Sinusoidele sunetului
desenate-n consistenţa tăcerii
Eu
o bătaie de inimă
Tu
foşnetul aripii de fluture
Noi
trăsnetul vuind în prăpăstii
şi-apoi din nou tăcerea
doar atât
Ea.

Iaraşi ninsoare-
ce verde-i căciula de lână
cu flori roz!

*

Zdrenţe negre-n nuc-
doar ciorile-s culoarea
din iureşul alb

*

Gene albite-
sub voalul de ninsoare
doar paşi rătăciţi

*

După ninsoare
eternitatea în alb-
cruci fără nume

*

Trosnesc arinii-
tăcute lebedele
prinse-n gheţuri mor

*

Ciripit stingher
din tufişul plin de nea-
rază de soare

Depărtări…
în zori privind
cum soarele se scaldă-n
aprinsele ape
gândul meu furişat
în hăţişul viselor tale
îţi înfloreşte pe buze
bobocul de zâmbet
cules doar de razele lunii.

Iaşi, Ed. Princeps, 2009, 118 p. Ediţie bilingvă româno-italiană de Geo Vasile

Noi suntem înclinaţi să vedem în Daniel Corbu un poet arhaic şi totodată à la page, meditativ, imnografic, smerit, aforstic, fascinat de idealitate şi evanescenţă, de filosofia existenţei, dar şi de pământul natal, părinţi, geniile tutelare. Este expert în spectacolul delirului supravegheat, inclusiv grafic al paginii (mierea vizibilului pentru marele stup de aur al invizibilului), jucând multiple roluri de compoziţie, dând curs chiar unor sporadice tentative de a ului cu orice preţ. Însăşi afectarea de damnat ne surprinde printr-o metaforă frisonantă: “ama rămas în casa mea neagră/să urc mereu o Golgotă plină de cruci/şi foi de papirus”). Surrealismul lui Daniel Corbu pus faţă-n faţă cu cel al maestrului incontestabil al tehnicii uluirii paroxistice, Gellu Naum, este mai uman parcă , mai puţin urmuzian, mai “graţios”, deşi focalizează stări epico-dramatice la fel de mirabile şi memorabile :”Vorbele tale pline de ruj/aromeau aerul/urmele paşilor înşiruite/odată cu şarpele creierului mic/răsăreau/ Astel/rătăcit ca-ntr-un bal de petunii/pe calea ferată aşteptam/locomotiva cu aburi din copilărie”.

La presente antologia è una breve scelta soggettiva di testi poetici fatta dal sottoscritto a base dell’edizione critica delle poesie di Daniel Corbu, uscita nel 2007. Il volume si apre con ”L’uccello nero”(l’ultimo poema romantico)> tradotto anche in inglese, francese, spagnolo e tedesco, che è naturalmente una replica al celeberrimo “Corvo” di Edgar A. Poe, e chiude con “Il vangelo secondo Corbu”, una specie d’arte poetica dell’autore. Traduttore, saggista, dottore in filologia, editore, direttore del Museo di Letteratura Romena della città di Iasi, Daniel Corbu (n. 1953, Târgu Neamţ) è prima di tutto un poeta seguace della profetica modernità di George Bacovia (1881- 1957), ma anche della melodica tragicità di Cezar Ivanescu (1941-2008). Secondo l’eccellente studio di Theodor Codreanu, egli è giunto “a questa ironica esitazione tra il modernismo e il postmodernismo”, prova di “un buon istinto artistico che potrebbe essere a favore dell’autore poiché lascia aperta una porticina verso il seguente paradigma poetico, della trasmodernità”. Evitando a tempo l’esibizionismo parodico-ludico della generazione degli anni ottanta, le poesie di Daniel Corbu certificano un “postmoderno moderato”, affascinato dalla borgesiana biblioteca di Babele nonché dagli enigmatici idiomi, ma non tanto da non aver la forza della rottura dai modelli a partire da Eminescu, Elytis o Gellu Naum, poeti già diventati fonti di riferimento degne di essere citate.

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…este un nume care mi-a reţinut atenţia prin unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obţinut la Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”
De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă… Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă… Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.”

Dacia părăseşte această lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă, bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră.

Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinţă în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme… Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său.

Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă… Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinţa aceasta din altă lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Lebăda neagră
Nu se vede de pe lac -
Luna după nor.

**

Luna-n pijama
Se priveşte într-un iaz
Fără ruşine.

**

Pe un cer adânc,
Trage Calea Laptelui
O dâră albă.

**

Luna rotundă
Mă priveşte într-un ochi -
Noapte de cleştar.

**

Stea îngheţată,
De pe ceru-ntunecat,
Cade pe pământ.

**

Într-o peşteră
Se aud zburând febril
Liliecii orbi.

**

La miezul nopţii
Monahii dorm obosiţi -
Toaca-i pusă-n cui.

**

Sloiuri pe un râu
Crapă un picior de pod -
Satul izolat.

**

Un nepot grăbit
Citeşte din testament
Sub o candelă.

**

La o fereastră
Lampa încă pâlpâie -
Lătrat de câine.

**

Molii se rotesc
Ameţite-n jurul lui -
Becul din pridvor.

**

Într-un parc pustiu,
Doar o fată şi-un băiat
Stau sub becul chior.

**

Trestiile reci
Lasă urme lungi pe lac -
Luna cu haló.

**

Farul somnambul
Mătură valurile
Cu un rest de zi.

**

Noapte bătrână -
Un lăptar trece prin sat
Trezind cocoşul.

25 Ianuarie 2010

Străbatem cu gândul mări de mărgean
Corăbiile-s pe valuri duse-n necuprins
Balenele albastre şi vulturii le cheamă
Tu mă vrei în ţinutul migdalilor
Cu săruturi îndelungi iar trupul îţi miroase
A con de chiparos sub tăietura pleoapelor

Îţi curge seva de pe umeri pe sâni
Şi-n preajma lor ochii mei migdalaţi
Cad ca o noapte pe şoldul tău în aşternut
Şi stele-n neştire îţi aduc în palme
Ca o maree acoperind cu scoici nisipul

Ne naştem şi murim în cearcăn de stea
Negrăit de sublim te ascunde seara
Când corăbiile ancorează la ţărm,
Migdalii scuturaţi de flori au legat fruct
Strâng în mână pământul pe care îl calci

SPECIALIŞTII ŞI AGRICULTURA

Trimite, Doamne, specialişti
Să ne “repare”-agricultura,
Din medici fă-ne tractorişti,
Iar din artişti, semănătura.

CRIZA MONDIALĂ

Venit-a criza mondială
Nu pentru toţi, se înţelege,
Săracii-au fost răpuşi de boală,
Bogaţii beau pentru-a se drege.

SURPRIZA IERNII

A căzut din nou zăpada.
Ce mirare! Ce minune!
Drumarii au dat comanda:
Neauă, nu te mai depune!

ÎN PARLAMENT

Mulţi visează şi votează
După-un somn în jilţul moale,
Dar românul nu cutează
Să le dea un şut sub şale.

UNUI BEŢIV

Dincolo de nori şi stele
Este Dumnezeu stăpân,
În cârciuma lui Pandele
Dumnezeu e vinul bun.

PRIMULUI-MINISTRU

Deşi ai fost demis, Emile,
Tu tot în frunte ai rămas,
Nu ştiu pe merit, ori cu pile,
Şi iar ne duci pe noi de nas.

Cluj-Napoca, 24 ianuarie 2010

Sunt plecat cu carul mare al cerului
la capătul mărilor. Cu păsările
nu pot pleca, nu pot rămâne
Sosesc corăbii din orient cu mirodenii
să se înece împregnat în mirosuri
gândul să se ducă-n locuri neştiute
şi vorbele să se adăposteasca-n cuvinte
în neauzul şi nevăzul călătorilor
Mi-aş dori un parfum de orhidee pentru iubită
femeia de acum, şi-o floare de lămâi
s-o pun la butonii cămăşii de poplin
sau poate în cutia de vise a nopţii
în care va fi un inel de logodnă
cu un contur prin care fugise luna
cu un surâs de fecioară decăzut
peste marginile de lumină ale zilei
cu ferestre spre interiorul cetăţii
unde lipsesc cu totul scările.

În golul scoicii
duhul mării
încă îşi murmură-n
surdină
dorul
de valul înspumat
şi-n golul sufletului
tăcerea
se încolaceşte-nfrigurată-n
sălaşul-i uscat.

Ştiu, turnurile nopţii spre lună se-nclină
Pe acoperişuri vin păsări mari de pradă,
Din clipe prinse-n iris ies iele de lumină
Cu dansul lor în cercuri spectacol de estradă.

Mă înspăimântă bezna şi nu am o sclipire
Vin dezertări şi temeri cu gustul lor de fiere,
Şi zbuciumul nădejdii aproape-i de topire
În cupe îşi ţes pânza paianjenii-n tăcere.

Prin câmpurile arse descoperi-vei drumul,
Însingurat şi gol eşti, un izgonit din lume,
Vai, unde sunt bărbaţii cu ochii lor ca scrumul?
Şi cui să-i spun acuma ce mă framântă-anume?

Te cheamă voci difuze din spaţiu de oriunde
Şi netezind tăios, sunt cuvintele ca-n palmă,
Trec, parcă, fluturi negri prin umbrele rotunde
Şi-n marginile vieţii alunecarea-i calmă.

Pasul neauzit…
se mai leagănă doar
umbra bătranului ulm
purtând în coroană
înţepenit
condurul lunii…

Luna subţire
Tremură de frig pe cer –
Plapumă de nori.

**

Pânza de ceaţă
Înveleşte ca-n sicriu
Faţa lacului.

**

Trasă de doi boi,
Sania cu un sicriu
Urcă prin nămeţi.

**

Pietre de mormânt
Par pe dealu-nzăpezit
Pete pe tavan.

**

Ninge cu tifon
Presărat cu sânge mov –
Bate vântu-n front.

**

Peste munţi si văi,
Pânză de păienjeniş
Zăpada cerne.

**

Gheaţa picură
De pe ramuri fără ochi –
Bătrâna iarnă.

**

În lacul bocnă
Se admiră un arin
Ca în oglindă.

**

Raze de soare
Se-mpletesc la răsărit
Cu fulgii pufoşi.

**

Soarele cu dinţi
Îşi reflectă razele
De zăpada grea.

**

Pe un derdeluş,
Din fulare şi căciuli
Aburii ţâşnesc.

**

Pe un pat de nea
Sângerează un cocoş –
Oala aburind.

**

În miez de iarnă,
Albi hulubi peste oraş
Pacea domină.

**

20 Ianuarie 2010

CAPITOLUL 2 “Înăuntru”

“Faţă de porc” lasă fata sângerând, cu nasul spart, într-un colţ al garajului și se îndreaptă cu capul plecat spre masa unde stau barosanii. El e ăla care se ocupă de curve și chiar îi place să facă asta. Se simte „bărbat”.
Cobe, cel mai “greu” dintre ei, priveşte cu dezgust cum îşi aşează curul de o tonă pe scaun și apoi se ia de el:
- Auzi, tu chiar crezi că noi nu avem nimic mai bun de făcut decât să-ţi acoperim ţie urmele?
“Faţă de porc” nu răspunde, căci o mai făcuse odată, demult, și se alesese cu o bâtă de baseball peste bot. Trebuise să-și schimbe atunci majoritatea dinţilor și asta pe cheltuiala lui, aşa că-și învăţase lecția. Cel mai bine, deocamdată, este să tacă.
- Nu înţeleg cum de dracu m-am ales cu nişte dobitoci ca voi! Voi nici de o târfă nu sunteţi în stare să aveţi grijă! Una te trage pe pix cu banii de câteva luni (și face o pauză uitându-se la fata ce stă ghemuită pe cimentul rece)… și alta care nu și-o pune cu tine, pentru că tu eşti prea prost să ţi se scoale… o strângi de gât. Măcar ţi s-a ridicat, după ce ai omorât-o? I-ai dat un număr, aşa la “rece”?
“Faţă de porc” aruncă o privire fugitivă la cel de lângă, căci nu-și dă seama, dacă acum ar trebui să răspundă sau nu, dar acesta îi ocoleşte privirea.
Se riscă:
- Nu șeful, nu i-am făcut nimic. Îmi pare rău șeful, nu am vrut să iasă aşa…
- Zi și tu acum, continuă Cobe, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Să-l scot pe boul ăsta din căcat sau să-l dau pe mâna gaborilor?
Cel care îi stă în dreapta îşi aprinde un Kent și zice:
- Lasă-l mă Cobe, dă-l dracu’! Oricum trebuie să vedem ce facem cu copilul.
- Care copil? face Cobe.
- Păi aia moartă are un puşti de vreo 12 ani sau cam aşa ceva…
- Ce mă?!…
„Faţă de porc” înlemneşte. „Mi-o iau, acum mi-o iau tare de tot… Of Doamne, dar prost sunt”. Aude uşa de la garaj cum se deschide în spate, dar nu se întoarce, căci asta ar fi însemnat lipsă de respect faţă de şef și numai asta îi mai lipsea acum…
- Auzi, îl întreabă Cobe, puştiul ăla e cumva unul pe la un metru şaptezeci, bruneţel și bine făcut?
- Da, se grăbeşte “Faţă de porc” să-i răspundă, simţind în tonul lui un fel de relaxare, o scăpare.
Cel din dreapta lui Cobe se uită spre uşa garajului și vrea să se ridice, dar i se face semn să stea jos.
- Auzi, continuă Cobe, și cumva puştiul ăsta are un cuţit mare în mână și stă acum exact în spatele tău?
- Ce?!…
„Faţă de porc” face o încercare de a se întoarce, dar în acel moment simte o lovitură în ceafă și rămâne înţepenit. Vrea să spună ceva, dar din gură nu-i iese decât sânge. Se agaţă cu o mână de muşamaua de pe masă și în timp ce cade cu scaunul, o trage după el cu două scrumiere și o sticlă de whisky. O ţigară aprinsă îi aterizează pe faţă și începe să ardă mocnit, dar „Faţă de porc” nu reușeşte s-o îndepărteze. Are probleme mult mai importante acum. Se duce…
- A omorât-o pe mama, rosteşte puştiul, pe un ton rece, detaşat.
- Ştiu copile, îi răspunde Cobe. Acum poţi să te linişteşti, ai făcut ce trebuia. Poţi să pleci, ne ocupăm noi de tot.
- Ar mai fi ceva, zice puştiul şi ochii îi sclipesc verde, hipnotic.
- Da, spune, orice.
- Aş vrea să rămân cu voi, dacă se poate.
Cobe cască puţin gura, apoi dă din cap în semn de aprobare. În mintea lui ceva îi spune că ăsta e cursul firesc al lucrurilor și că nu are sens să se împotrivească.
Aşa începe totul.

Duc diferite pacheţele, în şcoli, baruri și hoteluri. Mă descurc, pentru că nu pun întrebări, nu vorbesc decât ce trebuie și sunt un băiat cu capul pe umeri. Toată viaţa mi-am dorit să fac un lucru important, ceva zilnic și acum l-am căpătat. Ăsta e serviciul meu. Acum am responsabilităţi.
Cobe mi-a dat o cameră la el acasă, unde dorm sau îmi petrec puţinul timp liber, și cei din jur au început să privească cu alţi ochi “relaţia” dintre noi doi, care a ajuns, într-un timp scurt, mult prea apropiată.
Majoritatea sunt invidioși, până și Mando, mâna dreaptă a lui Cobe, deși nu spune nimeni nimic. Îi înţeleg, sunt oameni.
Într-o zi, după ce livrez marfa, sunt claxonat de o mașină de Poliţie și cel de la volan, îmi face semn să mă apropii. Mă panichez puţin, chiar dacă acum sunt “curat”, dar îmi dau seama că agravez situația dacă fug, aşa că mă duc.
- Intră în mașină! îmi spune și mă conformez.
Polițistul un tip slăbuţ, pe la vreo 40 de ani, miroase a bere și peşte.
- Ia zi unde te las, la orfelinat sau la secţie? Și acolo și acolo o să stai închis și o să iei bătaie, dar îţi dau posibilitatea să alegi, să nu zici că sunt om rău…
Întrebarea pluteşte pentru ceva vreme în aer, dar nu-i răspund.
- Nu prea eşti vorbăreţ, puştiule, nu? Ia zi mai bine, cum te cheamă? La asta poţi să răspunzi?
- Cosmin, dar mi se spune Papi.
- Papi?! Păi de la ce vine mă Papi, de la Papa de la Roma, de la papa de mâncare, sau de la ce? Ia zi, ţi-e foame?
- Vine de la Popey marinarul, bolborosesc. Aşa îmi spunea tata când eram mic.
- Da și acum tot aşa te strigă?
- Nu mă mai strigă că e… mort.
Cuvântul pe care tocmai l-am scos din gură, sună dureros în aerul îmbâcsit al mașinii și vocea îmi spune:
„- Lasă-le dracu de bărcuţe! Tot la ele te gândeşti?”
Da, tot la ele mă gândesc.
- Scuze puştiule, îmi spune poliţaiul pe un ton serios. Păi și maică-ta?
- La fel.
Urmează o tăcere lungă apoi mașina porneşte și sunt întrebat:
- Acum pe bune, unde stai?
- În capăt la pod, după liceu.
- Te duc eu.
Mi se pare un drum foarte lung deși nu durează mai mult de cinci minute.
- Puteţi să mă lăsaţi aici, spun, neştiind cum să cobor mai repede.
- Eşti sigur că aici puştiule, asta nu e o zonă prea frumoasă, mai ales pentru cineva de vârsta ta.
- Aici.
Îl văd pe Cobe și acesta mă observă la rândul lui și se îndreaptă în viteză spre mașină.
- Stai să vorbim un pic! îi zice polițistului și mie îmi spuse să-l aştept puţin mai încolo.
După două minute, mă cheamă.
- Papi, spune-i, m-am purtat bine cu tine, nu? mă întreabă gaborul.
- Da, bineînţeles.
Mă priveşte recunoscător, exact ca un câine căruia i-am dat ceva de ros.
Cobe îi bagă nişte bani în buzunar și plecăm.
- Auzi, mă atenţionează pe drum, asta să fie prima și ultima oară când te văd într-o mașină de poliţie! Ăștia sunt pentru băgat la zdup, nu pe post de limuzină!
„- Prostule, ai avut ocazia să bagi un as în mânecă și ai ratat!”, îmi spune vocea.
Peste câteva zile, în același loc, dau iar nas în nas cu poliţaiul. De data asta mă duc direct spre el și îi zic:
- Îmi datorezi o favoare, ştii, nu?
- D..da…
Puştiul are dreptate, îi datorează o favoare, și la ăştia ca el nu e bine să rămâi dator.

Mereu îmi dispare câte ceva în timp
rămân tot mai singur printre oameni
aici totul zboară, clipele se grăbesc
spre un ţinut al tăcerii,
drumurile duc spre întuneric
pe un câmp năpădit de plante sălbatice
unde teama nu te lasă s-ajungi.

Acum că tu ai plecat, ştiu
mi-ai lăsat o umbră în presimţiri
aştept ploile de toamnă şi vântul
cu insomnii prelungite spre dimineaţă
şi dureri adăugate prin ani.

Pe cine să întreb când cade bruma
sau se acoperă ochii cu ceaţă
şi îngheaţă faţa nevăzută a unui gând.