele ce nu se spune.

Îngerii zilei sunt la copacul vieţii
să mă ungă cu mirosuri sfinte
tot ce bântuie tăcerea să fugă
să urc prin mine fără teamă
pe scara interioară a luminii
până la masa din camera de zi
unde vor petrece musafirii
ultima zi a anului.

Afară ninsorile se aştern
cu fluturi albi înstelaţi
timpul îmbracă o noua măsură
plugurile ară noaptea
unitatea adăugată a timpului.

___________________________________________________________

Parcul albit de nea-
trandafirii doar
obrajii iubitei

*

Ninge şi plouă-
prin cenuşiul zorilor
cântă cocoşii

*

Atâta liniste-
în noapte avalanşa
fulgilor de nea

*

Gardul prabusit-
din cireşul înflorit
paznici zumzaind

*

Înflorit în zori-
gutui uscat cu ramuri
pline de chiciură

*

Croncanit de ciori-
în colivia din geam
tăcut canarul

____________________________________________________________

Contorsionată
limba ceasului Dali
de cer precar agăţată
cu lumina-n
copacii de sticlă
încurcată
şi timpul
lunecând pe ea
abil
ca să-si graveze
numele
şi-n proaspatul omăt
cu umbre-n
gotic stil

Sub paşii mei apăsaţi
zăpada-i
scrâşnet de dinţi
supărător
ce-acoperă
ecoul insidios
interior
pe care
de-o vreme-l
ascult
cum paşind
prin
vremelnicul lut
mi-l surpă-n
pulberile veşniciei
gând cu gând.

Deja prin imensele găuri
căscate spre cer
doar o mâna de-ntind
mii de albe stele-aş
putea să ating
şi-atunci
de ce mă tem
şi mi-e
atât de frig?

___________________________________________________________

În urnă cenuşa-i puţină când pieri,
Bacantă-n lumina ce dănţuie goală ;
Din turnuri de aer coboară tăceri
Când sufletul urcă în cer cu sfială.

Curge-n apus o ascetică mantră
La capătul lumii fluid, un arheu;
Răsună un clopot ca ultimul Eu
Strivit de ninsoare în naos de piatră.

În ierburi pitice o cruce vesteşte
Umila-ntrebare şi credinţa oricui,
Apele spală pământul ce creşte
Pribegi călători în timpuri hai-hui.

O linişte curge, o făptură s-adapă
Din crimele lumii, din sânge şi ploi,
În stele un spectru fântânile sapă
Să curgă mistere din haos în noi…

1 august 2006

___________________________________________________________

Trec anii, acum sunt băiat mare, sau măcar aşa mi se zice. Tocmai am fost la Poliţie să-mi ridic buletinul și domnul de acolo mi-a spus zâmbind, că de acum sunt bărbat și că am responsabilităţi și nu pot să nu mă întreb la ce se referă, dar…
Se vede de la o poştă că sunt altfel decât ceilalţi copii, că sunt… Diferit. O simt.
„- Ei nu au fost atinși de Dumnezeu”, îmi zice vocea și judec că are dreptate.
Simt groapa dintre mine și ceilalţi. Eu nu mai am de mult chef de joculeţe și prostioare, căci și pe acestea le-am făcut doar în mintea mea. Nu am avut copilărie.
„- Copilăria o trăieşti la bătrâneţe, numai să ajungi tu acolo. Când eşti mic, trebuie să înveţi să evoluezi și să supravieţuieşti, atâta tot.”
Ajung în faţa blocului, când un ţigan îmbrăcat într-un trening jegos mă opreşte și mă întreabă pe un ton conspirativ:
- Auzi vărule, nu vrei o cameră? Ţi-o dau ieftin.
- Ce să vreau?!
„- O cameră video, la asta se referă, dar nu ai tu nevoie de aşa ceva. Tu nici măcar nu ştii ce e aia…”
Ţiganul scoate camera dintr-o sacoşă murdară și mi-o arată:
- E Sony, frate, cea mai bună!
„- Spune-i că nu și pleacă.”
- Cinci bătrâne pentru tine. Are și cablu de date și încărcător și dacă mai dai și tu ceva, îţi dau și un card de un giga.
- Nu, mulţumesc!
Încerc să-l ocolesc, dar ţiganul mi se pune în faţă.
- Hai frate, patru, că te văd mai tinerel și nu vreau să-ţi iau toţi banii din buzunar, că te mai duci și tu la fete, una-alta…
„- Lasă-mă pe mine să-i vorbesc”, îmi spune vocea.
- Auzi, mă, oaie jupuită, când te-ai dus la mă-ta în cimitir să-i furi lanţul de la gât, te gândeai că o să vină ziua când cel de sus o să te pună să plăteşti pentru asta, dar după ce l-ai dat la amanet și te-ai îmbătat ca porcul, ai uitat complet! Acum te duci și îi pui flori la cap și crezi că e totul în regulă, că te-ai spălat pe mâini, dar în curând o să ajungi la morgă și o să te taie ăia ca pe o vită și o să te aştepte mă-ta dincolo să-ţi mănânce creierii cu lingura, împuţitule!
Ţiganul se albeşte la faţă și îl apucă tremuratul. Lasă sacoşa să-i scape din mână și holbându-se la mine, o ia la fugă încercând să traverseze strada.
Un camion îl izbeşte în plin, înșirându-l pe jumătate de şosea.
„- I-am zis… acum îi începe povestea. Noroc cu mă-ta, cioaro!”
Privesc lumea cum se adună și un poliţist de la circulație care se agită să facă loc și încerc să simt ceva, orice, dar nu reușesc.
Intru în bloc și încep să urc scările.
Când ajung în apartament, mă trece un fior ciudat, care îmi aminteşte că am mai avut senzaţia asta. Atunci când tati a fost luat de Dumnezeu. Ştiu că s-a întâmplat ceva foarte rău.
Mama e întinsă pe pat, goală, nemişcată. Părul îi e răvășit, ochii roșii și gâtul vânăt.
„- Acoper-o cu ceva, nu fi nerespectuos...”
Și o acopăr cu o pătură și ştiu că e… dar nu pot s-o spun.
„- E moartă, acceptă asta, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Îmi pare rău, dar a venit timpul. Scoate din sertar cel mai mare cuţit și bagă-l sub geacă. Acum, hai să mergem, că maică-ta a fost omorâtă ca și taică-tu (ce?!), și chestiile astea nu pot să rămână aşa pentru totdeauna. Când vezi că aceia care ar trebui să se ocupe de rezolvarea problemelor se fac că plouă, nu lăsa capul în jos, acţionează! Sunt anumite valori care nu se încalcă.”
- Dar mami… încep, dar vocea mă întrerupe:
„- Taci și acceptă. Hai să mergem și să nu dea naiba să te văd că plângi! Gândeşte-te dacă vrei să mai iei ceva cu tine, că aici nu te vei mai întoarce. Haide odată! Hei, ce faci, lasă bărcuţele, acum nu mai eşti copil, acum eşti mâna lui Dumnezeu! Hai...”
Ies din casă fără să mă mai uit în spate. Ies ca un robot.