O enigmă pe faţa acestui tablou
surâsul privirii mirat
un joc de culoare şi cuţit
încercarea de a trece prin tine
o fantă de lumină umbrită.

Azi
fluturii-n zbor pe iile fetelor
mi-au lipit genele cu polen
păsări de pradă au pus întuneric în ferestre
eu căutam vorbele nespuse-n tăcere
şi legam cuvintele de umerii dimineţii
ca o lumină de aripa îngerilor
răsăritul.

Peste câteva ceasuri
în cenuşa de vitraliu pe faţa oglinzii
mă plimbam către toamnă
într-o cabrioletă de aur
unde aşteaptă caii iernii
să le umplu ieslea
cu vise.

Umbre pe apă-
abracadabra şi broasca
saltă… în lună

Shadows over the water –
abracadabra and the frog
is jumping … on the moon

*

În abisul nopţii
străluceşte muntele-
cad lin fulgi de nea

In the abysm of the night
the mountain lights ––
the snowflakes silently fall

*

Mireasma de tei -
ţestoasa scoate capul
din carapace

The flavor of the linden tree –
the turtle is pulling off his head
of the shell

*

Pretutindeni alb-
peste troiene călcând
ţanţoşă cioara

White everywhere –
the crow stepping proudly
over the snow drift

Aho, aho, copii de daci,
Fără oi, găini şi vaci,
Ascultaţi-mi urătura
Până mi-or închide gura,
Că s-au mai văzut ocazii
Când luaţi de roşii razii
Unii n-au mai zis nimica,
Doar şi-au înghiţit mărgica.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aţi lăsat pământul baltă
Şi-aţi plecat toţi laolaltă
După visul de cărbune
Şi-acum importaţi şi prune.
Importaţi şi caş şi mere
Să faceţi la turci avere,
Iar pe câmpul prins de mană
Sunt doar spini şi buruiană.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aho, aho, pui de romani,
Ştiu că-n ţară n-aveţi bani,
Dar de douăzeci de ani
V-au condus numai hultani
Care v-au împins amarul
De-aţi plecat rupând hotarul
Şi trăiţi c-un dor de casă
Într-o lume ofticoasă.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aho, aho, urmaşi de geţi,
Cât sunteţi şi mai puteţi,
Puneţi mâna pe lopeţi
Şi în ţară apăreţi
Că-i un rai cu frumuseţi
Unde vin mereu drumeţi.
Puneţi mână lângă mână
Şi clădiţi ţara română
Ca să fie-n Europa
Mai presus de ce-i la Popa,
Iar atunci conducatorii
Vor uita jugul grandorii
Şi largi vise iluzorii,
Şi-or lucra cu voi odată
Pentr-o ţară luminată
Şi-un popor nemuritor
Prosperând în viitor.

La anul şi la mulţi ani!

Cum fuge neliniştea şi cum cresc
nopţile de iarnă?
Numai copacii sub zăpezi
îmi ascund zilele de ger
o foame de căldură roade trupul şubred,
o sete de nemărginire-n ochi
şi neastâmpărul călătoriei în ninsori.
Totu-i căzut în alb
şi stelele cad
lumini metalice-n păr,
cineva-mi toarnă-n vise întâmplări,
cineva m-acoperă cu şoapte
inima luminează
cu-n sărut de nemoarte
şi renii vântului
îl aduc pe moş Crăciun

Gospodari cu tenul fin,
Voi, boieri, cu sacul plin,
Ascultaţi colind de soi
Cum e datina la noi.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Sus în munţii din Galil
Stă Maria c-un copil,
Un copil născut în fân
Dintr-un duh în cer stăpân.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Sub o stea în Bet Lehem
Magii spiritele chem
Să se-nchine-n drumul lor
Noului născut fecior.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Spiritele vin pe jos
Prin deşertul nemilos,
De la răsărita stea
Ce Mesia prevestea.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Magii-n iesle au intrat
Unde pruncul stă culcat
Legănat în cofăiel
Şi-nvelit cu piei de miel.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Pruncul cu părul bălai
E păzit de-ales alai,
Mă-sa, Iosif, oi, trei magi,
Şi-un măgar cărând posmagi.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

Magii l-au numit Iisus
Şi pe frunte stea i-au pus,
Să se ştie în popor
Că-i pe veci nemuritor.

„Leru-i ler pudrat cu ger,
De Crăciun sfânt mesager
Pe pământ, precum şi-n cer,
Pentru suflet velnicer.”

24 Decembrie 2009

Se vede iar cerul
de-un limpede azur
se naşte Misterul
în Cuibul cel Pur

Ascuns, nu în stele
cum Omul ar vrea,
ci-n muguri de îngeri
crescuţi vinerea,

Când Zâna Iubirii
apare tăcută
pe-o frunză de paltin
din nouri căzută

În Patria mea
ascunsă pe creste,
de unde Poetul
se-ntoarce cu-o veste,

E vestea cea mare:
Veniţi, dragi Români,
culegeţi Lumina
din munţii bătrâni,

Din Marea ce cântă
apusuri regale,
din Dunărea-ntinsă
în ierni boreale

sub frunţi înecate
de ape albastre,
vechi aripi lăsate
de Păsări Măiastre

pe Masa Tăcerii
să fie drept hrană
Sărutului cosmic
ce-nchis-a o rană

Făcută odată
pe-obrazul senin
al Patriei mele
în templul divin…

Cluj-Napoca, 9 decembrie 2009

Fă, Doamne, din mine-o stâncă
Să trăiesc în pacea-adâncă
A munţilor ce-şi ‘nalţă fruntea
Spre locul unde-aşteaptă luntrea

Vegheată de doi îngeri trimişi de Tine, Doamne,
Să colinde prin lume cu ale Tale haine
De Lună şi de Soare, de Diamant şi Vers,
Ducând cu ei Lumina în Micul Univers…

Fă, Doamne, din mine-un brad
Să iubesc, şi să nu ard,
Să-mpletesc visul cu mierea,
Să colind cum Ţi-o fi vrerea

Prin cătune fermecate, pe hotare-nveşmântate
Cu petale de argint ce lucesc în răsărit
Şi s-ajung la Tine-n gând
Tu să râzi, iar eu să plâng…

Fă-mă, Doamne, un colind
Peste munţi şi văi plutind,
Peste ape curgătoare,
Inima-mi s-ajungă Soare.

Lechinţa, 25 decembrie 2006

Te ştiu în ninsori cu viscol pe drum
Gânduri de spaimă încep să mă prindă,
În noaptea cu ceaţă te umpli de scrum
E vânt şi lumina nu vrea să s-aprindă.

Grabnic în suflet neliniştită-mi fixezi
Tristeţea din ochi, părul negru zburlit,
Te simt acoperită de grele zăpezi
În aerul rece, de moarte coclit.

Funinginea viselor cade-n chaosul mut
Aş săruta buzele dar nu mă mai simţi,
Un ochi mi se zbate cu-n semn de temut
Şi taie prin mine o lamă cu zimţi.

Te ştiu în ninsori departate şi reci
Un înger cu aripi întinse spre soare,
Te aştept în noapte prin vise să treci
E ger, o iubire niciodată nu moare.

Prolog:

Bat în ecranul televizorului, dar faţa care se holbează de dinăuntru nu îmi mai răspunde.
-Nu sunt nebun, îmi zic. Ştiu ce am văzut şi ce am auzit.
Pe pagina goală tronează doar titlul „Capitolul 13” şi mă apuc de scris.
Trebuie să termin. Acum.
Îmi doresc ca El să nu facă aceeaşi greşeală ca şi mine.
Poate „capitolul” ăsta o să-l ajute. Poate va reuşi să rămână în viaţă.
Umplu foaia cu litere şi propria-mi groapă cu pământ în acelaşi timp.
După ultimul cuvânt, închid ochii…

Capitolul 1 “Paisprezece ani”

Din hol, dai direct în cameră. E singura. Bărbatul umflat, cu faţă de porc străbate din cinci paşi totul şi se opreşte în spatele meu, la geam.
Câteodată îi ascult răsuflarea greoaie, de animal ce trage să moară şi mă întreb dacă bărbatul e conştient că îl aud. Nu cred. Lanţurile mari de aur ce-i atârnă de gât scot un clincănit ciudat, de Moş Crăciun, dar ştiu că cineva ca el nu aduce daruri. Apoi paşii se îndepărtează, dar acum sunt doar trei. Se opreşte în pat, lângă mami şi începe să-i molfăie cuvinte pe care eu, la şapte ani, prefer să nu le aud. Literele ce se încheagă în aer se sparg acoperite de urletul sălbatec al arcurilor. Câteodată, ea, fiinţa care mi-a dat viaţă, plânge şi îl roagă pe bărbat să înceteze, dar parcă asta îl întărâtă şi devine tot mai brutal şi totul se termină în suspine înecate şi bani aruncaţi pe pat. Ca el, care vin şi pleacă, sunt mulţi. Uşa de la intrare se închide, trântită tare, cu nesimţire şi acum ştiu că suntem doar noi doi, dar încă nu mă pot întoarce cu faţa de la fereastră, aştept ca ea să îmi spună că pot face asta.
Copiii din stradă bat mingea şi unii dintre ei, care îmi sunt colegi de clasă îmi fac cu mâna, dar nu le răspund. Eu nu am voie să ies din casă, decât la şcoală şi înapoi. Educaţia contează foarte mult, căci ea face în viaţă diferenţa şi mami mi-a spus că afară e o lume rea şi odată ce ies de unul singur, ea nu mă mai poate proteja.
- Sunt câini turbaţi și mașini care te calcă pe trecerea de pietoni și ţigani care te fură și îţi rup mâinile și picioarele și te pun să cerşeşti pentru tot restul vieții. Asta vrei? Tu chiar asta vrei?!…
Nu, bineînţeles că nu vreau asta.
O ascult cu gura deschisă și cu ochii mari, când aud astfel de poveşti, dar nu mă pot abţine să nu mă întreb, de ce pe ceilalţi copii nu-i muşcă câinii, nu-i calcă mașina, sau nu-i fură ţiganii.
Dar mami e mare și ştie multe și eu sunt doar un țânc și trebuie s-o ascult și să învăţ de la ea. „Dacă nu eşti băiat cuminte, te mănâncă Bau-Baul!”
Da…
Îmi iubesc mult mama, doar pe ea o mai am, căci tati nu mai e, el a plecat la Dumnezeul cel mare din ceruri, căci Dumnezeu are treburi importante de rezolvat cu el, mult mai importante decât aceea de a-l lăsa să stea cu noi, să fie o familie și până la urmă, Dumnezeu e Dumnezeu, e Tatăl nostru și el ştie mai bine decât oricine ce să facă, căci El e acela care ne-a creat pe toţi.
În ziua când tati a nu s-a mai întors acasă, mami mi-a spus:
- Tati s-a dus și nu mai vine. L-a chemat Dumnezeu…
Am întrebat-o:
-Dar ce mami, Dumnezeu nu-i mai lasă pe oameni să vină înapoi când îi ia la el?!
-Nu, mi-a răspuns ea, uitându-se pe pereţi, îi trimite din nou pe lume, dar sub formă de bebeluși.
Am vrut să-i mai zic ceva, că nu prea înţelesesem, dar m-am abţinut văzându-i ochii înlăcrimaţi.
M-am întrebat atunci, dacă ar fi trebuit să plâng şi eu, dar nu am reușit să aflu răspunsul. Totul pare extrem de încurcat.
Astăzi e ziua mea, am împlinit şase ani şi în timp ce ne uităm la televizor la un serial de desene animate, vocea îmi spune că „Dacă mami stă pe burtă, tati
s-ar putea sufoca și muri, căci bebelușii nu pot ţine prea mult aer în plămâni!” şi mă bucur şi aproape că ţip:
- Mami!… Tati e în burtica ta? L-a trimis Dumnezeu înapoi?
Mă priveşte îngrozită de parcă i-aş fi spus că „tocmai ai murit şi ai nevoie de cineva să te îngroape” şi îşi aruncă pe ea o fustă colorată şi o bluziţă şi iese pe uşă de parcă ar fi urmărită de blestem.
Se întoarce târziu, dar nu într-atât încât să nu-mi dau seama că tati, care acum e bebeluş, a rămas la nenea doctorul, el o să aibă grijă de el. El o
să-l crească.
Îmi reiau veşnica poziţie de la geam şi încep să suspin.
- Promite-mi!
Vocea ei e un amestec ce se vrea dulceag şi părintesc, dar mie îmi sună ciudat, căci dacă las cuvintele să-mi umble prin cap, tot ce rămâne după ele e frică şi…
- Cosmin, uită-te la mine! Promite-mi că uiţi totul. Promite-mi că o să fii un băieţel normal.
Vreau să fac asta, dar nu ştiu cum.
-…iubiţel, gata, poţi să te întorci. Ia zi, ţi-e fomiţă? Îţi face mami ceva de mâncare?
Tresar.
Pentru câteva momente m-am pierdut în trecut.
Chipul ei e un amestec de ruj, fard şi fond de ten. Mami îmi zâmbeşte. Are faţa vânătă şi ochiul stâng umflat, dar totuşi îmi zâmbeşte. Cumva, trecutul şi prezentul sunt aceleaşi, nimic nu se schimbă…

Adorm înaintea umbrei
Nu pot vedea
Lumina din gând
Unde se strecoară femeia,
Să mă ducă cu ea
În corabie pe ape nedespărţite.

Mi se ung rănile
Sunt înlăturate iluziile
Se curăţă fiecare porţiune de suflet
Şi mi se fac infiltraţii cu iubire.
Sunt singur acum
În mine se inserează vise,
Să-mi mângâie plecarea
Când voi porni să o caut
Pe drumuri de nimeni ştiute.

E linişte într-o ogradă
Şi-un vânticel abia adie,
Împodobite stau sub zadă
Căsuţele pe la chindie.

Vibrează norii de mătase
Cu scamele trenii bunicii,
Pe gard, în curte şi pe case
Se-nlănţuiesc paşii pisicii.

Se-mbină dangăte din turlă
Cu armonii de dulci colinde,
Pe luciul aspru de pe gârlă
Nici-o patină nu descinde.

Sub un palton cu trei fulare,
Mănuşi, căciulă şi botine,
O fată pe nămeţi călare
Cu greu balansu-şi poate ţine.

De sub căciula-nfrigurată
Zulufi apar ca abanosul,
Iar faţa fetei zmeurată
Arată iernii ce-i frumosul.

S-a tot rugat de mă-sa bine:
„A colinda, nu-nseamn-a cere!”
Şi-acum plecat-a la vecine
Să cânte pentru nuci şi mere.

Cu ea plecat-au verişorii
Ce stau în casa de alături,
Sunt toţii mici, ca puişorii
Unui cocoş cu creasta-n lături.

Se-opresc smeriţi la prima uşă
Să-nceapă cântul de-nălţare,
I-a învăţat ieri o mătuşă
Ce-l îngâna cu exaltare.

„Hai spune tu, că eşti mai mare!”
Se-ndreaptă piciul spre Lenuţa.
„Ba tu, că tu ai vocea tare!”
Răspunse ea-nchizând hăinuţa.

Fetiţa-i gata să colinde
Şi verilor le face semne,
Sus în pridvor un bec se-aprinde
Umbrind cu ei un ster de lemne.

Emoţia îi umple gâtul
Cu valuri de salivă dulce,
Aproape a uitat şi cântul,
Iar voce-ar vrea ca să se culce.

Îşi scutură din păru-i neaua
Ce o albise ca pe-o dudă
Şi ridicând spre uşă steaua
Porneşte cântul să se-audă.

„Leru-i ler umblat prin ger
Pe sub ram de conifer
Să colinde la boier
Într-o seară de mister.”

„Lerul vine la vecin
Să-i colinde cânt creştin
De Crăciunul bizantin
Şi să-şi ia un ban peşin.”

La geamul casei o bătrână
Se uită înspre ei vrăjită,
Lăsat-au poarta într-o rână,
Dar i-a iertat, şi-i fericită.

Cu lacrimi lungi curgând din gene
Bătrâna nu se mai abţine
Şi în pridvor, ieşind alene,
Le dă colaci printre suspine.

„Vă aşteptam de-un an şi-o vară
Să-mi colindaţi în seara sfântă,
Că-s singură, şi e-o povară,
Iar vocea voastră mă încântă.”

Au colindat şi alte case
Umplându-şi ţoşca doritoare
Cu nuci, colaci şi mere grase
Şi amintiri nemuritoare.

„Eu cred că-i de ajuns cu astea”
Propune vărul de o şchioapă,
Iar fata cu zulufi ca noaptea
Îl aprobă clipind din pleoapă.

Spre casă pleacă încântată
Târându-şi paşii prin troiene,
În urmă neaua-i dezmierdată
De-un vânticel cu fulgi în vene.

Din miez de mere coapte sorb razele târzii
Să nu mai simt povara odăjdiei de brumă
Sub dealul descântat m-aştept să întârzii,
Copii de curcubeu se joacă-n cer cu humă.

Albastru prinde aripi de pasăre maiastră
Pierdută-n lutul ars de meşterii olari
Razele se culcă-n amiază la fereastră
Alături cu sărutul cioplit în pietre tari.

Podgorii risipite plâng frunza ruginită
Fântâni cu ciuturi negre ţin umbră la troiţe
Tăceri de aur prinse de-o aripă cernită
Îşi curg nemarginirea la fete în şuviţe.

Îţi scriu stângaci, dintr-un ascuns ungher de toamnă,
Ce-nchide întrebări ce urcă din tăceri,
Vehiculând idei, fără a şti ce-nseamnă,
În timp ce plouă calm, cu stropi de primăveri.

Îţi scriu pe-o filă gri, de frunză veştejită,
C-un spin căzut de pe un ram de trandafir,
Ce-mi arde palma vie, îndelung trudită
Şi-mi umezeşte ochii cu-o pală de zefir.

Îţi scriu din vremi uitate,
Pierdute-n fum şi-n ceaţă,
Rememorând păcate,
De la-nceput de viaţă.

Cum o pasăre-n migraţie la sud
Îşi neglijează boala şi în aer
Îmi retopesc uitarea şi asud
Ca cel dintâi al lumii fraier.

Într-o agonie cu speranţa vie
Că adevărul, adevăr va naşte
Iubirea ta strivită-n colivie
Va învia precum Isus la Paşte.

Sapă-nlăuntrul nostru o angoasă
Însingurarea-i prinsă în blestem
Un viitor străin la noi în casă
Pe care l-am fixat într-un sistem.

Ca într-o rocă de prin univers
În care însăşi viaţa-i presupusă
Vom reaşeza cuvintele invers
Cu ceremonie paşnică, hindusă.

Armonia o vom strecura-n cuvinte
Precum nisipul firicelele de aur
Râuri să cearnă-n apa lor cuminte
Cel mai de preţ al lumilor tezaur.

Pentru ca niciodată zarurile
Să nu fie aruncate afară din joc
Marea, marea să-mi ducă valurile
Spre porturile vieţii cu noroc.

Dacă mi-ai dărui trupul
Să faci parte din mine
Fără nimic în schimb
Ci pe o monedă de lună,
Neînceputa şi nesfârşita iubire
De-aş putea s-o gust
Cu rouă de flori să-mi omor setea,
M-aş primeni în izvoarele tale de sevă
În forme hieratice de îngeri şi sfinţi
La care să mă închin
Înmiresmând purpura.