Arhivă pentru ‘numărul 39’

____________________________________________________________

E linişte într-o ogradă
Şi-un vânticel abia adie,
Împodobite stau sub zadă
Căsuţele pe la chindie.

Vibrează norii de mătase
Cu scamele trenii bunicii,
Pe gard, în curte şi pe case
Se-nlănţuiesc paşii pisicii.

Se-mbină dangăte din turlă
Cu armonii de dulci colinde,
Pe luciul aspru de pe gârlă
Nici-o patină nu descinde.

Sub un palton cu trei fulare,
Mănuşi, căciulă şi botine,
O fată pe nămeţi călare
Cu greu balansu-şi poate ţine.

De sub căciula-nfrigurată
Zulufi apar ca abanosul,
Iar faţa fetei zmeurată
Arată iernii ce-i frumosul.

S-a tot rugat de mă-sa bine:
„A colinda, nu-nseamn-a cere!”
Şi-acum plecat-a la vecine
Să cânte pentru nuci şi mere.

Cu ea plecat-au verişorii
Ce stau în casa de alături,
Sunt toţii mici, ca puişorii
Unui cocoş cu creasta-n lături.

Se-opresc smeriţi la prima uşă
Să-nceapă cântul de-nălţare,
I-a învăţat ieri o mătuşă
Ce-l îngâna cu exaltare.

„Hai spune tu, că eşti mai mare!”
Se-ndreaptă piciul spre Lenuţa.
„Ba tu, că tu ai vocea tare!”
Răspunse ea-nchizând hăinuţa.

Fetiţa-i gata să colinde
Şi verilor le face semne,
Sus în pridvor un bec se-aprinde
Umbrind cu ei un ster de lemne.

Emoţia îi umple gâtul
Cu valuri de salivă dulce,
Aproape a uitat şi cântul,
Iar voce-ar vrea ca să se culce.

Îşi scutură din păru-i neaua
Ce o albise ca pe-o dudă
Şi ridicând spre uşă steaua
Porneşte cântul să se-audă.

„Leru-i ler umblat prin ger
Pe sub ram de conifer
Să colinde la boier
Într-o seară de mister.”

„Lerul vine la vecin
Să-i colinde cânt creştin
De Crăciunul bizantin
Şi să-şi ia un ban peşin.”

La geamul casei o bătrână
Se uită înspre ei vrăjită,
Lăsat-au poarta într-o rână,
Dar i-a iertat, şi-i fericită.

Cu lacrimi lungi curgând din gene
Bătrâna nu se mai abţine
Şi în pridvor, ieşind alene,
Le dă colaci printre suspine.

„Vă aşteptam de-un an şi-o vară
Să-mi colindaţi în seara sfântă,
Că-s singură, şi e-o povară,
Iar vocea voastră mă încântă.”

Au colindat şi alte case
Umplându-şi ţoşca doritoare
Cu nuci, colaci şi mere grase
Şi amintiri nemuritoare.

„Eu cred că-i de ajuns cu astea”
Propune vărul de o şchioapă,
Iar fata cu zulufi ca noaptea
Îl aprobă clipind din pleoapă.

Spre casă pleacă încântată
Târându-şi paşii prin troiene,
În urmă neaua-i dezmierdată
De-un vânticel cu fulgi în vene.

____________________________________________________________

Din miez de mere coapte sorb razele târzii
Să nu mai simt povara odăjdiei de brumă
Sub dealul descântat m-aştept să întârzii,
Copii de curcubeu se joacă-n cer cu humă.

Albastru prinde aripi de pasăre maiastră
Pierdută-n lutul ars de meşterii olari
Razele se culcă-n amiază la fereastră
Alături cu sărutul cioplit în pietre tari.

Podgorii risipite plâng frunza ruginită
Fântâni cu ciuturi negre ţin umbră la troiţe
Tăceri de aur prinse de-o aripă cernită
Îşi curg nemarginirea la fete în şuviţe.

___________________________________________________________

Îţi scriu stângaci, dintr-un ascuns ungher de toamnă,
Ce-nchide întrebări ce urcă din tăceri,
Vehiculând idei, fără a şti ce-nseamnă,
În timp ce plouă calm, cu stropi de primăveri.

Îţi scriu pe-o filă gri, de frunză veştejită,
C-un spin căzut de pe un ram de trandafir,
Ce-mi arde palma vie, îndelung trudită
Şi-mi umezeşte ochii cu-o pală de zefir.

Îţi scriu din vremi uitate,
Pierdute-n fum şi-n ceaţă,
Rememorând păcate,
De la-nceput de viaţă.

____________________________________________________________

Cum o pasăre-n migraţie la sud
Îşi neglijează boala şi în aer
Îmi retopesc uitarea şi asud
Ca cel dintâi al lumii fraier.

Într-o agonie cu speranţa vie
Că adevărul, adevăr va naşte
Iubirea ta strivită-n colivie
Va învia precum Isus la Paşte.

Sapă-nlăuntrul nostru o angoasă
Însingurarea-i prinsă în blestem
Un viitor străin la noi în casă
Pe care l-am fixat într-un sistem.

Ca într-o rocă de prin univers
În care însăşi viaţa-i presupusă
Vom reaşeza cuvintele invers
Cu ceremonie paşnică, hindusă.

Armonia o vom strecura-n cuvinte
Precum nisipul firicelele de aur
Râuri să cearnă-n apa lor cuminte
Cel mai de preţ al lumilor tezaur.

Pentru ca niciodată zarurile
Să nu fie aruncate afară din joc
Marea, marea să-mi ducă valurile
Spre porturile vieţii cu noroc.

Dacă ochii mei ar ninge
Cuvinte cald mirositoare
Cu câte un gând
Să-ţi pot desena formele albe,

Dacă mi-ai dărui trupul
Să faci parte din mine
Fără nimic în schimb
Ci pe o monedă de lună,
Neînceputa şi nesfârşita iubire
De-aş putea s-o gust
Cu rouă de flori să-mi omor setea,
M-aş primeni în izvoarele tale de sevă
În forme hieratice de îngeri şi sfinţi
La care să mă închin
Înmiresmând purpura.

Nu mai eşti aceeaşi
Fată-ncântătoare
Ce îmi insufla harul de a scrie, şi
Greu îmi este acum să accept,
O durere aşa de mare,
Eşti mult prea rece,
Ai sentimentele îngheţate, poate,
Dar, oricum,
Nu mai eşti aceeaşi!

Nu mai eşti aceeaşi
Rază de speranţă,
Ce apăruse-n întuneric, deşi
Pari a fi aceeaşi,
Dar e doar o aparenţă.

____________________________________________________________

Dincolo de lumină, cuvintele dor
umbra lor în somnul lung
alunecă printre degete subţiri
cu tot cu răul cu care te-ai născut
şi te încreştinezi plângând.
Copil, îţi scrijeleşti pe scoarţa copacilor
numele învăţat să-l spui
ca un insemn al vieţii tale.

Scrii în inima lemnului ori pietrei
în lacrima lor nimic nu se stinge
se aşeaza tăcerea
cu nedezlegate taine.
Toţi încercăm să ne înălţăm
învăţând poveţele nemuririi
până la marginile cerului
şi călătorim în suflet
către steaua adevărată.

Universul neştiut de odihnă
întrupat în primul cuvânt
are vocaţia infinitului
şi samânţa încolţeşte.

____________________________________________________________

“Cu mine se petrece ceva, o viaţă de om.” – Marin Sorescu

Este ora șapte. A deschis un ochi. E într-adevăr dimineață, ceasul are dreptate. Se uită atent la pernă, e gri şi murdară de rimelul pe care nu şi l-a șters bine de pe ochi, aseară, de obosită ce era. Uneori se trezește şi totul este gri, alteori ziua i se arată roşie. Dar nicio zi nu seamănă cu cea de dinaintea ei, sunt diferite, diferite nuanţe de gri, diferite nuanţe de roşu.
Se trezește, se duce la baie. E întuneric, iar s-a luat curentul. Se întreabă dacă nu cumva a construit aseară mașina timpului şi dacă n-a călătorit în timp, ca să se trezească de dimineața într-un timp de dinainte de Edison, sau poate chiar înainte de Volta, fără curent electric şi deci fără lumină. Ah, becul e acolo. Se spală pe faţă. Are faţa gri? Se uită mai atent, nu, oglinda e doar teribil de murdară şi… gri. Şi apa e gri.
“La naiba, nimic nu funcționează ca lumea în casa asta. În țara asta. Pe lumea asta.”
În dulap, toate hainele sunt murdare. “Ah, trebuie să ies odată din casa asta! Şi să fug… dar nu înainte de cafea.”
Şi umple ibricul cu apă în timp ce pe fundal, se aud zgomotele făcute de boxe.
“Să fug, să fug, să fug. Să plec, să fug, să mă pierd. Să nu mai știu de mine. Ce e cu mine? Poate nimic, poate… totul.”
Cafeaua are gust de somn, țigara îi strigă : ”Cancer, cancer, cancer!”. O stinge la jumătate. Ultimul lucru de care are nevoie este ca o țigară să-i spună ceea ce este deja evident.
Şi pe stradă, trotuarele sunt gri. Dar sunt gri în fiecare zi.
“Nu-i aşa că strada e colorată doar când are loc parada travestiților?”
Steagurile atârnate de clădiri sunt la fel, toate. ”România. Noul tău steag e gri, dar într-un fel aşa a fost tot timpul…” O biserică. “E gri mai mult prin mentalitate, biserica, religia, oamenii…”
Pe partea dreaptă, un magazin second-hand. “E centrul oraşului şi totuşi hainele gri sunt afişate ca nişte tablouri într-o galerie de artă. Mai există galerii de artă? Mai există artă frumoasă într-o lume ca asta, gri? Mâine s-ar putea să văd lumea roşie, roz sau portocalie. Dar de unde ştiu că lumea nu e de fapt gri şi n-o să fiu doar un alt om care poartă ochelari de cal?”
O florărie. Natură moartă, în centrul unui oraş. “Şi oamenii sunt gri, iar eu printre ei, gri. De ce nu-mi vine să zâmbesc? Poate pentru că oamenii mor câte puţin în fiecare zi, iar eu odată cu ei? Observ asta… Înainte, unii oamenii care îmbătrâneau, îşi păstrau spiritul tânăr. Dansau pe aleea parcului pe muzică orchestrală, îşi păstrau mintea deschisă, zâmbeau, zâmbeau, zâmbeau, şi nu uitau că au fost tineri iar lumea era galbenă, verde, roşie, nu gri, gri, gri, că au iubit, nu uitau că obișnuiau să râdă… din când în când. Dar astăzi, nici copiii nu mai râd. Plâng într-una, speriaţi de viitor.”
Într-o maşină, o caracatiţă verde de pluş sângerează până la moarte.
“Toţi sângerăm. Ne descompunem, dar încet, încet… şi planeta, devine tot mai uzată, tot mai în pericol de distrugere, cu fiecare an care trece. Dar totuşi, pământul nu s-a oprit nici măcar o dată din funcţiune. Nu s-a luat curentul. Nu s-a spart un bec. Nu s-au stricat instalaţiile, stelele n-au dispărut, soarele nu s-a stins pentru o secundă, pentru ca apoi să-şi continue strălucirea.. Se vede că nu e opera unui om. E perfectă, până când nu mai e deloc.”
În parc, băncile sunt goale. Mai puţin cea pe care s-a aşezat ea. „Pare chinuită de greutatea mea. Cred că şi băncile s-au dezobişnuit să susţină greutăţi. Oameni. Oamenii sunt nişte greutăţi. Băncile nu-i suferă pe oameni. ”
Un om trece, totuşi pe-acolo. În mersul lui grăbit, uitându-se cu o curiozitate tristă la cer, îşi pierde pălăria pe care o ţinea în mână.
„Domnule, domnule… v-a căzut pălăria. Domnule!”
„Ce? Ah… “ îşi luă pălăria uitându-se la cer, şi-şi continuă plimbarea.
„Oh, mi-e dor de culori. Mi-e dor de râsete şi de viaţă. Mi-e dor să fiu tânără, dar nu pot fii tânără într-o lume în care să fii tânăr înseamnă să fii prost. Şi nu pot să fiu tânără, cum trebuie, într-o lume în care nu s-a inventat tinereţea mea.”
Acasă. Îşi face o baie, în apa aia gri, într-o baie gri, într-o casă gri, într-o ţară gri, într-o lume gri, într-un univers vesel. „Deja s-a întunecat. Ce repede se face gri, într-o lume gri.”
Se pune în pat. „Ce gri e somnul, ce gri sunt visele mele, şi …”
Este ora nouă. Perna e curată, şi roşie.

Gianni Riotta s-a născut la Palermo în 1954. A făcut studii de logică la Universitatea din Palermo şi de jurnalism la Columbia University din New York. A lucrat pentru diverse ziare la Roma, fiind apoi trimis special al cotidianului „Corriere della Sera” la New York. În prezent este editorialist la acest ziar, predă ştiinţele comunicării la Universitatea din Bologna. A fost directorul telejurnalului Tg 1 al canalului public tv RAI. Cărţi publicate: Cambio di stagione, ( Feltrinelli,1991), o culegere de proză scurtă, căreia i-au urmat romanele Ultima dea (ivi 1994), Ombra (ivi 1995), Principe delle nuvole (1997), Alborada ( 2003), ultimele două apărute la Editura Rizzoli.
Istoria, cu întregul ei cortegiu de ideologii şi doctrine, în cazul de faţă epoca fascismului mussolinian şi anii imediat de după eliberarea Italiei, este adevărata protagonistă a prozei autorului italian. Ea se însoţeşte cu destinele şi existenţele acelor oameni care încearcă să făurească Istoria sau să o schimbe. Nu lipseşte, bineînţeles, motorul de care Istoria are nevoie pentru a merge înainte, altfel spus, războiul. bătăliile, conflictele, într-un cuvânt violenţa oarbă dezlănţuită de om, cu tot ceea ce derivă din ea.
Prinţul norilor , al treilea roman semnat de Gianni Riotta, şi al cărui titlu este o aluzie directă la celebrul vers baudelairian din „Abatrosul”, „pare să dea forma cea mai desăvârşită numeroaselor solicitări existenţialiste reieşite din povestirile debutului” (Giuseppe Saja). Protagonistul naraţiunii, colonelul Terzo, teoretician al artei militare, e convins că strategia marilor bătălii (de la războaiele punice până la participarea Italiei mussoliniene la campaniile din a doua conflagraţie planetară), concentrată în Manualul vieţii strategice pe care îl redactează, precum şi Enciclopedia bătăliilor, comandată lui de însuşi Galeazzo Ciano, personaj oficial al regimului , este o metodă infailibilă nu doar pentru comportamentul nostru în viaţa de zi cu zi, ci şi pentru a stabili în ce proporţie războiul şi viaţa ţin de domeniul Fatalităţii.
Carlo Terzo evoluează sub imperiul unei anxietăţi mână-n mână cu tandreţea, discreţia şi luciditatea; spirit reflexiv şi introspectiv, se confruntă o dată pentru totdeauna cu „inutilele ruine” ale propriei vieţi. Între timp el nu încetează să creadă că prin studierea războiului, va putea să prevadă şi să înţeleagă resortul ascuns al mersului lumii şi totodată al minţii şi sufletului indivizilor, devenind astfel invulnerabil faţă de durere şi destin. Abia când va coborî între oameni adevăraţi, Emma, Salvatore Dragonara, Fiore etc., Carlo Terzo îşi va da seama în ce imensă iluzie şi recluziune voluntară trăise. Romanul lui Carlo Terzo ca personaj tragic abia acum va începe, odată cu ceea ce părea a fi o excursie de plăcere la Catania, la poalele muntelui Etna.

Editura Rao, 2009, 346 p., traducere din limba italiană de Geo Vasile

____________________________________________________________

Dacă gândurile  se vor năpusti spre tine
Prinse în lupta de-a sări peste obstacol
Ca o gheaţă care arde ca şi focul sub patine
O să fi în viaţa asta, cea brodită de oracol.

O iubire milostivă din a timpului poruncă
Care nu mai prihăneşte, a le simţului fiori
Apa care iese, din crenelul de sub stâncă
Ca să bei din nemurire, înainte ca să mori.

Setea lumii e nocivă o să dea apoi în foame
Cu toată pofta stoarsă, de dorinţele din trup
Mărul lui Adam la Eva, e tăiat subţire-n poame
Viaţa este o himera, ani toţi se duc, se rup.

Numai cererea rămâne neîmblânzită de ofertă
Ca o surdă aşteptare la al pieţelor festin
Cartea-n care titlul nu apare pe copertă,
Pe îngălbenite foi are scris câte-un destin.