Arhivă pentru ‘numărul 36’

Silviu Someşanu

Curg gândurile ca nişte lampi de seu
Se aciuieşte umbra-n mănăstiri,
În rai citeşte sfântul Petru un eseu
Adorm ascultătorii de miere în postiri.

Se urcă-n ramul de gutui o luna plină
Şi albe nopţile se rătăcesc prin gări
Furtuni străine turla vremii înclină,
La Dumnezeu ne plângem cu strigări.

Şi unşi c-un mir din fagurii luminii
Când în genunchi femeile aşteaptă,
Durerea de pe capul înconjurat cu spini
Să alunece-n noi iubirile prin faptă.

Lucian Bota

viaţa-i ….
un tunel c-un singur capăt de lumină
în care ne zidin uitarea
în apus…

Lucian Bota

sunt o lacrimă de rouă
sufletu-mi stă să cadă
plouă…

norii plumburii cad peste pământ
în urma mea
se nasc aripi de vânt

am ermetizat iubirea
în gândul meu ucis
şi mi-am cuibărit gândirea
în scorburi de copac încins

Marica Viorica

La vederea celor doi tineri profesorul Costa râde încântat, era cocoţat pe o scară pentru a putea ajunge la ultimul rând de butoane a unui panou de comandă plin de computere, Marck a trecut într-o încăpere alăturată, după ce i-a adresat un salut scurt bătrânului, lăsându-i pe cei doi singuri cu studiile lor.
- Hi! Hi! Hi! Aceeasi frumoasă Andrada! Andrada, provine din numele Andreea, forma feminina a numelui grecesc Andrei, semnificaţia numelui aceeesta este de bărbăţie, putere, curaj.
Spune bătrânul cercetător cu glasul lui piţigăiat şi peltic în care se simte afecţiunea pentru fată. În acest timp a coborât grăbit de pe scară şi s-a apucat să mormăie ceva nedescifrabil.
- D-le profesor, ce plăcere să vă revăd spuse fata! Salutări din partea tatei!
Fata se îndreaptă spre el şi îi strânge mâna, acesta îi răspunde cu căldură.
- Sobolanul bătrân si creierele lui! Mă ocoleste în ultima vreme, îl plictisesc, sau poate îl obosesc! Pe barba lui Zamolxe! Hi! Hi!
- Sunteţi în formă maximă profesore, îl complimentează tânăra, pe bătrânul glumeţ!
- Hi! Hi! Ca la 20 de ani, senilitatea e de vină, sunt din ce în ce mai sclerozat! Hi!Hi!
- Arătaţi excelent, continuă Andrada şirul complimentelor.
Bătrânul firav şi cocoşat pozează ca un culturist, se preface că îşi încordează muşchii ofiliţi, arăta ca un clown bătrân.
- M-am apucat de culturism, puisor!Hi! Hi!
După care se reculege şi începe să se mişte cu viteză prin cameră, răsfoind hârtii, sau tastând la repezeală câte ceva pe calculator.
- Să reeevenim la lucruri serioase Andrada! Avem niste chestiuni de discutat puisor si nu putem amâna, foaaarte importante, dar cred că le stii si dacă nu măcar le intuiesti, se agită el! Si cred că nu mai stiu unde am pus substanţele alea blestemate, sau stiu?! Am si rezultatele în infrarosu, treeebuie să le corelez cu ce aveam si să încerc… Andrada stii am descoperit cevaaa interesant…
Se gândea la mai multe lucruri în acelaşi timp, chiar dacă vorbea cu Andrada mintea lui lucra independent şi pentru alte proiecte în care era implicat. Merge grăbit prin cameră, mută diferite obiecte, citeşte unele însemnări, deschide unele computere, ca şi cum ar fi căutat ceva, bătrânul Costa, mărunt, slab şi cocoşat, cu părul lung şi rar căzut pe faţă, pe care i-o acoperea în parte, avea ochii negri şi vioi, un nas mare, coroiat, semăna cu un vrajitor. Andrada îl privea atentă, omuleţul era tare straniu, învăţase foarte multe de la el.
- Ce trebuie să ştiu profesore, întreabă tânăra politicosă, fără să-l grăbească?
- Tu esti „ fata de piatră” pentru că nu ai sentimente, mai coreeect spus ai transcens acest plan, ai urcat mai sus, eşti o raţiune linistită, nemiscată de aici ai putere, de aici vine darul. Cum să-ţi explic, puisor? Atenţia i-a fost captată de markerii de clonare la care lucra, s-a apucat să murmure. Si am CEA-antigenul carcinoenbrionar, AFP (alfa-fetoproteina), substanţe florescente, în special quinqcrină, … Pe barba lui Zamolxe! Revine către fată, Andrada, asa cum spuneam, draga mea, esti ca un lac îngheţat, sub pozghiţa de gheaţă ai toate sentimentele, doar că ele nu se exprimă puisor, înţelegi?
- Sigur că da, nici nu e complicat, am toate sentimentele şi toate emoţiile umane, doar că nu simt nimic, este un nonsens, observă ea, nu sunt tulburată de nimic, toate acestea se găsesc sub o pojghiţă de gheaţă, sau „de piatră” cum mi-au spus oamenii.

Silviu Someşanu

Înalţăm în văzduh zmeul, vântul îi frânge zborul cu o linişte smulsă copilariei, sub aripi se nasc aşteptări
care ridică visele la cer.
Doar speranţele învinse duc în focul căutării nu se pot stinge cu apele ploilor spargi tiparul cuvintelor de pietre aşeazate într-un perete de gânduri.
Dorintele ard în clepsidra trupului împrăştiind nisipul, somnul surprins de luna plină
aşezată-n fereastră te face imponderabil nu vezi , nu auzi , fioruri te străpung cu irizări în surâs

În clipele sparte de uitare într-o bucurie perversă …… doar eu aştept dimineaţa din depărtări sfidate.

Găsesc răcoarea şi roua ierburilor pierdute pe umerii fluturilor, minunea care te întâmpină o lacrimă pe genele clipelor o flacără înteţită în ineriorul de cristal lichid.
Fulgerul venirii alungă nerăbdarea pe ţărmuri fără somn cu credinţa că vom ajunge înlăuntrul iubirii împreună la timp.

Cornel C. Costea
marelui compozitor FLORIN BOGARDO

Ştiu că nu vrei să plângem, tu ai plecat spre stele
Şi vei cânta, acolo, cu îngerii din cer,
Iar noi, în fiecare noapte, cu mâini de viorele
Vom revărsa miresme în sufletu-ţi stingher.

Din trandafiri de august vom face-un portativ
Pentru-a putea să-ţi laşi comoara de lumină
Din sufletul de aur ce, nu fără motiv,
A fost chemat la stele să ţină-acea divină

Făclie care arde pe stânca nemuririi
Vegheată de poeţii ce te aşteaptă, iată,
Să urci noi trepte-ntinse pe muntele iubirii
Şi să priveşti, de-acolo, cu inima curată,

Spre-a noastră închisoare din care ai plecat
Pe aripi diafane de muzici solitare
Mult prea devreme, Prinţe, sau e adevărat
Că e mare nevoie şi-n ceruri de solare

Şi preafrumoase muzici ? Pentru acei poeţi
Ce-şi scriu a’ lor catrene pe umerii luminii
‘Nălţaţi în primăvara în care trandafirii
N-au vrut să fie, iarăşi, umbriţi de vechi scaieţi

Ce cresc, fără oprire, hrăniţi din întuneric
De sufletele oarbe căzute în abis
Fără-a putea învinge destinul lor himeric
Şi-a se întoarce-n pace în noul paradis…
……………………………………………………………
Ştiu că tu vrei să râdem. Privindu-ne din stele
Ne vei atinge tandru cu-al tău cântec sublim
Iar noi, în fiecare noapte, cu mâini de viorele
Vom revărsa, asupră-ţi, lumini de serafimi.

Cluj-Napoca, 17, 18 august 2009

Robert-Marius Dincă

Capitolul 9 „Câteodată trebuie să priveşti strâmb pentru a putea vedea oamenii drept”

Cocoşatul şi Porcul tocmai atentaseră la rezerva de bere destinată sărbătorilor de iarnă, când cineva sună la uşă şi apoi ţipă scurt.
- S-a curentat!, comentă Cocoşatul. Ţi-am zis eu că drăcia aia de sonerie curentează!
- Îhî!, făcu Porcul total dezinteresat.
Pe el personal nu-l curenta, sau nu simţea, aşa că nu dădea doi bani pe aspectul acesta. Şi de ce să te intereseze propria sonerie, că doar aveai cheie de la intrare, nu? Pentru ce să suni, să vezi dacă merge?…
Porcul chiar nu înţelegea.
- Hai, ce faci?, îl întrebă Cocoşatul.
- Păi, mai beau o bere şi mă culc.
- Of!, suspină Cocoşatul. Ce faci cu uşa aia, răspunzi, sau nu?
Porcul se ridică fără chef din fotoliul moale furat cu o săptămână înainte dintr-un camion şi plecă bombănind spre uşă.
Când în faţă îi apăru omuleţul slab şi chel îmbrăcat la costum şi cravată, Porcul privi în spatele lui să vadă unde sunt poliţiştii, dar acesta era singur. Dar cum de avea curajul să vină neînsoţit? Furaseră ceva de la el? Nu reuşea să-şi amintească, aşa că îl întrebă politicos:
- Ce vrei bă?
Omuleţul se holbă la el, apoi se mai uită încă o dată la numărul apartamentului.
- Am venit în legătură cu inundaţia…
- Ce inundaţie?, guiţă Porcul. Ce inundaţie mă? Din ce ţară? Ce mă, eşti sectant, sau ce? Ce vrei, bani, sănătate?…
- Nu, ripostă omuleţul, am venit în legătură cu inundaţia de la mine din apartament. Am zis că poate ştiţi ceva în legătură cu asta…
-Bă, se enervă Porcul, nu mă interesează pe mine de apartamentul tău! Fiecare îşi face în casă după cum vrea el! Eu nu te cunosc, nu am furat nimic de la tine, nu te-am inundat! Aşa că dispari din faţa mea cu poliţiştii tăi cu tot!
Cu astea spuse, îi trânti uşa în nas.
Numai că, nu apucă să facă nici doi paşi, că omuleţul sună iar şi iar se curentă şi ţipă tremurat.
- Ăsta e de-a dreptul prost!, zise Porcul şi deschise uşa.
- Bă, tu eşti chinez sau ce?! Ce naiba nu înţelegi? Dispari! Fă paşi! Marş la coteţ!…
- Doar un minut, vă rog! Trebuie neapărat să aflu ce e cu inundaţia aia, că mă cert cu femeia…
- Of, femeile astea!, mormăi Porcul. Inundaţia asta a ta, de la ce se face, de la chiuvete, de la chestii de-astea?
- În general da, dar…
- Atunci, stai puţin!, i-o reteză Porcul, după care dispăru.
Dinăuntru se auziră bocănituri şi înjurături furioase, apoi, în cadrul uşii, reapăru Porcul, târând după el o ditamai chiuveta.
- Asta e singura din casă! Noi, oricum, nu avem nevoie de ea, că nu bem niciodată apă, aşa că ia-o şi tai-o!
Cu astea spuse, i-o trânti în braţe şi dispăru.
Omuleţul, dezechilibrat, începu să coboare încet treptele, cu ochii cât cepele.
Peste trei zile, bătut la cap de Cocoşatul, Porcul plecă în recuperarea obiectului, dar nedând de omuleţul stresant in niciunul din apartamentele din bloc, se întoarse nervos, cu uşa de metal de la intrarea scării şi după ce o rezemă de unul dintre pereţii din hol, se aruncă în fotoliu şi adormi instantaneu.
Cocoşatul, după ce îşi făcu semnul crucii, îşi desfăcu o bere şi se apucă de băut.

Moşul îşi amintea de când maică-sa îi spunea că „îţi trebuie cap ca să ajungi un om într-o funcţie atât de înaltă” şi asta referindu-se la cei de la guvernare, care se bălăceau în truda oamenilor de rând şi apoi să se usuce, se ştergeau cu cele „trei culori”. Pentru o perioadă bună de timp îi considerase pe toţi nişte genii şi ura ziarele şi posturile de televiziune care comentau ceva la adresa acestora. Apoi brusc, într-o zi, creierul începuse în sfârşit să-i judece şi atunci rămăsese stupefiat. Îngrozit. Sau cum ar fi spus un prieten de-al lui, „de-a dreptul peste stângul”…
Cum de era posibil să fii condus de oameni care nu ştiau să conjuge un simplu verb, sau îl încurcau pe Brâncoveanu cu Brâncuşi? Care nu ştiau care e formula apei, of Doamne!… Care se îmbătau ca porcii şi intrau cu maşinile lor scumpe în simplii trecători ca în popice şi dormeau în timpul şedinţelor, prea obosiţi de la chefurile de noapte… Care îşi votau singuri salariile! Asta chiar nu reuşea să înţeleagă… România, o ţară săracă plină de regi. Plină de autoîncoronaţi. De coroane strâmbe, mirosind a mizerie şi moarte. A putreziciune…
Nu înţelegea cum de Dumnezeu permitea atâta şi atâta bătaie de joc! Atâta prosteală pe faţă. Dacă ar fi putut i-ar fi ciocănit la poartă şi i-ar fi zis un „Trezeşte-te Doamne, că nenorociţii îşi bat joc de creaţia ta! Transformă-i în lut după cum au fost odată şi dă-mi-l mie, ca să modelez din el chipuri frumoase pline de mizerie şi să le las aşa pentru eternitate, să ştie lumea să se ferească de dracii cu vorbe de îngeri!”
Dar nu putea! Nu putea să facă un lucru care până la urmă era destul de simplu. Se săturase şi de vorbe împăciuitoare de genul „Fericiţi cei săraci cu duhul”. Nu vroia bogăţie, nu vroia putere, vroia doar ca nimeni să nu-i mai interzică dreptul de a fi om. Vroia sa fie om în viaţa asta, nu în alta… Înăuntrul lui pornise o revoluţie, pe care avea de gând s-o câştige. Să meargă până la capăt, indiferent ce ar fi însemnat asta…
Se înşelau aceia care spuneau că oamenilor le e frică de schimbări, oamenilor le era frică doar de ceilalţi oameni. Pentru ca să poţi discuta cu cineva, să spui cu adevărat ce gândeşti, trebuia ca mai întâi, să te laşi descoperit, fără de apărare, să crezi din toată inima că printre cei de faţă nu exista niciun Iuda.
Moşul o făcuse. Aşa că în noaptea în care îşi „pictă” mesajul pe zidul spitalului, în care spunea: „Văd termopane şi gresie nouă, vă văd conacele boiereşti şi maşinile din parcare, doar un singur lucru vă lipseşte, INIMA, câini în halate albe ce sunteţi!”, Cocoşatul şi Porcul fură cu el.
La plecare chiar o luară la fugă căci Porcul spărsese un geam, deşi nimeni nu-i spusese să facă asta. Se abţinură de la a-l mustra, căci ajunseră la ideea că doar la modul ăla ştiuse să se exprime. Comparativ cu alţii, el măcar avusese iniţiativă, făcuse ceva…

Lucian Bota

pe lângă lacul plin de nuferi albi,
rătăceam în a nopţii umbră
şi parcă aşteptam ca tu să apari
să mă oglindesc în privirea ta cea blândă

să plutim pe lacul scânteiat de stele
printre nuferii albi, ca doi iubiţi
sărutându-ne până-n zori
şi să ne rătăcim prin noaptea deasă
de lumina lunii călăuziţi

Aurelia Chircu

Detestam supa de roşii şi tocmai acest fel culinar pregătise gazda pentru cină. I-am mulţumit politicos şi m-am retras în camera noastră, gândindu-mă că aveam să comand mai târziu nişte paste milaneze de la restaurantul de peste drum, aşa cum făcusem şi în alte dăţi.

Ne intrase în reflex ca cel care ajungea primul acasă să desfacă draperiile roşii de la ferestre. De data asta, le-am lăsat strânse şi admirând imaginea fulminantă a barului de noapte, spre a cărui faţadă dădea fereastra camerei, am aprins veioza cu abajur portocaliu şi m-am aşezat la măsuţa din faţa geamului.

Am deschis laptop-ul şi un fişier word pe care încă nu ştiam cum să-l intitulez. Lucrul pe care mă pregăteam să-l fac, să-mi scriu etapele vieţii mele, în cât mai puţine rânduri posibil, mi se părea o chestie stupidă.

Dar noul medic personal, recomandat călduros de către Edgar, colegul său de breaslă, ce mă tratase în ultimii zece ani, voia un profil clinic şi psihologic diferit de cel îndosariat în cabinetul doctorului.

Însă Leonard nu ştie că mi-e nu-mi plac temele pentru acasă… Oricum, nu-mi programasem nimic pentru acea seară, Mariusz avea să-şi petreacă noaptea la birou,  aşa ca puteam să fac orice voiam. Nu, fratele meu nu m-ar fi deranjat, dar mă simţeam mai bine, ştiind că sunt singur, doar eu şi gândurile mele.

M-am uitat în lista de messenger şi l-am găsit online. Avatarul lui, cu îngeraş anime, desenat de mine, mă amuză întotdeauna. Nu faptul că era al meu, ci fiindcă îl alesese tocmai pe acela pe care eu, nemulţumit îl aruncasem în Recycle Bin. Era reuşit desenul, dar nu-mi mai plăceau culorile folosite atunci cand il desenasem.

Am vrut să-i scriu, dar m-am răzgândit şi am închis aplicaţia. Am deschis winamp-ul şi din boxe s-a revărsat în încăpere vocea lui Farinelli, de fapt, acel mixt dintre o soprană şi un contra tenor, care izbutise să aducă ceva din registrul vocal al lui Carlo Bronschi, cel mai mare dintre ” castraţi”.

Mi-am scos din buzunarul sacoului post it-ul, pe care mi l-a dat psihologul. Conţinea cinci întrebări, notate cu cerneală roşie. M-am gândit puţin la prima, apoi am început să tastez.

“ < Cine si ce sunt ? > Hm… Grea întrebare… O întrebare cu multe răspunsuri, aşa cum e normal, doar că răspunsurile mele nu se aseamănă deloc cu cele la care te-ai putea aştepta.

Să spun că sunt un simplu om, aş minţi. Aş vrea să fiu un simplu muritor, poate totul ar fi mai simplu pentru mine, dar după atâţia ani, nu cred că aş mai suporta asta. De fapt, îmi place să fiu ceea sunt sunt, chiar dacă e o afirmaţie de om nebun… Spun asta, fiindcă am o existenţă duala, în mine sunt două vieţi, două destine; port în mine sămânţa nefericirii mele. Un singur trup şi două suflete, ancorate într-o realitate incertă.

 Mă numesc Dorian. Şi atât. Nu-mi ştiu adevăratul nume de familie, dar pe parcursul vieţii mele, am avut diferite nume patronimice.

Când am fost adus de la internat la castelul părintelui meu adoptiv, mă numeau Dorian Galba, căci acesta era numele prolificului bancher din Aeternum, iar dacă amintea de cel personajului desfrânat din poemele lui Horaţiu, coincidenţă nu era deloc întâmplătoare. Apoi, când Galba a fost decăzut din drepturi, am fost adoptat de maestrul Desalonta, unchiul lui Mariusz, care nutrea o iubire părintească pentru amândoi. Mai târziu, în vremea când am considerat că viaţa mea alături de acest frate vitreg putea fi periculoasă, am încercat să fug şi mi-am luat numele de Dantes.

Acum, sunt totuşi, Dorian Desalonta, director la Rymnotech, compania mea şi a lui Mariusz, care oficial se ocupă cu internetul, iar în particular, are preocupări cu mult mai sinuoase. În realitate, sunt un biet gardian, păstrat în organizaţia asta, ce dăinuie de câteva secole, doar pentru a-i purta de grija lui Mariusz, a-l apăra de o profeţie găsită în nişte cărţi ale unui vrăjitor şi care s-ar putea îndeplini sau nu, într-un viitor nesigur. Practic, asta e singura explicaţie pentru care încă supravieţuiesc.

Cu toate astea, întreaga firmă se învârte în jurul meu, pot să fac orice vreau, fără pic de teamă. 

Vârsta mea ar uimi pe oricine, dar nu si pe doctorul meu. Ei bine, abia am împlinit o sută şaisprezece ani. Oircine altcine ar rade de mine, auzind acest numar si mai ales sa auda si faptul că de atâţia ani. eu încă stau cuminte lângă Mariusz, fără a încerca să-mi fac propria mea viaţă.

Dacă am o viaţă a mea…

Adevărul e că boala ce mă ruinează, nu-mi permite să am o viaţă. Racila asta face din mine un handicapat; depind de cei din jurul meu şi asta mă deranjează. Nu suport să fiu neputincios…

Deşi ar trebui, Mariusz nu e dezgustat de mine, din contră, se poartă ca un fel de frate mai mare, deşi avem aceeaşi vârstă. Iar eu nu prea suport să fiu cocoloşit. Scene în care mă trezesc dimineaţa, după o noapte cu febră mare şi-l găsesc adormit, la căpătâiul meu sau nopţi în care aşteaptă ambulanta, măsurând covorul de la un capăt la celălalt, sunt deja banalităţi…

Dar mai întâi de a-i spune omului despre boala mea, va trebui să-i povestesc ce m-a adus în starea aceasta.

Mă întorc la anii copilăriei mele… Trebuie să recunosc că a fost una neobişnuită, dar şi foarte tristă. Nu mi-e uşor să-mi amintesc de acei ani, încărcătura lor emoţională e atât de mare încât aş putea crede că totul s-a întâmplat chiar ieri şi aş suferi la fel de mult cum am făcut-o atunci, când s-au întâmplat toate.

M-am născut într-o şatra de ţigani. Partea aceasta a vieţii mele e destul de vagă în mintea mea… Câteodată, când sunt cu Mariusz la vreun concert rock, în frenezia acelor clipe, parcă mă văd în jurul unui foc imens, alături de alţi copilaşi ca şi mine, bătând din palme, în ritmul glasului de alăuta… Doar atât. Şi Mariusz râde de mine, enervându-mă.

M-am născut cu o pielea foarte deschisă, de gagiu, lucru care a creat oarece dispute în şatra. Lucrurile astea le-am aflat undeva pe la anii adolescenţei, de la bulibaşa. De fapt, multe lucrurile pe care le voi povesti aici, în legătură cu familia mea adevărată, mi-au fost destăinuite de acel om.

Nu-mi amintesc cum arătau părinţii mei, dar ştiu că naşterea mea a produs discordie în familie. Mama nu m-a iubit niciodată, fiindcă tata credea că i-a fost infidela şi o bătea deseori. Omul mi-a spus că ea ar fi încercat chiar să scape de mine, să mă abandoneze pe malul unei ape, dar el a oprit-o, căci ghicitoarea îi spusese că destinul meu nu e legat de şatra lor şi dacă îmi vor face rău, se va abate asupra lor un mare blestem.

Se pare că până la urmă, blestemul mă atinsese pe mine, dar nu mai comentez acum…”