Arhivă pentru ‘numărul 38’

______________________________________

Dumnezeu i-a făcut pe oameni verticali,
pentru ca ei să poată vedea Cerul.
Pe mine viaţa mă face să simt uneori
că stau cu capul plecat în pământ,
deşi Cerul este deasupra mea
un fel de astrogramă, în faţa căreia cuvintele
se chircesc de neputinţă
în cumpăna cu drumurile atât de parfumate
ale poeziei parnasiene
şi iată că lucrul de care mă temeam se întâmplă
clipa se sparge, se preface în ceea ce pierd neîncetat,
o tăcere pe care-o simt dincolo de auz
în cele mai îndepărtate unghere
cum ar fi fost, cum trebuia, cum s-ar fi cuvenit să fie
deşi e drept că nu mai ştiu ce caut
dar ştiu foarte bine ce vreau,
n-am altă izbăvire, trebuie să înţeleg totul, cu inima arsă de soare deasupra dealurilor…

Dacă poţi avea acces direct la realitate,
ce rost mai are să emiţi supoziţii
asupra tuturor nedumeririlor?

__________________________________________________________

„La nuntă”

Un domn primar, dintr-o comună oarecare, înfipt în sufletul oamenilor precum cuiul în scândura putredă, dorind să-şi facă puţină reclamă, s-a gândit că ar fi bine să se coboare şi el din copac şi să mai umble printre oamenii de rând. Astfel, a luat hotărârea să participe la o nuntă. Cum nimeni nu se obosise să-l cheme, s-a autoinvitat.
După ce a aruncat pe masă o mie de lei în scârbă, a început să deguste vinul de butuc.
Oamenii, ospitalieri, l-au servit cu de toate şi lăutarii chiar i-au dedicat câteva melodii, chiar dacă nimeni nu-l înghiţea nici cu o tonă de sare. Astfel, primarul nostru a început să se simtă bine, chiar prea bine, căci vinul care îi aluneca pe gâtlejul umflat acoperit de cravată, era licoare tainică, românească, genul de băutură, care pe vremuri, îi făcea pe falnicii strămoşi să plece la luptă înarmaţi cu cântece de petrecere, nu cu săbii. După o vreme, personajul nostru şi-a azvârlit cât-colo sacoul şi a început să danseze. Toate bune, până când, domnul primar, uitând probabil că mai jucase de două ori mireasa, a mai luat-o o dată la învârteală. Atunci, mirele a început să-şi pună întrebări. Socrul mare, un bărbat care-şi trăise viaţa în cinste, a intervenit încercând să aplaneze lucrurile, dar degeaba! Primarul nu vroia în niciun chip să-i mai dea drumul sărăcuţei mirese. Mai presus de toate, a pus moţ situaţiei incendiare, începând să urle că el e cine e, că le ia la toţi casele şi pământurile, că îi bagă în puşcărie şi multe alte drăgălăşenii. Socrul mare l-a rugat politicos să plece, că e „obosit” şi că nu mai ştie ce scoate pe gură, dar Făt-Frumos din primărie i-a răspuns mândru:
-Bă! Voi ăştia care vă dansaţi în jurul meu precum şoarecii pe sârmă, voi aveţi impresia că puteţi ajunge la nasul meu? Păi eu pot să fac orice, că eu am putere, nu ca voi!…
Socrul cel mare i-a replicat:
-D-voastră puteţi face ce vă permite funcţia, atât, orice poate face doar Dumnezeu!
-Ce mă?! a sughiţat personajul nostru. Zi mă tu deşteptule trei lucruri pe care eu nu le pot face!
-Păi, în primul rând, oricât aţi încerca nu veţi reuşi niciodată să ne intraţi la inimă; în al doilea rând, eu unul nu cred că în acest moment vă puteţi face mut şi dispărut…
-Ehe, a behăit primarul, dar ce eu sunt omul invizibil? Spune-mi ceva real, ceva ce nu pot face acum, aici!
-Bine, a surâs socrul mare, eu nu cred că d-voastră, în momentul de faţă, ne puteţi pupa în fund pe toţi deodată…
Pentru câteva clipe s-a aşternut liniştea, chiar şi lăutarii au încetat să mai zdrăngăne din instrumente, apoi lumea a început să râdă cu lacrimi.
Domnul primar şi-a lăsat capul în jos umilit şi a plecat clătinându-se spre poartă. Însă cum imaginea îi juca feste, a nimerit din greşeală în oborul unde oamenii îşi ţineau grohăitoarele. Atunci, l-a lovit şi Cel de Sus, făcându-l să alunece şi să cadă cu faţa în trocul cu resturi de mâncare.
Din spatele lui, încovoiat de atâta râs, socrul cel mare l-a atenţionat:
-Scoală şi du-te acasă, primare! Scoate-ţi capul din troc, căci aici eşti în curtea unor oameni cinstiţi, nu la Primărie!…
-Şi-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea mea!