Arhivă pentru ‘numărul 37’

__________________________________________________________

de fiecare dată mă prefac în izvor de paşi
şi construiesc câte o gară
de fiecare dată alerg în pădure
căutându-ţi faţa sub scoarţa copacilor

de fiecare dată îmi zâmbeşti la fel
apoi la fel taci
peste toate făcând un semn cu mâna
_ Încă puţin, draga mea! Încă puţin!

de fiecare dată
cocorii mă privesc neclintiţi
când îţi culeg zâmbetul
semnul
tăcerea
şi le adun în cutia mea cu fetişuri

dacă vom face cândva
un schimb
cum schimbă copiii-ntre ei abţibilduri
tu vei veni cu izvoarele
cu gările
şi cu pădurile

__________________________________________________________

Trupul tău
nemărginire de linii
distilate în forme
de arhitectură divină,
eul în perfecţiunea
transpusă-n viu
peste imaginea fecioarei
care va zămisli
izvorul înţelepciunii.

Restul e cuvântul
întrupat în adevărul
luminii-n sine.

____________________________________________________________

- Salut dragi prieteni din cârciuma asta faină şi cu clienţi din lumea bună a şantierelor, şi mai salut cu plecăciune până în pământul ăsta care ne iubeşte, pe dumneata domnule barman Stelică pe care te rog cu această ocazie să îmi umpli fain-frumos o halbă, pe care să o beau chiar aici lângă tejghea, la botul calului cum bine se spune, dar ce spun eu o halbă, te rog să îmi umpli două halbe, am spus două?, ei mai greşeşte omul darămite eu, deci, pune la început doar una dar fii atent, să fie bere proaspătă, ieftină şi de-aia bună vreau să spun dar degeaba spun eu cu gura asta a mea pentru că dumneata domnule barman Stelică, cunoscut şi recunoscut de toţi cititorii fruntaşi ai acestui local de cartier, dumneata vreau să spun, ştii mai bine care este berea bună proaspătă şi ieftină, am spus cumva ieftină?, ei din nou revin cu zicala că mai greşeşte omul, doar oameni suntem, şi aşa cum spuneam, domnule barman Stelică, eu nu vreau neapărat numai bere din aceea foarte ieftină, la o adică pot foarte fain-frumos să beau şi din berea de care beau şi alţi semeni de obicei, sau din berea care o beau oamenii aceia care se uită încoace rânjind de parcă m-ar cunoaşte, dar ce spun eu că parcă m-ar cunoaşte?, sigur că mă cunosc măcar unul sau doi dintre ei pentru că eu sunt un om cunoscut şi uneori beau bere şi la cârciumile din alte cartiere aşa cum ar fi aceasta, mai ales că eu beau bere bună dar care neapărat trebuie să fie şi ceva-ceva mai proaspătă şi mai ieftină decât alte mărci de bere care se beau în marile localuri şi care nu este cu nimic mai bună decât marca pe care o beau eu sau cei însetaţi din acest local, deci, cum spuneam, pentru cei care nu ştiu încă, eu sunt Micuşor Mănăilă zis între cunoscuţi Meliţă, şi vreau să vă vorbesc despre ultimul divorţ pe care l-am încheiat acum exact vreo trei ore şi ceva, am spus trei ore?, ce mai… am greşit puţintel domnilor şi domnule barman Stelică, pentru că dacă privesc la ceasul atârnat de peretele lateral al barului constat cu uimire că deja au trecut puţin peste patru ore de când sunt divorţat şi acum sunt uimit de faptul că atunci când divorţezi, lumea nu se schimbă cu nimic rămâne aceeaşi, exact ca şi atunci când mi-a scos dentistul două măsele în aceeaşi zi şi de vorbit am putut vorbi la fel ca înainte dacă nu mai bine, am spus mai bine?, am greşit ceea ce nu este un aşa mare păcat doar suntem oameni, deci cum am spus puteam vorbi chiar cu mult mai bine fără acele două măsele despre care numai pe urmă am băgat de seamă că mai mult mă încurcau la meliţat pentru că de la meliţat îmi vine şi porecla dacă sunt câţiva printre dumneavoastră care nu v-aţi dat seama până acum de asta, aşadar, de comandat am să comand eu un rând de halbe celor prezenţi, ce spun un rând, comand şi două rânduri de halbe fiecăruia, doar cu condiţia să se bea încet şi în timp, pentru că am multe să povestesc urechilor care vor şi pot să îmi asculte păţania de azi cu divorţul, dar halbe pline cu bere bună, proaspete şi de calitate din acelea cu preţ mai moderat pe care o să le ofer spre a fi băute de cititorii din local ca să nu spun pardon, beţivii din local, şi asta dacă este cineva de faţă care se simte deranjat de o asemenea remarcă, de fapt văd că aproape nimeni nu mă bagă în seamă, am spus că nu mă bagă în seamă?, ei atunci aflaţi că nici nu mă deranjează că o parte din cei care beau pe aici nu mă mai prea bagă în seamă şi cei mai mulţi mi-au întors spatele, sunt obişnuit cu asta mai ales că mama mea cea bună îmi spunea uneori că eu m-am născut vorbind şi toată lumea din saloanele maternităţii se mirau de ce scoteam eu din gură, dar să lăsăm asta stimaţii mei nou prieteni, deci despre ce vorbeam?, desigur că nu contează, pentru că ceea ce contează mai mult în aceste momente este că dumneata mă asculţi şi mai contează că eu sunt cam cătrănit, ce spun cătrănit, sunt chiar supărat din cauza divorţului, nu că am pierdut, puţin îmi pasă, am pierdut eu altele mai importante, alte lucruri şi obiecte vreau să spun, ce spun eu aici că lucruri domnule!, trebuia să spun că am pierdut ditai lucruri şi ditamai obiecte nu numai aşa, dumneata cel de lângă tejghea, cel care mă priveşti atât de atent, da-da dumneata cel subţirel şi la haine şi la pungă, deduc asta după pofta cu care mă priveşti atunci când îmi duc halba la gură, deci dumneata subţirelul, ce zici că bei?, vermut?, păi dă-i domnule un pahar mare, plin cu vermut dar ce spun eu aici că un pahar, am spus că un pahar, domnule barman Stelică?, în fine mai greşeşte omul… deci dă-i, domnule Stelică, o halbă plină ochi cu cel mai bun vermut dintre cele ieftine desigur, că am puţintel de povestit şi dumneata omul cel subţirel, agaţă-te fain frumos de toarta halbei cu vermut bun şi ieftin şi apoi treci colea lângă nenea Meliţă să mai povestim puţin şi cu ocazia asta îţi plătesc vermutul dar numai să îmi mai ţii puţin de urât pentru că eu sunt cătrănit destul de rău dar ce spun eu, cătrănit destul de rău, am spus numai cătrănit?, mai greşeşte omul că oameni trebuie să fim, adevărul este că sunt cu mult mai mult decât cătrănit deci cum spuneam nu demult, eu abia am terminat divorţul de soţie, o soţie, nici urâtă nici frumoasă, nici bună nici rea, nici înaltă nici scundacă, singurul cusur al ei în ultimi noştri doi ani de căsnicie era că de câte ori aveam câte ceva de povestit, desigur că lucruri minore despre casă sau despre alte probleme, desigur că probleme minore sau majore de la caz la caz, ea îşi lua poşeta şi pleca la piaţă sau la neamuri şi cunoştinţe unde stătea până se însera, nu de puţine ori a plecat şi în cămaşa de noapte dar strângând şi mototolind poşeta la piept, desigur că o mototolea cu amândouă mâinile, asta vedeam eu pe fereastra de la stradă de unde mă uitam după ea de fiecare dată şi până să deschid eu fereastra ca să îi spun câte ceva, ea dispărea din câmpul meu vizual cu o viteză de alergător de sprint, dar unde pleci?, da-da, pe dumneata te întreb desigur, ce dacă nu mai ai vermut?, mai comand o tură ca să pot să povestesc mai departe cu divorţul, am spus divorţ?, ce divorţ domnule!, asta a fost despărţire în toată regula, soţia mea, adică fosta mea soţie, uite domnule cum au trecut cinci ore de la separarea noastră a mea de ea vreau să spun, deci fosta mea soţie, a fost o femeie ca toate celelalte numai că în ultimul timp adică în ultimi ani, privea numai într-un punct fix şi trebuia să o zgâlţâi de umăr atunci când vroiam să o fac atentă la ce vorbesc, pentru că eu să ştii că recunosc, uneori vorbesc mai mult decât trebuie, am limbariţă încă din copilărie sau logoree cum i se spune mai ştiinţific, stai zău aşa, stai să comand încă un rând de vermut pentru dumneata şi o bere ieftină dar bună pentru mine, nu vrei să luăm loc la o masă ca să putem vorbi mai în largul nostru, dar ai dreptate şi aici pe scaunele de lângă tejgheaua barului stăm destul de fain-frumos, ai dreptate, domnule barman Stelică, dumneata care eşti tatăl tuturor cititorilor fruntaşi din cartier, vreau să spun că a acelora care citesc de pe etichetele sticlelor atunci când beau cuminţi la câte o masă, domnule Stelică te rog să mai completezi încă o dată halba acestui om cumsecade, desigur că te rog să o completezi cu vermut ieftin şi bun, Meliţă plăteşte, pentru că Micuşor Mănăilă zis Meliţă are bani chiar dacă a divorţat de soţie, fosta lui soţie, care nici nu s-a prezentat la ultima înfăţişare zicea avocatul ei că nu s-a prezentat numai să nu mă mai audă, stai domnule nu pleca… stai să mai povestim te rog eu frumos, te roagă Micuşor zis Meliţă… na că subţirelul a ieşit în fugă din local, ce ai spus domnule barman Stelică?, ai spus că îţi alung clienţii?, că ar fi mai bine să plec eu decât ei?, ei bine eu nu plec pentru că mai am de câte ceva de povestit celor care vor să mă asculte şi le dau de băut pentru asta, dau bere bună şi neapărat din-aia ieftină, dau şi vin şi ţuică cui vrea să mă asculte pentru că am de povestit despre divorţul de soţie de la care divorţ deja au trecut aproape şapte ore, dar ce spun eu aproape şapte ore?, am spus şapte ore domnule Stelică?, ei bine aici trebuie să recunoşti şi dumneata chiar dacă de la un timp te uiţi cam urât la mine, deci trebuie să recunoşti că am spus… aproape şapte ore şi nu am spus că a trecut exact şapte ore sau mai rău era dacă aşi fi spus că a trecut cu mult peste şapte ore dar… aşa cum am spus de nenumărate ori, mai greşeşte omul darămite eu care sunt aşa de cătrănit din anumite pricini parcă am mai spus, dar ce faci domnule barman Stelică?, te rog să îmi dai drumul la gulerul hainei şi să nu mă mai împingi, pot să plec şi singur dacă vreau şi dacă trebuie iar tu măi rânjitule de ce mă scuipi şi de ce îmi dai cu pumnul în spate?, iar voi ceilalţi, de ce mă tot îmbrânciţi măi oameni buni doar nu v-am făcut nimic doar am povestit şi eu acolo câte ceva, bă, tu de ce mă tragi de păr?, au piciorul, m-ai lovit chiar în rotulă măi omule aţi dat buzna cu toţi pe mine în loc să ne aşezăm cuminţi şi să vorbim ca oamenii botezaţi, ţi-am spus să nu mă mai împingi şi să mă loveşti aşa de brutal domnule barman, voi fi eu învăţat cu datul afară de peste tot dar nici chiar aşa, şi să mai ştii că am să mă duc fain-frumos glonţ la prima secţie de poliţie dacă nu am să mă opresc pe drum cu cineva, şi am să te reclam domnule Stelică, să te reclam pentru că m-ai împins şi pentru că mi-ai dat cu şutul în fund şi atunci ai să vezi dumneata ce ai să păţeşti după ce le voi povesti pe îndelete domnilor poliţişti dacă vor vrea să stea şi să mă asculte până la capăt pentru că eu neapărat trebuie să povestesc cuiva despre divorţ sau despre orice altceva pentru că eu Micuşor Mănăilă zis Meliţă ştiu eu de ce, trebuie să povestesc cuiva… vă mulţumesc doamnă, vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat să mă ridic de pe asfalt unde m-au împins acei domni, staţi numai un pic să mă scutur de praf şi apoi am să vă povestesc din ce cauză am fost aruncat afară din local, sau mai bine să vă povestesc despre divorţ?, am spus divorţ doamnă dragă?, păi a fost ditai divorţul, nu doriţi să ne aşezăm pe o bancă din părculeţul de peste drum, unde să avem destul timp ca să vă povestesc despre…

__________________________________________________________

„Nimic”

- M-am întors! mi-a zis umbra şi am tresărit.
- Te-ai întors de unde? am făcut eu, încercând un ton total dezinteresat.
- Cum de unde?!… De unde am fost…
- Păi, am continuat, ai fost plecată?
Umbra a mârâit.
- Normal că am fost plecată. Am fost plecată mai bine de o săptămână. Vrei să spui că nu ai observat?
Normal că observasem, la naiba! Aproape că o luasem razna, dar vroiam să o iau puţin la mişto, să mă răzbun.
- Nu am ştiut, am zis. M-am luat cu una, cu alta şi a trecut timpul. Doar nu crezi că n-am altceva mai bun de făcut, decât să mă uit pe pereţi după umbre.
- Cu cine vorbeşti? a mormăit nevastă-mea din pat. S-a făcut dimineaţă?… Vrei ceva?… E încuiată uşa de la intrare?… Lumina la baie ai uitat-o aprinsă?…
Numai ea putea pune atâtea întrebări deodată.
- Nu vorbesc cu nimeni, nu e dimineaţă, nu vreau nimic, e încuiată, e stinsă…
- În ce ordine?
„Ce?!…”
- Ce vrei să spui?
- Cum adică?
M-am scărpinat în cap ca o maimuţică şi nu i-am mai răspuns. „Doarme. Vorbeşte aiurea, aşa facem toţi…”
Tot ea a fost aceea care a continuat:
- Puteam să jur că nu vrei nimic!
Asta chiar că m-a lăsat cu gura căscată.
După câteva clipe de tăcere, am întrebat-o:
- Ce vrei sa spui cu asta dragă?
- NIMIC , a subliniat ea cuvântul. Absolut NIMIC, scumpule…
Iar mi-a închis pliscul. „Ce naiba?!”, mi-am zis. „Vrea să facem dragoste, sau vreo chestie în genul ăsta?!…”
- Nu deşteptule, a comentat umbra, vrea să joace o macaua, du-te şi adu cărţile!
M-am uitat la ceas. Era trei dimineaţa.
- Ce faci, te uiţi la ceas? Nu e ora potrivită pentru “sculat” sau pentru jucat cărţi? Poate vrei să te speli pe dinţi înainte, sau să faci un pipi, sau să-ţi lustruieşti pantofii, şi-a continuat umbra joculeţul.
„Dacă puteam, îţi dădeam un pumn!” i-am zis în gând, furios.
- Din păcate, nu poţi, aşa că mulţumeşte-te cu doar cu visul! a venit replica.
Am lăsat-o să bolborosească şi mi-am concentrat atenţia asupra soţiei. După câteva minute de pupice şi dulcegării, s-a trezit.
- Adu-mi şi mie puţină apă! m-a rugat.
Bun…
După ce a băut, i-am luat paharul din mână, l-am pus pe noptieră şi am făcut o încercare de a mă căţăra pe ea, dar am fost întrerupt brutal la jumătatea drumului.
- Ce crezi că faci? m-a întrebat.
- Păi… dragoste! i-am răspuns nedumerit.
- Nu scumpule, m-a pus ea la punct, ceea ce faci tu acum e NIMIC!
Şi-a reluat poziţia de somn şi în câteva secunde a adormit.
Momentul ăla „sexy”, m-a blocat de-a binelea. M-am îndreptat spre bucătărie şi am pus ibricul pe foc. Aveam chef de o cafea.
- Să faci două că beau şi eu! a chiţăit umbra.
Nu am mai rezistat şi am început să râd.
- Acum chiar că am înnebunit! am rostit printre sughiţuri.
- Nu eşti nebun, m-a asigurat umbra. Nebun erai în cazul în care vorbeai singur, dar tu vorbeşti cu mine, nu!?…

__________________________________________________________

În ce amiezi la porţile tăcerii
Se naşte umbra ta sub duzi?
Să las iubirea mea durerii
Când tu nu vrei s-o mai auzi.

Mi-e dragostea furată de cocoare
În zbor pe cerul altor vremi,
Mă arde nemurirea ca un soare
La care acum nu mă mai chemi.

Lumini de argint-n noi se trec
Însingurării ochiu-i pune vamă,
Cu anii orbi aproape mă petrec
Şi verbul tău în fraze se destramă

O! câtă putere-n carnea-nvinsă
Piatra-n ţărâna drumului emană,
O flacară spirala viu aprinsă
În statuia mea de bronz romană.

SIBIU-1986

__________________________________________________________

„Bicicleta”

Bicicleta îi aparţinuse dintotdeauna lui nenea Mărin şi fusese mândria acestuia, căci „această bicicletă a trecut printr-un război mondial şi a luat o medalie de vitejie şi bicicletele de genul ei trebuie respectate, căci datorită lor, voi, ăştia micii, acum fumaţi şi beţi bere şi…”
De fapt, Mărin nu îşi mai amintea nici ce făcuse cu o oră în urmă şi bicicleta era vai de capul ei, nefuncţională, bineînţeles, dar avea o poveste şi erau mulţi care o ascultau cu musca-n gură, căci grupul de fani era acelaşi, dar povestea se schimba de la zi la zi. Mereu era alta…
Apoi urmase seara cu pricina, seara aia blestemată, când tanti Maria intră-n crâşmă mirosind a spirt şi se aşeză pe singurul scaun liber, care se nimeri să fie cel de lângă Mărin.
Acesta, învăluit de amestecul a trei băuturi diferite, o privi pe cât putea el de drept, după care se băgă în vorbă:
- Frumos tatuaj. Ce reprezintă?
Maria îi urmări privirea fixată pe încheietura mâinii şi îi răspunse în sictir:
- Ce tatuaj mă?!… E o brăţară!
Mărin îşi băgă un deget în ureche, gânditor, după care continuă:
- E frumos! Şi cine ţi-a făcut brăţara?
Maria rase un gât sănătos din sticla de bere, după care îl repezi:
- Ce ai mă, nu eşti sănătos la cap? Am cumpărat-o, că o dăduse cineva la amanetat şi am luat-o eu, e brăţară, nu tatuaj!
Mărin se trase înapoi icnind, căci încercând să-şi aprindă o ţigară, îşi pârlise părul din nas.
- Mama ta de brichetă!…
Acum scăpase şi ţigara jos şi aceasta se rostogolise pe sub masă, undeva.
- Şi spuneai că acesta e tatuaj din ăla pe care îl poţi scoate?
- Auzi mă, mârâi Maria, ţie chiar că ţi s-a prăbuşit etajul! Ce vrei mă până la urmă? De ce dracu nu mă laşi în pace?
Mărin rânji, căci ajunsese unde vroia el.
- Dai şi tu o bere?
- Ce?! Tu nu vezi mă că ţi se plimbă ochii ca păduchii pe găină? Tu chiar crezi că mai duci o bere?
- Ce?! guiţă Mărin cu orgoliul călcat în picioare. Tu, femeie, nu ştii ce spui! Dă tu bere, că vedem noi care cade primul sub masă!
- Auzi, îl atacase Maria, eu dau, dar dacă tu cazi primul şi eu câştig, ce pierzi?
Mărin calculase rapid în puţina-i minte rămasă şi spun rapid, căci nu prea avea ce să pună la socoteală în afară de…
- Bicicleta! Dacă pierd, îţi dau bicicleta…
În crâşmă se făcuse linişte şi toţi îl priviseră surâzând, dar nenea Mărin vorbea serios.
Aşa începuse concursul.
La prima bere, Mărin îşi pierdu controlul asupra gurii şi tot ce ieşi din ea fu spurcăciune, la a doua bere, îşi pierdu controlul şi asupra membrelor inferioare care îi rămaseră încolăcite după picioarele scaunului şi după a treia, pierdu bicicleta.
Maria plecă cu noua achiziţie în cârcă, Mărin rămase lipit de masă.
- Marine!… Marine! scutură de el crâşmarul după câteva ore. Scoală bre şi du-te acasă!
- În gât! îi răspunse acesta. Cu bicicletă cu tot! Femeia dracului… Eu port de ani şi…la luptă cu vitejii mei şi spiţa mă-sii, că de nu o să…
Adormi.
Crâşmarul stinse luminile, încuie uşa şi plecă. Nu era prima oară când îl lăsa dormind.
Dimineaţă, când soarele răbufni prin ferestrele spălate de ploaie, Mărin sughiţă o dată lung şi se trezi.
Pentru restul lumii începea o nouă zi, normală, dar pentru el…
Tot ce avusese pe lumea asta, fusese o poveste, dar cu o seară în urmă o dăduse pe trei beri.
Acum, nu mai avea Nimic…

__________________________________________________________

Ca să afle drumul spre nemărginire
un om s-a ascuns în sine însuşi, o viaţă
la capătul drumului
a înţeles nemărginirea timpului.

N-a înţeles ce trebuie să facă mai departe
nu a putut să se întoarcă în trecut
şi era să moară la sfârşitul zilelor,
s-a trezit născut de o femeie
gata să-l arunce într-un canal
pentru ca amintirea lui să dispară.

N-a înţeles de ce i-a rămas fericirea
agăţată de mal
cuvintele neînvăţate din scâncet
să fie auzite?
ar fi trebuit ca-n păturica rozalie
să se închidă visul lui negru
şi nu s-a închis.

__________________________________________________________

„Pe o insulă de canibali, orice om este cotat automat ca fiind bun.”

Jurnalistul se foise pe scaun, stresat de Porcul care-l intimida prin prezenţa lui, chinuindu-se să-şi redirecţioneze atenţia spre Moşul.
Îşi drese glasul şi continuă:
- Ne-am putea referi la d-voastră ca la o persoană publică?
- Da… Normal. Doar merg pe stradă ca toţi oamenii, nu?
- Aţi spus că, citez: „În ţara asta trebuie să fii pregătit pentru orice, oricând!”. Ce vreţi să ziceţi cu asta?
Moşul zâmbi. Încerca să-l prindă, dar îşi pregătise bine discursul.
- Lucruri obişnuite… De exemplu, dacă îţi dispare portofelul sau berea de pe masă, ai de-a face cu cineva ca Porcul, aici de faţă…
Porcul rânji cu toţi dinţii.
- Dacă cumva te întorci seara de la muncă şi nu-ţi mai găseşti casa, probabil au fost ăia de la bancă… Dacă te calcă vreunul pe trecere, ai şanse mari să fie vorba de-un popă sau un poliţai… În cazul când se mai televizează câte o criză financiară închipuită, e clar că iar se dau bufurile la nivel mare, deci pregăteşte-te să mori de foame! Dacă nu te ucide stresul şi alimentaţia şi ajungi pe masa de operaţie din cauza unei probleme banale, ar fi cazul să-i tragi şi un „Tatăl Nostru”, că nu se ştie dacă mai scapi… Dacă găseşti o slujbă mai bine plătită şi eşti femeie, există o şansă mare să devii amanta cuiva; dacă eşti bărbat, ţap ispăşitor… În concluzie, viaţa în România e asemenea unui card de credit: la fiecare întârziere, dobânda e mai mare decât rata! Şi acum, sincer, noi ca societate ne mişcăm cu viteza melcului, asta nu poate nimeni să conteste! Cei de la putere sunt strict interesaţi în a păstra această încetineală. Deci, vă întreb eu, cum să nu întârziem?! Şi când spun asta mă refer la toate lucrurile care fac parte din viaţa noastră… Întotdeauna, o să vedem în faţă copanul, dar când, într-un final vom ajunge la el, vom mai găsi doar osul…
Jurnalistul rămăsese perplex şi când realiză asta, mai aruncă o petardă, încercând să iasă din impas.
- Aţi vorbit despre foştii primari cu un soi de nemulţumire în glas şi asta pare ciudat, căci după părerea mea fiecare dintre noi a rămas cu ceva, chiar dacă nu mult, dar bun după…
- Domnule! se răsti Moşul întrerupându-l şi ziaristul se făcu mic căci Porcul începuse să mârâie, nu îmi vorbi mie despre realizările foştilor primari. De la alegerile trecute ne-am ales cu câte un pix cu numele candidaţilor, sau cei mai norocoşi cu şapcă sau brichetă. Dar reţine, atâta tot!…
Jurnalistul bolborosi un fel de „mulţumesc” şi ieşi pe uşă val-vârtej.
Moşul începu să râdă încetişor, iar mai apoi, privind la Porcul, spuse:
- Gata, mă! Poţi să-ţi relaxezi faţa aia de buldog turbat! L-ai speriat de tot naibii! La un moment dat, chiar şi eu am crezut c-o să-l pocneşti!
- Păi da! făcu Porcul. Mai aveam puţin…
Moşul avu intenţia să-i tragă o mustrare, dar chiar atunci pe uşă intră Cocoşatul şi Moşul îi lansă în întâmpinare o escadrilă formată din trei întrebări şi un reproş total nefondat:
- Ai fost la ziar? Ai vorbit cu ăia? Ai aflat, ea e? Zi mă ceva, ce dracu, eşti mut?!…

„Ceva mă împinge să iubesc visele pe care nu le voi atinge vreodată.
Mi-am zis, demult: „Nu vreau să-mi creez o iubire, vreau s-o găsesc.”
-O să îmbătrâneşti până o să-ţi găseşti alesul! îmi spune pe un ton trist, un prieten.
-Da, îi răspund, dar atunci când o s-o găsesc, o să reîntineresc pe loc.
Mă ascund după o perdea vizibila de speranţă. Speranţă pe care alţii o denumesc, ca fiind, „un pic de nebunie”. Pentru mine nu contează o definiţie, nu mă împiedic de un cuvânt. Eu ştiu ce ştiu şi asta nu mai ştie nimeni…
Mă joc legând cuvintele, precum mă joc cu viaţa. Când eram mică, îmi doream să cresc, acum nu mai vreau decât să stau pe loc şi doar timpul să treacă, dar asta nu e posibil.
Îmbătrânesc atunci când se schimbă vremea şi mă dor oasele, sau când îmi mai iese câte un fir de păr alb, pe care ceilalţi îl etichetează ca fiind „noroc”.
Încet, vechile valori îşi schimbă înţelesul şi trebuie să o iau de la capăt, să-mi reamintesc de mine, de cine sunt.
„Cu ce învăţături din viaţa asta voi păşi Dincolo?”
Am învăţat că trebuie să fii mereu deschis la „nou”, chiar dacă „noul” nu înseamnă, neapărat ceva bun. Măcar aşa vei ştii cum să te fereşti. Am învăţat să aleg din grămadă doar lucrurile care-mi umplu sufletul. Am învăţat că percepţiile alterate, sunt de fapt senzaţii impuse de altcineva. Am învăţat să-i ajut pe cei din jur fără să mă aştept la recompense. Am învăţat că oamenii, încă nu ştiu să simtă şi să iubească aşa cum ar trebui.
La un nivel mic-mic, am învăţat cum să transform răul în bine. Am mai învăţat că tot ce cunoşti, tot ce simţi, nu face în final nici cât o ceapă degerată fără un strop de credinţă. Nu îmi doresc decât ca ceea ce aş fi putut avea odată, să capăt acum.”
Moşul închise ziarul şi dădu cu el de podea.
- O vreau pe ea! urlă. Pe ea, nu ziarul, înţelegi?!
Cocoşatul dădu din umeri neputincios.
- Nu am reuşit, doar ţi-am zis. Nimeni nu a văzut-o vreodată! O să încerc sa dau de ea pe alte căi. Totul e ca tu să…
Cocoşatul se opri căci îşi dădu seama că Moşul îl asculta precum Porcul când dormea, aşa că… Sări la o parte, căci Moşul se aruncase pe parchet şi începuse să adune foile răspândite, punându-le la piept.
- Ea e inima mea, înţelegi? Ea e aceea care m-a făcut să merg mai departe, să pot trece peste toate, numai în speranţa că aş mai putea-o întâlni cândva. Înţelegi ce-ţi spun?
Cocoşatul înţelegea, dar nu ştia ce ar putea să facă şi…
Şi Porcul bâzâia încet într-un colţ cu lacrimi de crocodil şi…
- Să-mi bag picioarele! izbucni Cocoşatul şi rupse pachetul în disperarea de a-şi aprinde o ţigară. O s-o găsim! Cumva, o s-o găsim!
NU TE MAI VĂITA CA PROSTUL, PENTRU UN MOMENT ŞI PRIVEŞTE ÎN JURUL TĂU! îl certă vocea.
TOTUL O SĂ SE REZOLVE CUMVA, CĂCI ACUM, ÎN SFÂRŞIT, EŞTI PRINTRE PRIETENI…
- Pri-e-teni, silabisi Moşul. Ce ciudat suna…

„- Dacă o să ajung vreodată primar, promit că nu o să vă fur prea mult!”…
Bărbatul cu părul grizonat, îmbrăcat într-un trening simplu din bumbac, zâmbi şi derulă înainte înregistrarea video primită de la băieţii care se ocupau cu supravegherea. Cu „tot ce mişcă”…
„- Am auzit că ăştia din actuala conducere vă promit locuri de muncă în Spania la cules de căpşuni. Ce chestie, băi fraţilor!…. Eu vă promit că o să-i aduc pe spanioli aici la cules de nisip…”… „- Vorbeam cu cineva de la primărie, zilele trecute şi îi spuneam că ar trebui înfiinţat un fond special în cadrul bugetului local, pentru a ajuta cetăţenii cu o situaţie materială mai precară. M-a aprobat imediat, dar a rămas uitându-se la mine, aşteptând. El la mine, eu la el.
Mi-a trecut prin minte că aştepta să-i scriu vreun cec probabil, sau ceva de genul acesta şi tocmai vroiam să-i zic vreo două, când a deschis în sfârşit gura şi m-a întrebat din ce bani să se creeze acel cont? I-am răspuns că din banii ăia mulţi care tot intrau în Primărie, dar nu mai ieşeau, dispărând peste noapte ca prin magie. „Ce?!”, a făcut el şocat. „Vrei să spui că la noi în primărie se fură?” Începuse să mă enerveze aşa că i-am răspuns: „Nu mă, eu cred că la voi în primărie e un fel de „Triunghiul Bermudelor”, dar unul din ăla selectiv, că dispar numai banii, nu şi voi, voi rămâneţi în continuare”…
Bărbatul începu să râdă de-a binelea.
Puse mâna pe telefon şi sună. Din partea cealaltă i se răspunse instantaneu.
- Auzi mă, spuse, Eftimie sau cum naiba îl cheamă, dă-i o şansă! Da mă, îmi place de el, lasă-l să vedem până unde ajunge… Ce?! Ce nepoţi de senatori mă? Spune-le să stea cuminţi şi dacă comentează vreunul fă-i bilet de Afganistan şi lasă-l acolo, în paştele mă-sii!… Bine!… Mă ţii la curent!…
Bărbatul aruncă telefonul pe undeva printr-un fotoliu şi îşi aprinse un trabuc. Puţini îl cunoşteau personal şi mult mai puţini după nume. Cu toate astea, era cel mai puternic om din ţară…

- Tot nu reuşesc să înţeleg! făcu Moşul. Pe o porcărie de insignă e scris „Membrul Membrul Vasile” şi pe alta „Membrul Vasile Membrul”… Cine naiba a scris, Porcul?
- Nu mă! îi răspunse Cocoşatul. Eu le-am scris! Dar aşa îl cheamă pe om: Membrul Vasile, şi nu am ştiut cum să fac insigna, că suna ciudat în ambele moduri…
- Ok! mormăi Moşul cercetându-l din ochi cu atenţie, căutând acea mică scăpare, că totul era doar o glumă, dar… Bun, deci pe primul nostru membru îl cheamă Membrul Vasile… Am înţeles! Dacă pe următorul îl cheamă „Preşedintele Ion”, ce dracului ne facem?
Se uitară unul la altul şi începură să râdă. Chiar atunci uşa se izbi de perete şi în pragul ei apăru Porcul cu o navetă de bere în braţe.
- Ştefane! urlă la Cocoşatul. Stinge repede luminile, că sunt doi gabori pe urmele mele.
În câteva secunde, luminile erau stinse şi Moşul, Cocoşatul şi Porcul se ascundeau după nişte mese.
- Mă, icni Moşul strivit între un perete şi Porcul, ne aflăm într-o clădire închiriată pe bani grei în centrul oraşului, care reprezintă sediul partidului nostru, unde am stins luminile şi ne ascundem după nişte mese… Îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă?
- Ce-ai făcut mă? se răsti Cocoşatul la Porcul. M-am prins că ai furat naveta aia de bere, dar de ce ai făcut-o? Nu ţi-am zis că trebuie să ne liniştim?
- Dar nu am furat-o! ripostă Porcul. Am găsit-o jos pe trotuar, lângă un chioşc şi am luat-o! Ce scrie cumva pe ea a cui e?
- Bine mă, deşteptule, dar dacă nu era a nimănui, atunci de ce fug ăia după tine?
- Hă! făcu Porcul. Eu de unde să ştiu, ce crezi că am aşteptat să-i întreb?
Peste câteva secunde, râdeau toţi trei ca proştii…

Campania a constat în a vorbi cu oamenii de pe stradă, grătare şi bere multă.
P.A.R.-ul a primit donaţii de la persoane anonime, care nu au fost folosite, după cum se aştepta pentru lansarea unei noi producţii de şepci, tricouri sau brichete, ci pentru renovarea unei grădiniţe şi a bibliotecii locale. Lucruri de genul acesta nu mai făcuse nimeni şi totuşi lumea nu le dădea o şansă reală în alegeri, pentru că nimeni nu mai credea că votul individual, cu adevărat contează. Şi totuşi…
Într-o seară Porcul alergă mai mult de jumătate de oraş după trei inşi care veniseră să-l ameninţe pe Moşul, dar nu reuşi să-i prindă. Oricum, aceştia nu se mai întoarseră. În ziua alegerilor sunară în prostie telefoanele, dar cel mai important fu acela dat de un bătrânel, al cărui nume era cunoscut de prea puţină lume, care echilibră balanţa numărătorii şi îi lăsă pe mulţi cu buza umflată.
Astfel miracolul se produse şi spun miracol, pentru că chiar asta era, căci un mic Iisus se ridicase dintre oameni, luptând doar pentru oameni. După cum spunea un domn pensionar intervievat:
- Asta chiar că nu s-a mai pomenit! Şi zic asta în sensul bun…
După o petrecere de pomină, începu stresul celor care şerpuiau printre afaceri semilegale, căci diferitele propuneri reprezentând aşa-zise investiţii, începură să fie respinse. Pe de altă parte, ceilalţi, oamenii de rând, zâmbiră, căci noul primar nu prea era întreg la minte, deoarece îşi scosese o masă şi un scaun în faţa Primăriei şi stătea de vorbă cu toată lumea.
Trecuse prea mult timp de când cei ascunşi între pereţii de beton nu mai respiraseră…
Erau oameni al căror trecut se rezuma la cuvântul „iubire”, căci asta erau ei, asta trăiseră; erau oameni, al căror trecut se rezuma la şantaj, sau hoţie, căci asta făcuseră; erau oameni pe care la prima vedere nu îi lega nimic, dar în viaţă nu suntem toţi chiar atât de diferiţi unul de altul, chiar dacă câteodată ne dorim să credem asta. Auzim voci şi ne ieşim din corp visând să fim în altă parte; trăim drame interioare sfâşietoare şi iubim tot ce ne iese în cale, încercând să regăsim persoana pe care am pierdut-o odată în fiecare fiinţă din faţa noastră sau în crucea unui mormânt, pierduţi în rugăciune; facem tot felul de prostii şi înnebunim tot mai mult pe zi ce trece, dorindu-ne să fim mai altfel, dar până la urmă, până la urmă când tragi linia, din noi rămâne Omul.
Atâta tot…

Îşi scosese sandalele şi mersese aşa. Asfaltul era cald şi chiar dacă călcase pe câteva cioburi până să ajungă la far, se meritase. Lumea venea până aici să asculte muzică, să bea ceva şi cei mai norocoşi, să facă prostioare. Erau două tipuri de relaxare: cea de grup şi cea de unul singur. Moşul o prefera pe-a doua. Îşi aducea aminte de vorbele unui turist care văzând pentru prima oară marea, exclamase:
„- Doamne ce baltă mare!…”
Într-adevăr, apa era cât vedeai cu ochii şi dacă o priveai îndeajuns de mult, îi puteai simţii gustul. Sărat, îmbibat de mister, colcăind de viaţă. În străfundurile ei se afla Creaţia. Marea era liniştită, dar, totuşi din când în când, câte un val răzleţ spărgea monotonia umflând totul în jur precum aluatul la dospit.
Erau momente când aveai impresia că Dumnezeu se va ridica din apă, aducând totul la începuturi. Erau meduze necunoscute ce dansau pe lângă sticle goale, înţepenite între pietre şi peşti ciudaţi pe care pescarii nu reuşiseră să-i prindă vreodată, care se arătau pentru o clipă, după care dispăreau. Între apusuri, puteai să vezi plutind bărci goale care-şi căutau stăpânii şi bucăţi de epave care ieşeau la suprafaţă povestindu-şi trecutul. Era un cimitir ce împrumutase din albastrul cerului, un cimitir înecat de viaţă.
Era oglinda magică care făcea posibil totul, aşa că atunci când prin aer începu să plutească un vechi tango venit de la o terasă îndepărtată şi o voce de fată îl invită la dans, Moşul nu se miră. Pur şi simplu îşi deschise inima.
Dacă priveai cu atenţie în oglinda mării, îi puteai vedea: un băieţel şi o fetiţă de şase ani într-un singur suflet. Pentru totdeauna…
La câţiva paşi de ei Cocoşatul şopti:
- Am zis eu că o găsesc! Am zis!…
Porcul zâmbi cu ochii înlăcrimaţi şi ridicându-l în braţe ca pe un fulg începu să danseze.
Prima reacţie a lui Cocoşatul fu să-i dea una după ureche, dar renunţă, căci afară era cald şi frumos şi toată atmosfera îţi dădea o senzaţie ciudată, de parcă… Nu ştiu…
De parcă, după mult-mult timp, tocmai te-ai întors ACASĂ…

___________________________________________________________

plonjez-
fluture absorbit de caliciul oglinzii
pierdut
şi totuşi acasă

Dumnezeu
e deodată cu tăcerea
numele tău e numele meu
uitat în jocul minţii

apoi gândul se-ntinde se-nfige
şi nu mă mai cheamă vis
ghemuit între umeri
ci Frankenstein de umbră
rujat
cu untura de câine

acasă
şi totuşi pierdut

____________________________________________________________

Mă jucam pe bluza ta cu degete de orb
căutam drumul fără băţ alb
becul stins în tavan
rar dădea semne disperate
noi îmbratişam întunericul să pară că dormim.

Şi dintr-o data eram plecaţi
mergeam la o întâlnire imundă
cineva a aprins o lumânare
pe perete circulau umbrele
dezmeticiţi de-a binelea
scoteam apa din pivniţă,
furtuna a fost scurtă
clopotul încă mai bate
s-au spart norii
noaptea este lungă.

mâinile noastre au obosit
suntem ca la începuturi
cu frica-n oase
e cazul să ne îmbărbătam
vom depăşi neliniştea
cu picioarele-n apă.