Arhivă pentru ‘numărul 39’

____________________________________________________________

Vei întâlni pe altcineva
şi mă vei uita.
Vei uita lacrimile, poeziile, privirile.
Vei uita clipele de dor, de zbor şi de cădere.
Universul le va păstra, însă,
pentru totdeauna
în memoria lui necuprinsă.

Cluj-Napoca, 11 august 2006

____________________________________________________________

Tristeţea apasă pe o clanţă
Paşii iernii îmi intră în casă
Din nordul îngheţat la distanţă
Cerul de plumb cu geruri apasă

În genunchi pe pietrele vineţi
Te mângâi cu o floare de gheată
Înflorită-n albe şi reci dimineţi
Când soarele se vinde la piaţă

Pe gânduri o manta de omăt
Se cerne prin aerul rece şi dens
Sunt singur într-o lume-n freamăt
O picătură de apă-n condens.

____________________________________________________________

Cu câţiva ani în urmă, am scris într-o carte despre frumoşii nebuni ai micului burg transilvan, Orăştie. Ei bine, Ileana-Lucia Floran face parte dintre aceşti frumoşi nebuni. De ce? Înzestrată cu un talent literar remarcabil, dar şi cu o putere de muncă până peste poate, aceste două mari calităţi făcând casă bună cu un suflet generos – aş zice – şi cred că nu greşesc, molipsitor pentru cei din jur. Spun asta fiindcă altfel rodul muncii mele pe plan literar nu ar fi existat astăzi, dacă bunul Dumnezeu nu mi-ar fi scos în cale Editura „Emma”, iar Ileana nu ar fi o iubitoare şi creatoare de literatură.

            Atât în proză, cât şi în poezie, Ileana mânuie condeiul cu o uşurinţă demnă de invidiat. De exemplu, în volumul „Pustiul din suflet”, din întâmplări la care fără să vrei participi activ sau ca martor, de pe tuşă, cum s-ar spune în termeni sportivi, Ileana ştie să extragă esenţa şi s-o aştearnă pe hârtie cu umor. Aşa se întâmplă în „Trenul albastru”, în care Ileana este observator. În „Public Relation”, simt însă că cele descrise i s-au întâmplat personal, dar Ileana posedă un umor care ar trebui să le dea de gândit celor care se cred mici dumnezei la „relaţii publice”…asta dacă „ei” ar mai avea timp de citit.

            Când citeşti proza Ilenei, filmul povestirii se derulează în faţa ochilor atât de pe înţelesul tuturor este descris totul. Povestirea „Final sau început” m-a cutremurat, fiindcă cu mulţi ani în urmă am avut şi eu parte de o astfel de trăire, numai că Ileana a mers mai departe. Nu doresc să spun mai mult, las cititorii să meargă cu imaginaţia acolo…

            Pe parcursul volumului, cititorul o va regăsi pe scriitoare în anii copilăriei, pe care îi descrie într-o cromatică profund catifelată. Nu greşesc când spun că proza are o muzicalitate care te duce – vrei nu vrei – cu gândul la „Anotimpurile” lui Vivaldi.

            Dar Ileana-Lucia Floran nu scrie numai proză. În volumul de poezii „Cerul adâncurilor”, volum care a văzut lumina tiparului la nici două luni după „Pustiul din suflet”, Ileana aşterne în versuri o părticică a trăirilor sale, dar o face cu atâta dăruire, încât transmite cititorului emoţii profunde. De exemplu, în poezia „Punct de sprijin”, un vers ne insuflă curajul de a continua, orice ar fi: „Vom găsi un punct de sprijin în această lume tristă”, ca şi în poezia „Rugăciune”, în care, nu-şi doreşte de la Tatăl Dumnezeu decât curaj: „Dă-mi, Doamne, curajul/ să merg mai departe”…iar Dumnezeu îi dă un răspuns pe măsura rugăminţii: „Nu-ţi îngreuna inima/ cu regrete /trecutul e dus,/ poţi păşi spre viitor!”

            Nu poţi să nu remarci ilustraţiile grafice foarte sugestive, ale domnului profesor Miron Simedrea. Cei doi, poet şi grafician, formează un tandem reuşit pe altarul artei. Simt că în curând, Ileana ne va oferi o nouă carte, fiindcă la Orăştie, a scrie nu este un foc de paie ci o ardere fără sfârşit.

___________________________________________________________
Aceste confluenţe literare italo-române sunt mai mult decât o datorie faţă de cititor din partea italienistului Geo Vasile care a tradus o seamă de autori italieni din aproape toate generaţiile şi regiunile mari ale Peninsulei: de la Umberto Eco la Marino Piazzolla şi Paolo Ruffilli, de la sicilienii Giuseppe Bonaviri şi Gianni Riotta la friulanul Marco Salvador, de la emilianul Giovannino Guareschi la piemontezul Italo Calvino, de la veneţianul Tiziano Scarpa la cuplul roman Monaldi & Sorti.
Un lucru îl distinge însă pe subsemnatul de alţi italienişti români: faptul de fi semnat în premieră absolută traducerea unor poeţi români reprezentativi: Mihai Eminescu, George Bacovia, Ion Vinea şi Gellu Naum (in ediţii bilingve care au apărut atât în România, cât şi în Italia).Cartea de faţă cuprinde fie studii comparatiste (Eminescu – Mircea Eliade etc.), fie generale, dar şi eseuri dedicate unor scriitori români şi italieni anticipatori ai postmodernismului.
Alături de poeţi români care au revoluţionat limbajul poetic tip George Bacovia sau Gellu Naum, menţionăm capitolul dedicat piemontezului Cesare Pavese (tema lucrării de diplomă a absolventului Geo Vasile în anii şaizeci), cu prilejul centenarului acestuia din 2008, sau lui Pier Paolo Pasolini. Poezia noastră contemporană, reprezentată cu brio de Virgil Mazilescu, Daniel Corbu sau Nicolae Tzone, poate fi apreciată prin scurtele antologii de texte în limba română şi în italiană, inclusiv Nichita Stănescu, admirabil tradus de românistul florentin Fulvio del Fabbro.
Din sumarul volumului nu puteau lipsi numele unor autori precum Dante cu a sa “Divina Commedia” ( analizată de fizicianul şi scriitorul Horia Roman Patapievici, a se vedea eseul tradus în Italia de S.Bratu Elian, “Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante”) sau cel al eroului Ortodoxiei şi al Trinităţii, marele teolog-literat Grigore de Nazianz (sec. IV d. C.). Un loc aparte au celebrii sonetişti ai Renaşterii tip Petrarca, Cecco Angiolieri, Veronica Franco, Pietro Aretino ecc.; sunt prezenţi deasemeni Eugenio Montale tradus atât de Marian Papahagi, cât şi de Ilie Constantin, precum şi Mario Luzi cu texte poetice traduse de Stefania Mincu. Autorul acestei cărţi nu putea să uite numele Profesorului şi Italienistului prin antonomasie, Alexandru Balaci (1916-2002), autor printre altele, al unor excelente monografii dedicate clasicilor literaturii italiene: Dante, Machiavelli, Ariosto, Boccaccio, Tasso, Alfieri, Manzoni, Carducci, Pirandello ecc.
Cartea, prin informaţia densă şi bibliografia de ultimă oră, prin abordarea inedită datorată fecundelor interferenţe spirituale şi echivalenţelor în cele două limbi, nu lipsite de anume merite expresive, se adresează atât unui public larg interesat de relaţiile culturale italo-române, cât şi studenţilor şi specialiştilor în universul neolatin, cu precădere cercetătorilor celor două culturi şi civilizaţii înrudite.

(CONFLUENZE LETTERARIE ITALO-ROMENE
Edizioni del Poggio, Poggio Imperiale, Foggia, 325 p., 2009)

____________________________________________________________

Dor de-o femeie-n toamna lungă
Să-mi tulbure tăcerea pasul uşor
Gândurile la inimă să-i ajungă
În noaptea cu vise din foişor.

Pe câte zile stăpân pot să fiu
Câte cercuri verzi am în trup
Urc în cerul laptos sidefiu
Când crengile uscate mi se rup.

Prin poarta săpată-n piatră dură
Aştept să treceţi mai departe
Iarna va fi plină de căldură
De lumină nu mă mai desparte.

Deseori văd în oglindă pe mama
Pun notele-n cântecul viorii
Femeia sparge-n cioburi teama
Zilele lovesc-n ciuturile morii.

____________________________________________________________

„În ţara lui Bici”

Biciul e lung din piele de vită încălţată şi încărcat cu bile de plumb folosite la pescuitul peştişorilor de aur şi atunci când pocneşte în mijlocul mulţimii prosternate care visează tâmp la viitoruri imposibile în care conducătorii sunt oameni drepţi şi salariile depăşesc mia de euro, lasă răni adânci. Răni peste care se presară sare, căci oamenii nu mai au încredere în medicamente, prea mulţi au crăpat din cauza lor. Cei de la putere se arată indignaţi de mersul lucrurilor şi recomandă căi simpliste prin care cel de rând să trăiască „bine”. Muritorii caută să revină la obiceiurile străbune, la mama natură, măcar dacă totul merge ireversibil prost, să trăiască mai mult, doar pentru a face în ciudă sistemului, dar acesta din urmă, confundă întoarcerea la natură cu căţăratul în copaci. Ni se servesc banane ca la maimuţe, comenzi de bază ca „şezi-mergi” şi dojeni părinteşti legate de faptul că greşim gândind prea departe, în loc să ne vedem de viaţa noastră. De copăceii noştri uscaţi şi cu crenguţe lipsă.
Cei ce judecă prea puţin îşi doresc să se trezească de a doua zi mai deştepţi şi cei ce judecă prea mult şi-ar dori să fie proşti. Măcar aşa nu şi-ar mai pune atâtea întrebări şi ar reuşi să-şi bea apa din pahar, fără să mai observe mizeriile ce plutesc prin ea.
Cineva îmi spune că, cu puţin timp în urmă, a fost ziua internaţională a bursucilor, sau ceva în genul acesta, nu ştiu, că mi se pare o porcărie, un îndemn general de a-ţi defocaliza atenţia de pe aspectele importante şi a rămâne pironit pe nişte sărbătoriri din acestea tâmpite.
-Ai auzit ce ţi-am spus? mă întreabă individul şi deja parcă mi se încing tâmplele şi încep să mă enervez.
-Am auzit, îi răspund printre dinţi. Şi care e treaba, s-a ţinut vreun dineu oficial, ţi-a făcut vreun bursuc cinste?
Se uită la mine de parcă m-am urcat în vârful plopului şi am căzut în cap şi eu la rândul meu, îl privesc la fel.
„Măcar în momentul acesta, avem ceva ce ne uneşte”, gândesc. Un punct comun…
- Alfa şi beta, mormăi absent.
- Gheorghe şi Vasile, îşi expune şi umbra părerea.
Da… Nebunia este cea care mă readuce cu picioarele pe pământ. Oare nu trebuia să fie invers?
-Ai dreptate, mă aprobă umbra. Când te mai duci la doctor, să-l rogi să-ţi prescrie o reţetă pentru o pereche de aripi, că văd că ai probleme cu gravitaţia.
Sunt prea calm să mă enervez. O ignor. Pot face asta. Pot.
- Ups, chicoteşte umbra încântată, vezi că a trecut aproape un ceas de când ai plecat de acasă, nu ar trebui să te întorci să-i dai raportul matroanei?
-Taci naibii din gură! izbucnesc şi cel de lângă mine tresare.
După cum spuneam, sunt calm…
-Ce-ai mă? face acesta. Te-ai ţicnit? Dacă ştiam că ai o problemă cu bursucii, tăceam din gură.
-Nu cu bursucii, cu umbrele lor, chiţăie umbra.
-Mă zic, eu cred că mă duc spre casă, că mai am câte ceva de rezolvat…
-Du-te, zice umbra, du-te că altfel se pune nevasta cu făcăleţul pe tine şi-ţi rupe picioarele!
Mă răzgândesc în aceeaşi secundă.
- Auzi, îi spun amicului meu, hai să mergem mai bine să bem o bere.
- Aşa mai da! confirmă el şi ne repezim în primul bar.
În timp ce degustăm orzoaica la halbă, realizez că am plecat de acasă fără portofel.
-Ai bani? îl întreb pe cel din faţa mea.
-Nu, de ce?
Îmi termin berea dintr-o înghiţitură, îmi şterg spuma din colţurile gurii, mă ridic şi urlu din toate puterile:
-Şi ce mă, crezi că îţi fac cinste bursucii?!…
Cu astea zise o tulesc.
În graba de a mă ajunge din urmă, se împiedică de o măsuţă, o dărâmă şi aterizează între cracii unei cocoane. Nu mă pot abţine şi cu riscul de a fi prins, revin la locul „crimei” şi îl dojenesc:
- Mitică, fir-ai al dracului de nesimţit! Păi ce faci mă, nevasta te aşteaptă acasă şi tu te ţii de prostii?!…

____________________________________________________________

Câte corabii şi câte bărci trase la ţărm
câte umbre plimbându-se pe faleză
urmăresc mirate cum
umărul valurilor se schimbă îndelung
lovind peste stabilopozi
în rasuciri regulate şi iuţi
cu un braţ de uriaş al apelor
potrivnic.

Talazurile construiesc curcubeie-n zare
de uimire.
Oraşul un alt uriaş adormit
în ochiul de ceaţă al soarelui
împrăştie incertitudinile somnului
şi fumul alb peste danele portului
aburii nopţii ridicându-se
peste frunzele plopilor
dincolo de care-şi tremură zilele

___________________________________________________________

Sunt râu învolburat şi sunt şi punte
Pe care trec din cerul meu în altul
Şi fiecare stea o am pe frunte
Am sub tălpi pământul nu asfaltul.

Am ploaia ca o lacrimă pe buze
Şi vântul care-mi suflă-n plete rece
Dar o să vină iarna să m-acuze
Cu săniile nopţii când o trece.

Şi fulguind în zi zăpezi pufoase
Ca-n primăvară floarea de cireş
Nu simt cum frigul intră-n oase
Să-mi ardă lemnul prins în iureş.

Dar o să caut singur anotimpul
Ca un oştean plecat la biruinţă
Ca să cultiv seminţele tot timpul
Până la căderea nopţii-n umilinţă.

Si atunci voi inventa o lună plină
Lumina să-mi cadă pe întuneric
Când baierele nopţii se înclină
Şi cursul apei să fie mai coleric.

Să am în tine un frate principal
Cu care forţa o sporesc mereu
Până la varsare-n marea de opal
Unde ne vom topi-n somnul greu.