Arhiva revistei

Odă lui Dumnezeu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 3,29 din 5)
Loading...

Cristinela Ghinescu 

 

Lumină de dumnezeire,
al tău smerit pribeag
m-ai renăscut spre nesfârşire
venindu-mi Tu, în prag.

M-ai adunat din depărtare,
oaia cea pierdută…
fost-am şi eu într-o pierzare,
dar, nu necunoscută.

Tu m-ai ştiut din timpuri mari,
aici…eu le-am uitat…
Tu Doamne, Tu, veşnic apari
să nu cad resemnat.

Dragostea Ta mi-a dat iubire
şi-am învăţat-o în timp…
zilnic aştept a Ta venire,
sufletu-mi să irig.

Când Te privesc printre lumini,
de Tine sunt aleasă…
mă simt crăiasă printre crini
a Ta, veşnic Mireasă.

Tu Dumnezeule Măreţ – taină de mistere,
pe cine cheamă al Tău Fiu
asculţi şi-i dai putere
să urce trepte-n Azuriu.

Acuma vin la Tine,
tot eu, din început…
să mă întroc de unde,
plecat spre neştiut
în zile sumbre şi senine,
ce mi le-ai dat şi m-au avut
doar ca să fiu iarăşi cu Tine…
de la sfârşit…la Început.

Tatălui nostru
2007

Aurel Pop şi poveşti din regatul disperării

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

Petre Andrei Flueraşu
– Rubrica „Lecturi” –

Sonetul îl poartă pe cititor printr-un univers aparte, în care regulile stricte nu fac decât să împodobească la fiecare pas atmosfera. Între cutumele specifice acestui stil poetic, forţa versurilor reuşeşte de foarte multe ori să individualizeze creaţiile, să le confere un aer aparte, o eleganţă rafinată. Aurel Pop scrie sonete cu dezinvoltură, abordând forma modernă a acestei specii literare. Fără să sacrifice fondul ideatic al poemelor, autorul reuşeşte să muleze foarte bine ideile pe tiparul aprioric al acestui tip de poezie. Sonetul capătă astfel forţă, apare ca firesc, îl face pe cititor săşi dorească să meargă mai departe.

„Sonete din regatul disperării” prezintă povestea unei lumi. În faţa noastră, universul este descompus şi rearanjat, fiecare element al mozaicului fiind contemplat cu minuţiozitate. Tehnica de lucru este complexă, imaginile fiind în fapt microtablouri care reuşesc să redea elementele fiinţative ale peisajului redat. Imaginea de ansamblu apare doar la nivelul întregului volum. Fiecare sonet este o parte constitutivă a ansamblului, fiecare vers este aidoma unei picături dintr-un rău care alunecă fără a ţine cont de obstacole. Aurel Pop a reuşit să ofere viaţă plăsmuirilor sale, a reuşit să stabilească reguli noi, creionând un sistem în care paradigmele îşi refuză imuabilitatea inerentă: „ochii mei nu ajungeau la geamuri / azi plecarea ta mă ţine treaz / voi vedea zbătându-se-ntre ramuri / ploaia aducându-mi mult necaz / târziul s-a mâhnit şi l-am văzut / strigând la uşa nopţii fiecare / lumina am pierdut-o şi nu am crezut / iubita mi-au furat-o la plecare / mi-au lăsat o umbră-n cercul iernii / ca un răsărit de zi în ochii mei / stau în faţa casei mărturie vremii / cântând din zori pupăza din tei / vă pun în ochi sărut de patimi / să nu mai cadă nimeni de pe şei”

Perspectiva lirică este inedită, macrocosmosul fiind o proiecţie pe plan ideologic a eului liric. Fiinţa se explică şi creează în urma acestui proces o întreagă încrengătură ontologică, ramificaţiile fiind de multe ori imposibil de analizat în totalitate. Împărţirea lumii apare astfel ca o necesitate, facilitând procesul de înţelegere. Eşti capabil să percepi simbolurile doar disparat, din cauza complexităţii motivelor evocate. Cu toate acestea, legătura se păstrează pe tot parcursul volumului, suntem martorii unei coerenţe armonice împinse de multe ori până la extrem. Aurel Pop construieşte o teorie, iar greşeala nu este admisă. Împrumutând calităţi demiurgice, poetul îşi modelează lumea, oferindu-i cititorului o libertate aparentă. Aflat în permanent control, eul liric îşi augumentează fiinţa, transformânduşi propria conştiinţă într-un produs şlefuit. Universul astfel obţinut nu este decât o consecinţă a imanenţei. Totul ţine de relaţia cauză efect, cu toate că uneori cauzele pot fi identificate în deciziile arbitrare ale ipoteticului demiurg.

Aurel Pop vorbeşte despre el, cu naturaleţea specifică confesiunii. Eşecurile, reuşitele, dilemele, problemele emoţionale, speranţele, realizările, toate sunt disecate şi oferă concluzii, care întregesc peisajul. Nimic nu este plasat la întâmplare, toate elementele simbolizează reîntregirea fiinţei între limitele noii realităţi. Sonetele sunt strigătele de ajutor ale individului care nu poate accepta imediat lumea care i se oferă. Meditaţia este specifică fiinţei umane, iar autorul nu ezită să ne poarte printr-un labirint psihologic complex, chiar sinuos pe alocuri. Totul este filtrat prin propria subiectivitate, vedem elementele exterioare exclusiv prin ochii poetului. În ciuda subiectivităţii absolutizate, reuşim să ne regăsim în ceea ce descoperim, reuşim să rezonăm cu textele, care descriu până la urmă o lume nouă şi totuşi în acelaşi timp, familiară, plămădită parcă din aceleaşi esenţe, reinterpretate: „străbat regatul disperării cu maşina / cu femeia în faţa altarului am jurat / să fim la bine şi la rău întotdeauna / jurământ păstrat peste ani mai curat / roadele iubirii cu grijă le-am crescut / învins-am uragane şi furtuni de vorbă / şi anotimpuri reci şi calde am trecut / tumultul zilei încetează să mai fiarbă / de-ar fi să mor iubito peste noapte / îngroapă-mă în satul meu natal / să cadă frunze de castani în şoapte / pătrundă raze de lumină matinal / să-mi văd nepoţii cu ghiozdane-n spate / trezindu-mă la cel mai mic scandal”

Tehnica poetică scoate în evidenţă o atentă construcţie a ritmului. Folosirea frecventă a cratimelor ajută la fluidizarea ritmică, însă în acelaşi timp îngreunează vizual lectura. Numeroasele timpuri verbale greoaie, ca participiul sau gerunziul, afectează curgerea poemelor. În ciuda câtorva aritmii, volumul este consistent şi oferă un adevărat periplu imagistic, insistând pe nuanţe deschise. Perspectivele sunt largi, grandioase de foarte multe ori, iar autorul încearcă de fiecare dată să descrie cât mai multe elemente. Aerul baroc al volumului îl poate fermeca pe cititor, care se simte purtat printr-un adevărat mozaic cultural. Aidoma unui pictor, Aurel Pop reuşeşte să împletească ipostazele, acoperind totul cu un fond elementar, metamorfozat în final într-o matrice genetică a noului univers.

Contemplativ, poetul îşi descrie fanteziile. Lumea de vis pe care o construieşte aparţine speranţei şi diferenţele dintre imaginar şi real sunt sursa disperării. În ciuda nuanţei apocaliptice de la început, volumul oferă speranţă. Aurel Pop crede în puterea voinţei, în capacitatea omului de aşi construi o lume numai a sa, în care să existe fără să ţină cont de intervenţiile exterioare. Speranţa nu moarte niciodată şi poate că după ce noi nu vom mai fi cineva îşi va aminti de noi. Atunci întradevăr va însemna că nu am trăit degeaba: „în nord regatul timpul şi-a rănit / acum doar moartea ne mai dă târcoale / îmi spui că soarele n-a răsărit / şi lumea a luat-o-ncet la vale / vestea asta-mi bântuie-n urechi / cineva amână sfârşitul să nu vină / o rugă nouă în biserici vechi / imaginea lui crist degajă lumină / mai stăm la umbră deşi n-am obosit / o clipă frântă îmi răscoleşte-n minte / cândva scările de lemn le-am suit / mai sus decât mine printre cuvinte / mai scriu acest sonet obişnuit / de mine cineva o să-şi aducă aminte”

Reuşind să păstreze coordonatele liricii clasice, Aurel Pop oferă cititorilor un volum unitar. Asumată, poezia în formă fixă capătă forţă, demonstrând că încă mai poate oferi perspective interesante. Avem multe de învăţat din tradiţie, pe care poetul o individualizează ca un element esenţial al fiinţei noastre, unul pe care nu trebuie să îl ignorăm. Semnalele de alarmă apar pe tot parcursul volumului, încercând să ne facă să medităm, să ne oblige să ne punem probleme în legătură cu existenţa noastră.

O carte personală, o poveste intimă, „Sonete din regatul disperăriiimpresionează prin naturaleţe şi prin forţă. Maleabil, poetul nu impune, ci şopteşte. Strigătele lui sunt cuvinte blânde, care însă reuşesc să trezească adevărate furtuni în conştiinţa celui care alege să le citească. Regatul disperăii se deschide fără menajamente. Suntem invitaţi să păşim înăuntru. Nu trebuie să ne temem. Vom pleca mai mult ca sigur cu zâmbetul pe buze…

Bibliografie

Aurel Pop – Sonete din regatul disperării – Risoprint – 2007

vânturi albastre

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,67 din 5)
Loading...

Oxana Spinu 

 

E prea multă lumină
dar ce păcat de orbi
Ei doar aud cuvinte
Ce muţii nu le port

Sunt vânturi care pleacă 
Şi raze care vin
Dar ce-s cu toate astea
Dacă norocu-i chin

Sunt clipe care trec
Momente aşteptate
Iar toate astea-s zile
Şi ore neuitate.

Sunt lumânări de ceară
Ce se topesc la foc
Dar şi speranţe vane 
Care nu stau în loc

Căci sunt şi visuri care
În lacrimi se opresc
Iar rugăciuni de seară
Sufletu-ţi potolesc.

Va fi lumină-n lume
Dar orbii nu vor şti
Că muţii nu le-or spune 
Ce nu vor auzi.

Vor fi şi gânduri albe
Şi ceruri pe pământ
Şi lumânări de ceară 
Care nu ard în vânt

Vor fi vânturi albastre 
Şi zile reci vor fi
Dar ce folos din astea
Căci morţii nu vor şti! 

Lotca

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Mariana Tănase – din ciclul „Ambarcaţiuni”

lotca.jpg

 

Hăi! Trage măi!
Vârtejul stă să soarbă
lotca.
Pe un mal
sălcii fulgerate –
pe celălalt
lucruri ude lăsate
ploii
de hazard.
Valuri mari
cad în coaja noastră
călăfătuită-n smoală.
E urgie-afară.
Doi la rame, doi!
Restul, opt
ne-am strâns în noi…
Mai cade-un val
se-adună la picioare.
Un troznet
fulgerat în mal
lumină spre aval…
Ţiiine drum!!!
Scrâşnesc lopeţile
la strapazane,
în jurul nostru,
Dunărea-i bulboane.
Au tras vâslaşii noştri,
au tras,
un val a mai rămas,
l-am străpuns
la mal cu lotca am ajuns.
Atunci,
am dat tribut:
cu toţi am plâns
cu Dunărea din noi
de împrumut…

Cantautoarea Maria Gheorghiu muzica folk la sfârşitul anului 2006

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Sorin Teodoriu

Notă autor: În acest text autorul şi-a rezervat dreptul de-a inventa evenimente, amintiri şi stări sufleteşti. Reală este doar muzica Mariei Gheorghiu, Cassandra, cd-ul Floare de Vârtej, concertul de la Yellow Club, cei care au cântat alături de Maria, respectiv: Ştefan Orfescu şi Jack Popescu, membru al formaţiei Acropolis.

* * *

De ceva vreme nu pot dormi, umblu nopţile cu maşina, Guffii al meu, şi bat străzile Bucureştiului. Am învăţat toate gropile oraşului, le ocolesc atent, alteori uit de ele şi dacia se clatină nemulţumită. Câteodată opresc, deschid portiera, fotografiez, mi-a zis cineva că doar aşa învăţ să poziţionez peisajul, persoana, ori ce este de poziţionat. ’Balta Albă’. Cartier mare, plin cu blocuri, un singur parc rupe monotonia, mai este şi un lac pe care vara plutesc raţe, în el înoată puştanii sub inscripţiile ‘Scăldatul interzis!’. Mai sunt aleile cu îndrăgostiţi, proprietari de câini ori pensionari într-o permanentă căutare de umbră. Yellow Club, bulevardul Lucreţiu Pătrăşcanu numărul 1. Las maşina la marginea şoselei, îmi ţin echilibrul păşind pe bordura unei viitoare alei, acum are nisip în loc de dale, ajung la uşa barului. Un tip în palton îmi fixează atent aparatul de fotografiat agăţat la gât şi uite că mă simt important, sunt confundat cu un jurnalist în misiune, paparazzi, un VIP al fotografilor, un stăpân al revistelor mondene, toate uşile îmi sunt deschise, portarii şi chelnerii se pleacă respectos în faţa mea, zâmbesc important şi păşesc mai departe…

– Astă seară avem concert, intrarea costă…

Gata, nu mai sunt jurnalist, nici VIP, nici măcar fotograf, plătesc şi intru. Din uşă zăresc un rechin, mă rog, un pui de rechin într-un acvariu mare aşezat undeva în partea dreaptă a localului. Mă aşez chiar lângă el, la masa aceea, cu faţa spre gura lui ironică, se fâţâie de colo-colo, locul este prea strâmt pentru el…

– Ce serviţi?

– Pepsi.

– Imediat, spune tipul şi simt în vocea lui dezamăgirea.

Rechinul s-a oprit, priveşte prin sticla acvariului, nu ştiu cum văd rechinii, poate se uită la mine, ori la uşa care se deschide ritmic, un fel de vâjâit ascuţit însoţit de-un pocnet surd… Sau poate nu priveşte nicăieri, e melancolic, se gândeşte la Marea Neagră, la locul de unde a fost capturat, poate chiar la 2 Mai, ori Vama Veche şi uite că mi se face milă. Şi dor! Mi-e dor de valuri, de asfaltul fierbinte pe care lipăi desculţ în fiecare vară pe drumul acela dintre plajă şi Dobrogeanu…

– Comanda dumneavoastră.

– Chiar e rechin?

– Cine?

– El.

– Nu ştiu, patronul este un împătimit al peştilor.

– Are şi delfin?

– Nu ştiu.

Rechinul se opreşte iarăşi în faţa mea, bat uşor cu unghia în geam, tresare, apoi îşi vede mai departe de cursele lui. Uneori priveşte la mine, prin mine, cu indiferenţa lui de peşte ucigaş, visează apa sălbatică din largul Mangaliei, soarele, culorile mării, razele lunii ori furtunile pe care le-a prins în scurta lui viaţă de rechin liber.

– Mai doriţi pepsi?

Acum e rândul meu să tresar, nu l-am observat pe tip şi nici nu mi-am dat seama când am sorbit conţinutul paharului. Evident, mai vreau pepsi. Uite, mai sunt şi alţi peşti în acvariu, cum de nu-i mănâncă rechinul?

– Poftiţi, îl aud iarăşi pe chelner.

– Cum de nu-i mănâncă rechinul pe ceilalţi peşti?

– Habar n-am.

– Poate s-au împrietenit, iar prietenii nu se mănâncă între ei…

Îi privesc înotătoarele, mă gândesc la Atlantida, la ipoteza că omul a fost mai întâi mamifer acvatic, că a trăit doar în oceane, un fel de focă dar mai frumoasă, graţioasă, probabil ieşea pe stânci să se bronzeze şi apoi gata, înapoi în apă! Legenda sirenelor spune…

– Sorin!

Prin rumoarea restaurantului, a râsetelor scurte, unele stridente, enervante, prin penumbra clubului, a clinchetului de farfurii şi pahare, peste vâjâitul obsedant al uşii, din anii care au trecut, mulţi ani, deasupra tuturor zgomotelor îmi aud numele strigat de o voce cunoscută şi primul gând mă duce undeva în sud-vestul ţării, prin Banat. Îmi amintesc că întotdeauna se grăbea, încadra timpul într-o planificare diabolică, uneori uita esenţialul: ’unu, doi, trei, patru…, mi-am amintit!’ aşa zicea. Deasupra mea aceeaşi voce atât de cunoscută, pentru că vezi, aşa cum sunt aşezat la masă, cu faţa la rechin, nu are cum altfel să mă abordeze…

– Sorin, chiar tu! Ce faci aici?

Îmi las capul pe spate, undeva chiar peste mine zâmbeste o faţă dragă, mi-a fost odată atât de dragă încât nu puteam respira fără s-o ştiu în siguranţă. Cât timp a trecut de atunci, şapte ani, opt ani…? Părul, părul nu se potriveşte imaginii păstrate undeva în mine, atunci era negru şi lung, acum s-a tuns şi e aproape roşu, căzut peste umeri dar nu atât de mult ca atunci. Ochii mă cercetează într-un fel ciudat şi înţeleg că stau într-o poziţie nefirească pe acel scaun, cu capul dat pe spate… Revin la poziţia normală, cu faţa la rechin, doar o clipă, apoi îmi strâng picioarele sub masa şi mă ridic, întind mâna… Aranjez altfel cele două scaune, o invit să ia loc în faţa mea, în câteva secunde dau la o parte paharul cu pepsi, meniul, aparatul de fotografiat, scrumiera…, nu vreau să rămână nimic între noi.

– Ia loc, Maria.

O simt încordată şi grăbită ca de-obicei. Abia acum o privesc cum trebuie. E mirată, a păstrat acelaşi aer tăcut, misterios, acelaşi zâmbet discret străluceşte slab, ca o părere. O clipă gândesc abstract: cântăreţii, scriitorii, actorii nu trebuie lăsaţi să umble pe stradă, prin magazine, cluburi… Trebuie strânşi undeva, într-o tabără, o tabără încăpătoare, acolo să locuiască toţi, să nu-i vadă nimeni, doar să-i asculte, să-i citească… Alung ideea, e aiurea! la urma-urmei sunt şi ei oameni… Câtă vreme a trecut de atunci?

Maria mă fixează cu atenţie, iar eu simt cum mă năruiesc în adâncimea gândurilor ei căprui, apoi totul se termină brusc, cum a început, gata! nu-i mai pot citi privirea. Poate chiar se fereşte, ori poate aşa este ea clădită, simt cum se aşterne o perdea între noi, o perdea ce netezeşte orice fisură spre inima ei, rămân aceleaşi întrebări fără răspuns, ca atunci, la Reşiţa. A fost ceva între noi? Deloc? Mult? Uite, în sfârşit putem spune că suntem oameni-mari, avem responsabilităţi, am ajuns la vârsta gândului matur şi simplu, fără regrete, fără prejudecăţi banale.

O redescopar elegantă, frumuseţea ei a pornit către alte dimensiuni, a căpătat patina aceea aparte, nobilă ca şi muzica ei de care în toţi aceşti ani m-am ferit, Cântec fără rost! Ochii îi strălucesc, văd în ei muntele, lacul de acumulare, zăpada, scena, brazii, luna, Ialomicioara, balconul, stelele, biserica măruntă în care a vrut să cânte dar nu a făcut-o pentru că nu era duminica potrivită… Îi iau mâinile, i le întorc în sus şi-mi aşez fruntea în ele, febra mea se strecoară în răcoarea ei bănăţeană, se împletesc nu ştiu cum, n-am cum să-ţi descriu…

* * *

Gara mică, aglomerată, gustul clocit de metal greu, mirosul înecăcios de locomotivă pe cărbuni, oameni grăbiţi, ponosiţi, taxiuri murdareşi galbene. Este sâmbătă dimineaţă, normal era să fie mai multă linişte astăzi, doar nu se lucrează… Sunt împins brutal de un grup de femei cu sacoşi uriaşe, aproape saci, biciclete, sărăcie, reproşuri, voci aspre, Reşiţa. Mă urc într-o dacie, îi spun taximetristului să mă plimbe prin oraş, şoferul se întoarce, mă priveşte apatic, nu se opreşte din privit. ‘Ce este?’ ‘Unde aţi spus că mergem?’ ‘Prin oraş, prin toate cartierele, oriunde.’ Se întoarce la fel de nedumerit, tot nedumerit porneşte maşina. ‘Doar atât, să mergeţi încet. Da, patruzeci e perfect, să simt Reşiţa…’

Oprim la Casa Radio, îl rog să mă aştepte. ‘Cu aşa scor în aparat?’ Îi las nişte bani, mulţi, îl rog să mă aştepte, dispar în clădire, pe un coridor mă ia în primire un tip: ’Să trăiţi!’ ‘Bună ziua, Maria Gheorghiu este?’ ‘Astăzi, nu. Are spectacol la Casa de Cultură la ora douăsprezece. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da…’ ‘Sunaţi-o acasă, o gasiţi acolo. Se aranjează, ştiţi cum este…’ Nu, nu ştiu cum este şi nici nu-i telefonez. Sunt iarăşi în maşină, şoferul a devenit mai amabil, începe să-i placă plimbarea. ‘Să mergem prin împrejurimi…’

După încă o oră de hoinăreală cobor la Casa de Cultură, tot e prea devreme, mă aşez pe o bancă cu faţa la râu. Nu mai e frig, scot din geantă CD-ul ‘Floare de Vârtej’, îl privesc atent, a câta oară? Citesc explicaţiile de pe spate, din interior… Cum arată Maria în realitate? Înaltă, grasă, urâtă, delicată, inteligentă, tandră, rea… Îl pun la loc, tii! ce era să uit! Mă urc în alt taxi, îi spun să mă ducă la o florărie de lux, ‘Nu avem florării de lux în Reşiţa’, ‘Atunci la o florărie şi atât’, spun şi în sfârşit pornim. Ajungem undeva sub un pod, lângă stadion, acolo este singura florărie deschisă sâmbăta, cumpăr un buchet mare… ‘Înapoi la Casa de Cultură, ba nu! Întâi trecem pe la Radio şi după, la Casa de Cultură.’

Nu mai cobor din maşină, privesc din parcare locul de unde pornesc zilnic undele fm, uşile glisante sunt închise, ferestrele la fel, oraşul coboară către nicăieri, nu înţeleg Reşiţa. Parcă s-au rătăcit arhitecţii, râul nu-i pus în valoare, nici muntele din apropiere, m-aş plictisi aici, ori poate sunt eu prea bucureştean.

* * *

Simt agitaţia cu greu stăpânită în mâinile ce-mi susţin fruntea şi mă ridic, am în faţa mea un alt om, un chip obosit fără urmă de zâmbet, masca a dispărut odată cu gestul meu necugetat, murmurul din club se aude din nou, rechinul îşi reia cursele respirând aşa cum ştie el să respire, chelnerul îşi caută de lucru în altă parte.

– Lasă-mă să-mi amintesc de tine, spun şi uite că-şi pleacă faţa, nu face altceva nimic, gândurile îi rămân suspendate de lustra aceea veche, demodată, agăţată de tavanul capitonat, antifonic… Apoi masca zâmbitoare revine la locul ei, Maria devine Maria din scenă, ochii reîncep să-i clipească veseli şi căprui, băiatul care serveşte pe toată lumea mai aduce un pepsi şi o ceaşcă de cafea cu ceva galben înăuntru, o lingurinţă. Se rupe vraja, mă scutur înfiorat pentru că ştiu ce este în ceaşcă…

– Pentru concert…, îmi trebuie gălbenuş.

– Concert?

– Am crezut că de aceea ai venit. N-ai citit reclama?

– Ce reclamă?

– Din…, nu contează. Important e că eşti aici.

– Să nu cânţi melodia aia.

– Nu.

– Cassandra este?

– O să vină, prietenul ei e toboşar, uneori cântăm împreună.

– Mă bucur să vă regăsesc pe toţi într-un singur loc

– Nu chiar pe toţi, părinţii mei nu or să vină…

– Bănuiam.

– Plec, trebuie să discut cu invitaţii. Ne vedem după…

– Stai! Pot face fotografii?

– Poţi.

* * *

Intru în Casa de Cultură, merg pe coridoarele nesfârşite, de la nişte scări la alte scări, revin de unde am plecat şi tot aşa. În sfârşit dau de cineva care şterge praful, o întreb unde cântă Maria Gheorghiu. Se opreşte din treabă, mă priveşte nedumerită. ‘A, spectacolul de azi? La etajul unu, luaţi-o pe acolo.’ O iau ‘pe acolo’, înăuntru nu-i nimeni, ies şi mă aşez în faţa unei fereastre, privesc lumea care începe să intre pe poartă, urcă scările exterioare, apoi cele interioare…

Studiez tipele brunete, asta e prea tânără, asta-i prea bătrână, asta e prea grasă, asta nu poate fi pentru că nu poate fi… Renunţ şi intru în sala de spectacol, întreb pe cineva cu aer de organizator unde este Maria Gheorghiu. ‘Mariana? N-a venit încă. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da, sunt domnul din Bucureşti’, răspund iritat de repetiţia întrebării. ‘Vă rog! Luaţi loc aici, la personalităţi. Trebuie să vină şi primarul…’ Mă aşez la locul indicat, am impresia că sunt confundat cu cine ştie cine, simt priviri curioase, şoapte…

Uite că începe spectacolul, nu văd ce se întâmplă pe scenă, habar n-am ce sărbătoresc reşiţenii, îi observ cum urcă un fel de podium, probabil are loc un eveniment deosebit… Se deschide uşa larg, intră un grup de fete, aleargă spre locurile rămase libere. Se deschide iarăşi uşa, intră un tip în pulovăr, ‘primarul’ se aude din spate, vine lângă mine, mă salută, mă ridic şi îi strâng mâna.

Am obosit! Nesomnul de peste noapte, sforăitul celor doi colegi de compartiment, frigul de afară, căldura din taxiuri, frigul din parc, căldura din sala de festivităţi…, toate astea m-au toropit. Îmi frec ochii, uite că n-am observat când s-a deschis din nou uşa, mai întâi intră o chitară mare, mult prea mare pentru cineva atât de delicat. O recunosc, este la fel ca pe coperta CD-ului, de ce mi-o închipuiam altfel? Se opreşte la marginea scenei, cineva arată spre mine, îi simt privirea indiferentă, se întoarce la treaba ei, scoate chitara din husă şi uite cum instrumentul nu mai este uriaş. Îi verifică încet coardele, să nu audă invitaţii, să nu deranjeze vorbitorii, mi si sol re la mi…, gata! Cineva o prezintă, o compară cu o mierlă, se apropie de microfon, nu are emoţii, este doar agitată, spune ceva şi gata! timpul se opreşte în loc. Cântă de câteva minute bune, în sală s-a făcut linişte, nimeni nu se fâţâie, nu-şi mai aranjează scaunul, uşa nu se mai deschide-închide. Cântă Maria Gheorghiu! Şi uite, îmi ia ceva timp să-mi amintesc cine sunt, ce caut aici, la Casa de Cultură din Reşiţa, strâng pleoapele, le apăs cu palmele, le ţin aşa, le presez, deschid iar ochii, cerculeţe şi scame strălucitoare, argintii, dansează în jurul meu, se interpun între noi…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Las rechinul, las haina, las toate, iau doar aparatul de fotografiat din husă şi încep să mă plimb de colo-colo prin club. Maria a urcat deja pe scenă, nu se acomodează cu scaunul înalt, nici cu aerul prea uscat al clubului…, ‘o apă plată, dacă se poate’, se poate, primeşte sticla de plastic, acum este în regulă… Cântă Maria Gheorghiu! Imaginile se derulează filmate cu încetinitorul, se zbat în acorduri ample, se sparg apoi în sute de scântei, se adună iarăşi la loc, într-un fel de benzi multiple, intercalate, mişcate…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Uite că nu-şi foloseşte vocea, cântă cu sufletul! îmi spun şi pentru prima oară înţeleg ce lucru misterios m-a chemat aici, la Reşiţa. Durerea! Vezi, pentru a compune astfel de muzică trebuie mai întâi să trăieşti o suferinţă mare, multă, materializată în căderi, ridicări şi iar căderi… Vin melodii cunoscute peste alte melodii cunoscute, vocea se ridică la notele cele mai înalte, o privesc, are un fel ciudat de a transmite ce are de transmis, vocea, versurile, muzica ţi se strecoară în inimă, se lipesc de tine pentru totdeauna. Ochii îi ţine mereu închişi, nici nu credeam că poate cânta altfel, Maria trăieşte intens, arde cu fiecare notă, sunet, lacrimă.

Prea repede se termină recitalul, nu ştiu cât timp a cântat, prea puţin oricum… Se ridică de pe scaun, aplauze, mulţumiri, îşi strânge chitara, se retrage către uşă. Acolo un copil o ajută să pună instrumentul la loc, în husa aceea uriaşă. Iar vorbeşte cineva la microfon, spectacolul continuă…, atunci înţeleg că am uitat de mine şi am rămas pe scaun, nici măcar n-am aplaudat. Uite, aplaud acum, privirile se înfig în mine ca nişte săgeţi mirate, tipul de la microfon se opreşte. Mă ridic, îmi cer scuze, pornesc spre uşă, alerg. Gata! În spatele meu îl aud din nou pe vorbitor, totul reîntră în normal. Normalul lor! Eu sunt deja pe coridor, o văd pe Maria, pe copil…

– Bună ziua, sunt Sorin Teodoriu, am vorbit acum câteva zile…

– Ştiu, patru telefoane am primit de la Radio.

– De ce?

– Să-mi spună că aţi venit.

– Eu am venit pentru…, uite că nu mai ştiu ce vroiam să zic. Tac eu, tace Maria, tace fata cu ochii verzi – albaştrii, tace vorbitorul din sală, tace coridorul, tac scările, ferestrele, soarele…

– Nu-mi vine să cred că aţi bătut atâta drum doar pentru un autograf…

Gata! Îmi amintesc, las geanta jos, mă aplec, deschid fermoarul cu o singură mână, cealaltă e ocupată cu flori, cotrobăi prin lucruri, nu găsesc, ba da, găsesc CD-ul, am ‘Floarea de Vârtej’ în mână, plasticul arde, mă doare… Îl întind Mariei, nu are pix, reiau căutările, sunt strigat, mă ridic mirat, o văd cum arată spre buzunarul de la piept al sacoului: pixul! Îmi scrie ceva, nu ştiu ce, dar uite ce mândru sunt! Am semnătura ei pe CD , o să-l aranjez în bibliotecă, o să-l arăt lui Andi, lui Cristi…, părinţilor nu, că n-ar înţelege Chiar atunci, în clipa aceea, îmi dau seama că iar am uitat ceva… Zâmbesc încurcat, îi întind buchetul de flori pregătit la Florăria de sub pod, acolo, lângă stadion. Maria zâmbeşte şi ea ‘mulţumesc, uite, este Cassandra, fata mea…’, ‘Salut, Cassandra!’ spun şi întind mâna ca spre un colac de salvare. ‘Ştiu despre tine, am citit pe coperta CD-ului…’ Privirea verde – albastră surâde fericită. Cassandra.

* * *

Mă agit continuu…, o fotografiez din faţă, din lateral, din spate, ferindu-mă să nu intru pe scenă, aparatul înghite poză după poză. Ştiu că la sfârşit vor rămâne doar câteva, cele mai bune. Şi uite că-n graba mea de artist amator lovesc o masă, paharele se clatină… â€˜Scuzaţi-mă! ‘, spun şi simt o privire de gheaţă, verde – albăstruie. Tăişul ei se topeşte imediat: ‘Nu se poate! Sorin! Tu eşti?’

Mă fâstâcesc, da, abia acum mă fâstâcesc definitiv! ‘Cassandra!’ Aş vrea s-o îmbrăţişez, ‘Sandra, ce dor mi-a fost de tine, erai atât de mică…’, ‘Iar acum sunt atât de mare încât nici nu vrei să mă săruţi… Ce face Diana?’ ‘Face bine, se mută la…’ ‘Câţi ani are acum?’ ‘ Şaisprezece, a împlinit şaisprezece acum câteva zile… Mă ierţi, plec s-o fotografiez pe mama ta.’ ‘Bine, vorbim după…’ Cassandra.

* * *

– Sandra, duci tu chitara acasă?

– O duc!

– Sigur poti?

– Hai măi, mamă! Cum să nu pot. Când vii?

– Nu întârzii mult.

Pleacă Sandra. Mă salută şi dispare alergând pe scări, abia acum înţeleg ce-a spus Maria, o întreb dacă se poate servi prânzul undeva, ori măcar o cafea, dacă are timp… Are timp. Plecăm, traversăm centrul, intrăm într-un restaurant, comandăm…

– Cu ce vă ocupaţi? întreabă Maria

– Nu-mi vorbi la plural…, te rog Lucrez la o firmă de audit, legislaţie, contabilitate…

Doamne, ce penibil sună toate! Îi simt privirea vie, nici mirată, nici indiferentă, se uită la mine, ascultă ce spun şi atât.

– Câtă agitaţie a produs venirea ta.

– A mea?!

– De ieri, de când ai anunţat Radio Reşiţa că vii…, toţi au crezut că eşti un om de afaceri din capitală, cineva suspus, iar acum uite, ai mai apărut şi în costumul ăsta scorţos… Adică impui respect, înţelegi?

Înţeleg dar nu vreau să continuăm discuţia pe tema asta…

– Cânţi excepţional!

– Multumesc.

– Chiar cânţi excepţional!

– Chiar mulţumesc…

– Uite, acum o săptămână m-am întors de la Buşteni, am fost cu trenul. Eram atunci cu Gabriela… M-am oprit la magazinul ăla mic din gară, am vazut CD-ul tău şi, cu toate că habar n-aveam cine eşti, cum cânţi, l-am cumpărat pentru că-mi place muzica folk. În seara aceea l-am ascultat prima oară, prietena mă tot chema la culcare, iar eu uitasem de mine, de ea, de ora înaintată, stăteam pe întuneric şi-ţi ascultam melodiile. Au ceva special, nu ştiu ce, povesteşte-mi cum le compui…

* * *

Uite că se dă jos de pe scaun, se înclină în faţa publicului, îşi ia chitara, se retrage, aplauzele o recheamă. Urcă din nou pe scaunul incomod, priveşte în faţă, îmi place să cred că mă vede, dar ştiu că nu-i aşa, din pricina reflectorului nu-i aşa, se pregăteşte să cânte ultima melodie. Maria, să nu cânţi acel cantec! Nu acel cantec, îi strig în gând… Acordurile ne învăluie iar, gata, începe… Uitasem de ‘Feelings’…

* * *

– La mulţi ani, Marie! Anul nou să-ţi aducă împliniri! La mulţi ani, Sandra! La mulţi ani, Diana!

Sărutări, zâmbete, speranţe, paharele se ciocnesc, şampania de la miezul nopţii, artificiile răpăie în salve, cerul capătă cicatrici roşii, portocalii, aurii… Un gol uriaş se cască în mine, simt cum mă prăbuşesc în el, în hăul acela nou-născut, golul din fiecare dimineaţă de întâi ianuarie. Sărbătorile dor, Reşiţa doare, ca şi cerul pârjolit de rachete şi petarde, doare aerul ce vibrează de atâta agitaţie neînţeleasă, afară se aud tunete şi pahare sparte, obicei din import, strigăte, cântăm cu toţii, ne îmbrăţişăm iarăşi, golul din mine se cască şi mai mult, cuprinde tot apartamentul, oraşul… Zâmbesc, simt înţepături proaspete în ochii ce-mi pulsează ritmic, muzica se aude din nou, dansăm, râdem…

*

– Maria, diseară plec… Te rog, cântă ceva doar pentru mine, ce vrei, ce simţi tu că s-ar potrivi acestei amieze.

– Vino dincolo, să nu deranjez vecinii.

– Şi dincolo nu-i deranjezi?

– Dincolo pereţii sunt îmbrăcaţi în ceva special şi tavanul la fel… Este o cameră antifonată.

Chitara neagră îşi încearcă notele, primele acorduri, ‘Feelings’

* * *

După ce se termină cu adevărat, Maria mulţumeşte grupului de la Târgovişte, nu ştiu despre ce grup e vorba, apoi se retrage undeva în spate. Sandra nu-i sare în ajutor, merg eu, o întreb dacă îi pot fi de folos. O simt agitată, a avut emoţii, încă mai are emoţii… Nu, nu trebuie s-o ajut cu nimic, îmi arată masa unde se află Cassandra şi prietenii ei. ‘Or să mă ducă ei cu maşina’.

Ce mare a crescut Sandra, acum are prieten, au împreună o maşină, ce-a trecut timpul… Apun Marie, simţi tu? Asta însa n-o spun, e doar gândul meu… Mă retrag la masa din faţa rechinului, iartă-mă prietene, am avut treabă, chestii de fotograf amator… Chelnerul îmi aduce alt pepsi acidulat, chiar îmi era sete, verific pozele: astea sunt bune, pe astea le şterg…

– Cum am cântat? se aude aceeaşi voce cunoscută.

– Cum cânţi tu de obicei, foarte bine.

– Nu cânt tot timpul foarte bine, dar aşa spui tu mereu.

– Pentru că eu ştiu să ascult.

– Mulţumesc, Sorin.

– Pot scrie un eseu despre tine?

– Cum să nu.

– Ştii, eu nu-s scriitor, Maria. Nu respect nicio regulă, niciun canon, alunec spre fantastic, inventez lucruri… Eşti sigură că vrei să scriu despre tine şi clubul ăsta?

– Scrie. Iartă-mă, trebuie să merg şi la celelalte mese.

– Mergi, Marie! E seara ta, vorbim la telefon…

Pleacă Maria. Rechinul o priveşte indiferent prin sticla acvariului, eu răman aşa, întors într-o parte. Ajunge la o masă, la altă masă, vorbeşte cu cei de acolo, Sandra îmi face semne cu mâna, vine la mine.

– Asta-i cartea mea de vizită, şi telefoanele şi adresa de email. Să mă cauţi.

Scotocesc prin buzunare, găsesc o carte de vizită cu adresa Bocancului-Literar.ro, din cele făcute la repezeală în Cluj, îi dau cartonaşul, ’te sărut, vorbim la telefon…’ Gata, am rămas singur cu rechinul. Dar nu mai avem ce ne spune, plătesc consumaţia şi merg la maşină.

Motorul toarce, e încă frig, îmi întorc ultima oară privirea spre reclama Yellow Club. Aşez pe scaun aparatul de fotografiat, aprind lumina şi citesc cartea de vizită: Maria Cassandra, PR Manager… Mâine, poimâine o să aibe şi Diana cărţi din astea de vizită şi dintr-o dată mă simt bătrân, foarte bătrân. Şi nefolositor, cineva despre care poţi vorbi la trecut, poţi spune despre el acum şapte ani era…, acum zece ani…, acum douăzeci de ani… Se destramă bucăţi din mine, le las în voia curentului de aerotermă…, scamele de mine se lovesc de ferestrele maşinii, mă recompun la loc. Scot telefonul mobil, formez rar un număr cunoscut…

– Alo, tati? Cum de nu dormi la ora asta? Sau…, s-a întâmplat ceva?

– Nu, Diana, sunt OK! Doar că-mi era dor de tine…, atât…

Lansare de carte: Flueraşu Petre – „Insomnii”

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 

fluerau-petre-insomnii.jpg

 

Luni 12 februarie 2007, ora 14:00, la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti va fi lansată a doua carte semnată Flueraşu Petre. Volumul, primul de poezie al autorului, apare sub sigla editurii Amurg Sentimental.

Sunt invitaţi toţi cei îndrăgostiţi de cuvinte care vor să fie alături de autor. Mai multe detalii despre lansare vor fi disponibile la Muzeul Literaturii şi în presa locală.

Despre carte vor vorbi Ion Machidon, directorul editurii Amurg Sentimental, Nicolae Popa şi Elena Călugăru Baciu.

Strângând laolaltă 45 de poezii scrise în perioada 2005-2006, volumul „Insomnii” încearcă să ofere o mărturie a actului de creaţie şi să prezinte o realitate pe alocuri dură, însă esenţialmente necesară. Rămâne ca cititorii să decidă dacă acest lucru a fost realizat.

Cartea poate fi cumpărată de la chioşcul de lângă Muzeul Literaturii Române, de la librăria Eminescu precum şi de la alte lanţuri de magazine din toată ţara.

Toţi cei interesaţi sunt aşteptaţi să participe la eveniment…

locul tău gol

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Nuţa Crăciun

 

dacă lumea ar fi o bibliotecă
ceasurile norocoase ar putea sări
uneori din pagini

ochii tăi ar avea din nou blândeţea
cailor ce pasc lăsarea serii
iar eu aş putea jura pe bucurie
că templele din noi vor dura mai mult
decât timpul

dar peretele la care mă rog
are tristeţea lui

locul tău rămâne gol
stă nemişcat
cu îndoiala înflorită
în colţul buzelor

Haiku-uri de iarnă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Maria Tirenescu

De dimineaţă –
urmele păsărilor
pe masa ninsă

 

Pe cerul iernii
nenumărate stele –
singur bunicul

 

Seară de iarnă –
înconjurat de corbi
schitul din vale

 

Zi de iarnă –
înfăşurată în ceaţă
turla bisericii

 

Seară cu omăt –
pe stradă se zăreşte
o siluetă

 

De dimineaţă –
pe creanga desfrunzită
un mic piţigoi

 

Ţurţuri la streşini
şi luna îngheţată –
copii colindând

 

Uşă deschisă –
zăpada viscolită
intrând în casă

 

Seară senină –
ca un clopot de argint
muntele din zare

Caravela

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Mariana Tănase
din ciclul „Ambarcaţiuni”

caravela.jpg

Pe culme, etrava,
despică
talaz după talaz.
În siaj,
barcaz după barcaz.
E lung convoiul!
Pe ceruri,
albatroşii
cu soare în penaj
deplâng sonor matrozii
– scrisori in bastingaj.
Un mus
zăreşte ţărmul din înalt
– e albatrosul –
e figura
ce strigă-ntâi
Pământ!
Pământ!!!
Ahoy!
Coboară velatura!
O voltă,
prova-n vânt
zăresc cu toţi pământul!
Tangajul îi aruncă
în plâns
în râs
– soarele e sus.
Scârţâie de ancoră
greutate mare.
Soseşte caravela
cu santal, mirt şi sare!
Pe cheiuri e rumoare
în ochi
altă culoare
în doruri
e apus !

înnoire

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Anişoara Iordache 

 

urechea
pune-o să auzi murmurul sacadat al timpului!
umbra lui,
trupul zeului acoperă,
cu veşmintele înnoite, ale dimineţii,
mirosind a busuioc.

în zori,
preschimbat într-o constelaţie,
Chiron
distruge spinii şi mărăcinii amărăciunii
şi
daruieşte pământului: nemişcarea spre rău.

inima nimicitorului, spartă mărunt în piuă,
de asprimea dojenilor slujitorilor Luminii,
este cernută
de-a lungul izvoarelor rugăciunii.

florile şi-au deschis bucuria trăirii;
flăcările au aprins candela dârzeniei;
stelele au semănat în ochii flăcăilor, seminţele iubirii.

făcliile fecioarelor sfâşie noaptea,
apoi inconjoară pe cea care a lăsat în urmă părinţii
şi
primeşte în dar: pătrunzător
ochi.