Arhivă pentru ‘numărul 4’

Anişoara Iordache 

urechea
pune-o să auzi murmurul sacadat al timpului!
umbra lui,
trupul zeului acoperă,
cu veşmintele înnoite, ale dimineţii,
mirosind a busuioc.

în zori,
preschimbat într-o constelaţie,
Chiron
distruge spinii şi mărăcinii amărăciunii
şi
daruieşte pământului: nemişcarea spre rău.

inima nimicitorului, spartă mărunt în piuă,
de asprimea dojenilor slujitorilor Luminii,
este cernută
de-a lungul izvoarelor rugăciunii.

florile şi-au deschis bucuria trăirii;
flăcările au aprins candela dârzeniei;
stelele au semănat în ochii flăcăilor, seminţele iubirii.

făcliile fecioarelor sfâşie noaptea,
apoi inconjoară pe cea care a lăsat în urmă părinţii
şi
primeşte în dar: pătrunzător
ochi.

Emil Fanache

Cu chipul în pământ, prins în mulţime…
Sunt mii de voci în jur pe fond de şoapte
Avem aceeaşi zi cuprinsă-n noapte
Şi suflete ascunse şi sublime.

Tăcerea nu tresaltă din cântare,
Iar praful nu răsună peste glasuri
Decât în ochiul amăgit de falsuri
Ce-n fade străluciri adânc tresare.

Sunt arme ruginite – baionete,
Ori palide condeie rupte-n file
Sub “pavăza” căderii printre zile
Răpuşi soldaţi, poeţi scriind sonete.

Eroi nu-s cei ce poartă trese primii
Redute le răpun doar anonimii!

Veronica Plăcintescu

Se făcea că eram înşiraţi,
aşa,
în şir indian,
unul în spatele / faţa celuilalt.
Regula ce ne menţinea
în viaţă,
era că nu aveam voie
să ne uităm înapoi,
decât dacă ajungeam
în capul şirului.
 

Şi cădeau pe lângă mine,
unul câte unul,
dar nimeni nu se apleca –
depindeam de refacerea şirului.
Individualismul ne menţinea împreună.
 

Când a cazut cel din faţa mea,
eu i-am luat locul
în spatele celui ce-i era dinainte.
Asta, până când cel din faţa mea
a căzut
şi nu mai era nimeni înaintea lui.
ERAM CAPUL ŞIRULUI.
Mă puteam întoarce.
Şi m-am uitat înapoi.
Nu era nimeni.

Rămăsesem ultima.

Ileana-Lucia Floran

străveziile-mi degete
alunecă
peste clapele unui pian dezacordat
uitat în aceeaşi încăpere cu mine
încă de acum o mie de ani
de când
nu aflasem
puterea nepreţuită
a unui „dincolo” în care treci
uşor
dacă nu priveşti în urmă;
liniştea continuă să pulseze
în jurul meu
întretăiată de un sunet lichid
de harpă.

Sorin Teodoriu

Toamnă. Privesc prin fereastră, urmăresc frunzele gonite de vânt, ploaia, stejarii scheletici, lucioşi strălucesc negru într-o lume difuză de răsărit ori apus. N-am idee cât este ora, dacă ar trebui să mă grăbesc, dacă sunt iarăşi tânăr sau doar visez crepuscular…

Stau în pat, cu ochii în albul tavanului, un alb ce nu mai este atât de alb, pe alocuri cu urme cenuşii de praf, prin colţuri pânze de păianjeni, din acei mărunţi, îngroziţi întotdeauna de apă, ori de furtunile toamnei. Fereastra aduce ropot monoton de ploaie, din când în când pale de aer şi apă bat împreună în geam şi atât. În cameră miroase a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, şampon, cineva a fost lânga mine, poate ne-am iubit…

- Plec!
- Aşa, pur şi simplu?
- Aşa pur şi simplu.

Ia din debara geanta de voiaj, cea albastră şi înghesuie în ea hainele, prosopul roşu cu motan dolofan şi negru, halatul de bumbac, cele patru cărţi de care nu se poate despărţi nici în vacanţă, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbeşte, îi este teamă să nu o întorc…

- Nu are rost.
- De ce?
- Pentru că nu are rost şi gata. Vei merge în staţia autobuzului şi te vei întoarce îngheţată.
- De data asta nu.

Îi simt hotărârea în glas şi tremurul vocii. Uite, asta înseamnă doi ani petrecuţi împreună: ştii când poţi insista şi când nu.

Se întinde peste mine, ia maimuţoiul de pe raft, cel cu care m-am obişnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obişnuit deloc, pentru că are capul prea mare şi noaptea felinarul din stradă luminează fix pe el şi mă sperie când deschid ochii. Încerc s-o cuprind în braţe, să o sărut. Cade peste mine, se ridică imediat, îşi cere scuze.

E gata, îmbrăcată şi cu geanta de voiaj închisă. Mă priveşte din uşă, de fapt nu pe mine, doar mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce luminează în fiecare seară intim, televizorul, icoana, uşa dinspre bucătărie… Scoate două chei din şiragul ei, le aşează pe masă.

- Salut!
- Salut!

Urmăresc cum se strecoară din cameră spre holul îngust, deschide uşa, o închide la loc, sunet sec şi grijuliu, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, o urmăresc cu nasul şi fruntea lipite de fereastra rece şi umedă. Ştie că-s aici, ştie! Va întoarce privirea. Va întoarce privirea… ultima oară.

Maşina schelălăie îngrozitor într-o frână banală, opreşte în staţie. O văd cum urcă, se închid uşile, pleacă, dispare în ceaţa difuză şi atât. Mă aşez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărţile mele, hainele mele,…nu mai descopăr aruncate peste tot elastice de prins părul, periile, sticlele înguste cu parfumuri, umeraşele întotdeauna aglomerate şi agăţate neglijent de mânerele şifonierului.

Deschid ferestrele larg, aerul pătrunde aspru în cameră, alungă mirosul ei ce se vrea amintire, alungă doi ani de existenţă, de naivitate, de râsete vesele ori de emoţii, tristeţi sau nervi. Doi ani din viaţa ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenuşiu, a pânzelor de păianjeni.

Simt că nu pot accepta ce a fost deja acceptat! Respiraţia se precipită inutil, ochii mă înţeapă, transpir fără rost în camera deodată pustie, rece, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearşaful albastru-pal şi imediat mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng aşternutul, deschid iar fereastra, deretic camera, renunţ, mă îmbrac, cobor la maşină.

Motorul toarce ascultător, înotăm împreună prin ceaţa umedă a toamnei, călcăm împreună frunzele aşternute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parcul pustiu, gonim şi-n goana noastră de maşină nebună alungăm ciorile venite de oriunde în oraş, în aşteptarea ninsorilor şi gata. Ieşim din oraş, lovesc cadranul ce-arată câtă benzină este în rezervor, este suficientă. Dispărem în ceaţa din ce în ce mai adâncă, ceaţă de lacuri din nordul Bucureştiului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câţiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, înaintăm cu viteză mică, nu ne grăbim, de ce am face-o? Mergem în direcţia asta, acum ştiu cât este ceasul, el clipeşte discret şi verde în bordul maşinii, nu-mi amintesc în ce zi suntem.

Toamnă. Poate ultima. Toamna sfârşitului,…ori toamna începutului, depinde cum o vezi. Ceaţa se lasă grea peste noi, mai grea, tot mai grea

Valeriu Dandeş-Ganea

Din carnea mea ţâşnesc lăstari
încolăcindu-mi-se-n jur
respir deja din nori amari
şi-mi aflu-n neputinţi cusur.

În van îmi scutur veche spaimă
se-ntoarce-n pulbere argintie
în cer nu-şi dobândeşte faimă -
de nu-i tăiş pe venă vie!

Dorinţele-mi devin colibri -
câmpia-i pată sângerie
din nesperanţă îmi cresc sumbri
arbuşti, ce drumul mi-l subţie.

Se-mparte eul meu din nou
lutul coboară demn în lut
glasu-mi se pierde, spart ecou
suflul se-nalţă-n Absolut.

ca urmă nimic nu a rămas
în scurta-mi trecere prin voi
plec cu tristeţea, că vă las
la fel de plini, la fel de goi!

Cristian Vasiliu 

Părul. Este de ajuns să mă rotesc în căutări de unghiuri imposibile, lunecând în voia intuiţiei. Pot să surprind fuga răsfăţată a şuviţelor ce se împletesc cu firele de vânt; pot auzi foşnetul lor ce aminteşte de frângerea valurilor de faleză şi pot aduna amprenta răsuflării calde ce o lasă în văzduh. Flăcările părului îmi sugerează uneori, din posturi caraghioase, un abajur ce proiectează lumini difuze pe ecranul înstelat al ochilor mei. Îi închid doar pentru a sfâşia şi a fragmenta în cadre mişcările torţei prin întunericul albastru. Şi apoi schimb unghiul suprins în admiraţie. Trăiesc spaima agitată a unui copil poznaş ce se aşteaptă oricând să fie prins asupra faptului. Stau la pândă ca într-un sfârşit să ţâşnesc în hăituiri de umbre printre firele de păr cu palmele încinse şi degetele răsfirate ca un pieptăne, stârnind, cu o furtună de gesturi, un haos. Părul moale mi se supune şi apoi, la fel de neaşteptat, mă retrag pentru a dezlusi efectul. Ce plăcere perfidă îmi trezeşte când, la urmă încoronez cu un sărut opera mea fluidă şi fantastică. Dezordinea este perisabilă; este de ajuns o scuturare a capului, ca părul, căpătând reflexii violete, să curgă pe ovalul feţei. Oftez nesăţios; nu-mi pot trăda dorul de necuprins după dezmierdarea dăruită obrazului meu de vârful firelor răscolite şi nici încântarea provocată de cascada ce-i inundă fruntea când eliberez suviţe alungate după ureche. Nu mai sunt lucid; caut alte unchiuri…

Bogdan Nicolae Groza

it’s a beautiful life cu atâta mătase în jur
aer de mătase, inimă de mătase, scene de gelozie din mătase
încât îmi vine să cânt dement refrenul celor de la Ace of Base
de fiecare dată când înalţi decibeli mai sus decât pot eu

it’s a beautiful life cu grija ta pentru mine, hipotensivul
e altfel când mă răsfeţi în aceste momente de mătase
îmi oferi portocale, ciocolată, 100 % silk, of course
îmi pui filmul cu Jim Carrey “Dumnezeu pentru o zi”
şi mai trece încă o zi catastrofală pe lângă noi

it’s a beautiful life! de fapt ştii foarte bine că mă fac
însă ai şi tu interesul de a mă ţine aproape
să nu mai fac aiurea călătorii interplanetare Venus-Marte şi retur
ci să rămân rostogolit în universul tău mătăsos

e altfel aici la tine. mai cool şi mai interesting
dimineţile au gust de iasomie, amiezile sunt ceva mai lungi
iar seara, ah seara, dupa cină, mă serveşti cu o doză de fludrocortizon
desigur totul în mătase naturală
până la terminarea tratamentului
când voi deveni catifelat
ca mătasea

Ovidiu Oana

a început să ningă dintr-o dată
aşa, fără un semn preliminar
nedumerit, îmi fac privirea roată
şi caut cu ochii ziua-n calendar

să fie Mai când ninge prin cireşi ?
nu cred, căci rândunelele-s departe
pe cer sunt nouri doldora şi deşi
iar pe alee frunzele sunt moarte

pale de vânt mă-ndeamnă să accept
că toamna îşi preschimbă-nfăţişarea
privesc la fulgii ce coboară drept
şi se aştern împotmolind cărarea

e dreptul ei natura să prefacă
tablou de miliarde de culori
într-un ocean de-omăt prin el să treacă
un an întreg sfârşit de sărbători

Petre Andrei Flueraşu
Rubrica “Meditaţii Zen”

“Un sac mititel n-ar putea conţine un obiect mare. O frânghie prea scurtă nu atinge fundul puţului. Fiecare lucru îşi are valoarea sa.“

Zhuang Zi

Viaţa este realitatea în cadrul căreia fiinţăm, este sistemul care ne determină în mod absolut existenţa. Nu putem să ne închipuim decât în această ipostază, conştiinţa funcţionează bazându-se în mod aprioric pe ideea de viaţă. Acest sine qua non trebuie acceptat ca imuabil înainte de a concepe orice teorie. Pentru că un sistem ideologic care ajunge să nege însăşi fundamentul său este un sistem absurd, un sistem fără aplicabilitate ontologică.

Iată de ce trebuie să fim fericiţi. Pentru că, orice am face, suntem în mod absolut sub spectrul vieţii, trăim, suntem contemporani cu însăşi lumea din jurul nostru. Fericirea care ne inundă conştiinţa este o fericire simplă, o fericire a fiinţei, o fericire în care trebuie să ne regăsim în totalitate. Viaţa noastră este minunea simplă a naturii, o minune care ne învăluie, oferindu-ne o paletă infinită de posibilităţi. Suntem liberi să alegem calea pe care o considerăm corectă, suntem liberi chiar să refuzăm să alegem. Fericirea rezidă în această libertate absolută, în puterea pe care noi o avem.

Lumea fizică nu poate constrânge fiinţa umană, pentru că pentru aceasta din urmă există raţiunea, capacitatea de a simboliza, de a înţelege mai mult. Iată de ce în fiecare moment poţi găsi ceva pasionant, poţi găsi ceva special. Trebuie doar să cauţi, să îţi doreşti cu adevărat să trăieşti, să ştii că cea mai mare realizare este viaţa în sine. Nefericirile, bucuriile, tragediile, sunt doar momente izolate, momente care nu afectează în mod decisiv fiinţa în sine. Chiar dacă situaţia pare fără scăpare, aminteşte-ţi că întotdeauna răul se poate transforma în foarte bun, aminteşte-ţi că nimic nu este sigur. Viaţa se împleteşte cu moartea, contrariile se atrag, yin trece în yang la fel cum anotimpurile se succed firesc, fără să forţeze.

O lume a ideilor, o lume care se deschide în faţa noastră în întreaga ei imensitate conceptuală, o lume care aşteaptă să fie explorată, atât fizic, cât mai ales raţional. Să ne bucurăm de viaţa noastră, să ne bucurăm de fiecare moment petrecut în mijlocul acestor frumuseţi naturale, fireşti, care există indiferent de noi însă care ni se oferă de foarte multe ori necondiţionat.

Să învăţăm să privim lumea prin ochii unui copil, care în fiecare moment descoperă o nouă senzaţie, un nou sens, un nou simbol. Să zâmbim cu candoarea unui tigru, care înţelege că nimic nu este veşnic şi tocmai de asta veşnicia pur şi simplu nu contează. Să fim fericiţi… Viaţa este aidoma unui basm… O zi a scuturilor sparte, o zi a săbiilor spulberate, însă o zi la sfârşitul căreia soarele va răsări încă o dată, strălucind nepăsător… Dimineaţa va veni mai mult ca sigur… Roşie…

“Minţile ilustre discută idei, inteligenţele medii discută evenimente, iar minţile reduse îi discută pe alţii.“

Francesco Begnini