Arhivă pentru ‘numărul 36’

Silviu Someşanu

Cine a spus
că suntem gata
să încheiem lucrarea
în sine?

Plângerile plecate
nu aşteaptă răspuns
doar visele
se tratează cu neurotonice
pentru ţinere de minte
nimic altceva.

Începe ziua
cu amendamente la codul penal
al sentimentelor frustrante
pentru pierderea noastră în timp
fără întoarcerea promisă.
Raţiunea se opreşte la concept
pe care nu-l mai dezbate
ar fi inacceptabil
să-l închizi între ziduri,
în natura nu sunt limite,
de ce să fie în spirit?

Se termină totul flexibil
în nemărginire absolută
o clipă de neatenţie
în infinitul operei
a luminat periplul nostru
cu bunăvoinţă milostivă
şi a constatat
că nu-i important.

Viorica Marica

Este o dimineaţă frumoasă de primavară, pe cer străluceşte un soare “cu dinţi”, adie un vânt cu viroze şi cu petale de flori într-o mahala, o periferie a unui oraş, poate fi orice oraş din România, pe o stradă prăfuită, cu case înghesuite, de diferite forme şi mărimi, un amestec alarmant de progres şi decadenţă, vopsite în culori stridente roşu, mov, verde, portocaliu, după noua modă: fiecare face ce vrea şi nu ţine cont de nimeni şi de nimic!
Oamenii se desfaşoară în rutina lor zilnică, nimic nou, aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceleaşi activităţi cotidiene, nimic nou sub soare, sunt oameni obişnuiţi, cu micile lor necazuri şi bucurii, un microcosmos urban, fără gesturi măreţe, fără activităţi de amploare, se cunosc, sunt vecini, interacţionează, comunică, sunt atât de diferiţi în aparenţă, dar atât de asemănători… Şi totuşi, oamenii în reflexele lor zilnice, în automatismele lor, sunt împăcaţi cu ei, cu limitele lor, cu semenii lor, cu oraşul în care trăiesc şi de ce nu… cu minunata lor patrie, în care au avut şansa sau ghinionul să se nască… Deşi toţi sunt tâmpiţi sau chiar nebuni de-a binelea, deşi toţi sunt mai mult sau mai puţin urâţi, loviţi de alienare, au o detaşare, o seninătate care-i face frumoşi şi veseli.
În grădini sunt mai mulţi pomi fructiferi înfloriţi, iar adierile de vânt, poartă petalele albicioase şi rozalii ale florilor prin aer, o „ninsoare” parfumată care cade peste stradă.
Dintr-o curte se aude încet, nedesluşit, muzică balcanică, o manea ţigănească, care are rolul de a-ţi spăla creierii, semn că locatarul căsuţei dărăpănate s-a sculat cu chef… de muncă! Din aceeaşi curte un porc guiţă disperat de foame, iar găinile îl acompaniază, pe aici lumea are coteţe pe lângă case, cresc găini şi porci după datinile strămoşeşti, chiar dacă am intrat în UE de câţiva ani. Parcă cei de la bloc sunt mai emancipaţi, cresc tot felul de animale după bunul lor plac, câini, pisici, păsări, peşti, hamsteri, broaşte ţestoase şi multe alte animale de companie. Nu mai zic de excrementele îndrăgitelor animăluţe depuse pe drumurile publice, pe care le întâlneşti la tot pasul.
Pe lângă garduri, pe aleile de lângă case au apărut zambilele roz şi mov, narcisele şi ghioceii galbeni, flori delicate ale primăverii, cu prezeţa lor suavă şi discretă au făcut uitată iarna geroasă care tocmai a trecut.
Din depărtare apare o femeie tânără care târăşte dupa ea copilul somnoros, este aproximativ ora 10 a.m. Bianca are 28 ani, femeia este frumoasă, înaltă, blondă, are o faţă rotundă cu piele foarte albă, faţa ei deşi nu e machiată, fardată, este frumoasă, dar are o privire tâmpă moştenită şi de odrasla ei, ochii mari, rotunzi, albaştri. Tânăra are o ţinută răvaşită, păr lung, uşor ondulat, pieptănat în grabă şi o haină gri lungă, cambrată, aruncată peste capotul de casă, pantofi eleganţi negri, tânăra vorbeşte fără grabă, cu lene, se alintă, este tot timpul plictisită de tot şi de toate.
Se gândeşte cu voce tare: „Am avut un vis ciudat, trăiam în România, era o ţară minunată, plină de bogăţii şi frumuseţi, păcat că era locuită…” inspiră profund aerul parfumat, este relaxată şi fericită, priveşte zâmbind distrată florile din curţile pe lângă care trece.
Copilul Biancăi este slăbuţ, blondin şi cu privire tâmpă asemănătoare cu a mamei, cu o faţă nostimă, de popândău, e apatic, nu vorbeşte decât foarte greu, deşi are cinci ani, copilul poartă un fel de trening roşu care poate fi folosit şi în loc de pijama.
Cei doi se îndreaptă agale spre un magazinaş de pe strada lor în apropierea căruia locuiesc, este o dugheană amărâtă, o baracă din fier pe alocuri ruginită, cu nume pompos “La Regina”, care trădează mândria şi prostia proprietarilor.
Magazinul este aşezat într-o curte mică plină de pitici zâmbăreţi de ipsos, viu coloraţi, care, consideră proprietarii „înveselesc locul”, deşi noaptea şi nu numai, au un aer care te bagă în sperieţi, parcă sunt din filmele de groază. De câte ori trecea pe lângă gaşca de pitici de grădină ai Didinei, Bianca se gândea că ornamentele de grădină ale acesteia ar putea să candideze pentru titlul de kitch-ul deceniului, atât erau de hidoşi, mai de grabă siniştri decât veseli. Soră-sa mai mare, Amalia care cutreierase toată Europa i-a zis că se poartă piticii de grădină, sunt la modă, că i-a văzut prin Germania, Austria, Franţa, Polonia, chiar şi prin Ungaria, „sunt de bună calitate şi drăguţi la ei”, aşadar Didina e în tendinţe, or fi la ei, dar nu la noi…, iar „tendinţa” asta era prin 1999-2000, de atunci au trecut aproape 10 ani, acum e la modă Feng-Shui-ul, bine că vecina lor, distinsa proprietăreasă nu se arăta momentan sensibilă la acest curent că cine ştie ce mai punea prin curte.
În spatele grădinii cu pitici, dar fară plante, doar un nuc bătrân a făcut faţă vremurilor, se găseşte o casă veche din cărămidă, năpădită de iedera cu frunze roşiatice, care acoperă toată faţada casei până la acoperiş, „conacul ei boieresc” cum o numeşte pretenţios tanti Dida.
O casă asemănătoare cu „conacul” avea şi Bianca, rămasă de la părinţii ei, cât despre grădină plantase gazon pentru că era comodă, nu vroia bătăi de cap, nu dorea să practice „munci agricole” cum le zicea ea, dar avea pomii fructiferi rămaşi de la tatăl ei, care dădeau fructe gustoase, mere, cireşe, caise, gutui, asigurau umbra în zilele toride de vară şi mai ales nu trebuia să facă nimic pentru întreţinerea lor. La umbra cireşului aveau un foişor hexagonal din lemn de pin tratat ignifug, băiţat şi lăcuit construit în urmă cu trei ani, din banii trimişi de soţul ei care plecase la muncă în Italia, foişorul era locul unde luau masa şi se relaxau cât era cald afară.
Bianca şi copilul intră în magazin, tânăra o salută volubilă pe vânzătoare, pe tanti Dida, aceasta este şi patroana magazinaşului, copilul scânceste uşor, agăţat de mâna mamei.
Vânzatoarea este aşezată pe un scaun în spatele unei tejghele uzate pe care se găsesc în dreapta un suport în care sunt înfipte bomboane acadea şi în stânga un borcan din plastic cu bomboane şi guma de mestecat. Ea este încadrată, în lateral şi în spate, de trei rafturi pe care sunt înghesuite tot felul de produse alimentare, mai ales din cele nesănătoase chipsuri, snacksuri, croissant, sticsuri, biscuiţei, covrigei, suculeţe cu coloranţi şi piesele de rezistenţă cafeaua şi ţigările.
Tanti Dida prescurtarea numelui Didina, nume de cal, pardon!…de iapă, este o femeie de cincizeci şi şapte de ani, grasă, cu privire vicleană şi atotştiutoare, este o persoană tonică, tot timpul veselă, bine dispusă, vorbeşte repezit, dar mai ales autoritar. Aceasta are părul tuns scurt, vopsit roşcat, are pe degete inele groase şi vulgare, iar la gât un lanţ gros cât zgarda câinelui semn al belşugului, poartă o rochie de casă din poliester cu flori mari şi colorate.
- Buna dimineaţa, tanti Dida.
- Neaţa’, Bianco. Ce-ţi dau, ca de obicei? Pune mâna şi mai mănâcă şi tu fato, uite ce schiloadă eşti, o ceartă bătrâna!
- Îhh…tanti Dido, o cafea şi un pachet de ţigări.
Aceste doua ingrediente, cafea şi ţigările constituiau dieta zilnică a tinerei şi constituiau secretul siluetei ei uscate de femeie “şnur”, filiformă.
Tânăra plăteşte produsele cerute cu banii ţinuţi într-un buzunar al hainei, ia cafeaua şi o îndeasă într-un buzunar, iar pachetul de ţigări în celălalt buzunar al paltonului.
- Toată ziua mănânci numai ţigări şi cafea!
Către copil, zâmbeşte holbându-se la el, aplecată peste tejghea, vrea să-l mângâie pe cap.
- Ce faci micuţule?
Copilul se dă un pas în spate ferindu-se de mâna întinsă spre el şi scânceşte netulburat de întrebarea femeii.
- Ce să facă tanti Dida, creşte…
- Ce-ţi mai face bărbactu’, tot în Italia, a mai dat şi el un semn de viaţă, ţi-a mai trimis bani? Se interesează ea curioasă.
Vrea să-i răsundă, dar copilul începe să urle, după ce de la intrarea în magazin scâncea în surdină.
- Tanti Dido, dă-i bre o acadea şi lu’ ăsta, să tacă odată!

Camelia Ciobotaru

- inspirată de poemul “DEPENDENŢĂ”, al scriitorului Adrian Botez-

„nu sunt dependent de televizor
nu sunt dependent de Internet – nu sunt
dependent nici măcar de
cărţi – dar sunt dependent- zilnic şi
voluptos”
- de dorinţa a fi dependent de cărţi -
mă macină dorul întoarcerii -
- la a fi copil – la propriu -
(cei care mă cunosc cred că încă mai sunt)
când nu era internet – iar televizorul?-
televizorul nu era dependent de oameni – preapuţinul
ne dezvolta „gândul inutilităţii”-
preaplinul de acum? – ne rânjeşte
diabolic- furându-ne somnul -
m-aş întoarce – la a fi copil – în vacanţa de vară -
când mă ascundeam de vocea mamei -
pentru o pagină şi încă o pagină şi încă…

urăsc „zăbranicul negru al lipsei de iubire” a oamenilor-
îl simt lipindu-mi-se de suflet
ca ceaţa fără de şfârşit – din zilele
fără de sfârşit – de toamnă nesfârşită -
zadarnic mă! şi îi! învălui în iubire -
ei nu sunt dependenţi de Iubire -
îmi rămân doar frânturi de vis – furate
în frânturi de somn – din care mă trezesc
„sângerând abundent” -
sângele sufletului are culoarea durerii
şi gust de oţet şi fiere -
păcătuiesc nemulţumindu-mă – nemulţumind…
pot doar spune – din toată inima mea –
care se vrea de copil :
„iartă-i Doamne!” – mă iartă Doamne! –

afla-voi vreodată
gustul iertării?…

Viorica Marica

Este o după amiază frumoasă de primăvară târzie, cu soare blând care încălzeşte insectele agitate de culorile şi de parfumul florilor de liliac, al narciselor şi al lalelelor din grădinile oamenilor care locuiesc pe o strada liniştită, cu case vechi boiereşti, faţadele ilustrează toate stilurile prezente în arhitectura secolului al XIX-lea, de la cel de inspiraţie clasică până la cel Art Nouveau, caracteristic sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Ornamentele caselor, excepţional de bogate, sunt de factură neoclasică, cu elemente de Renaştere. Casa Lilianei are ferestrele încadrate de frontoane sprijinite pe coloane ionice, intrarea principală este subliniată prin coloane dorice la parter şi ionice la etaj, încadrate de o parte şi de alta de coloane corintice înalte. Întreaga faţadă a casei este împodobită cu busturile în medalioane ale înaintaşilor, cu grupuri de personaje, toate în relief.
Micuţa Liliana, o fetiţă de 7 ani, blondină, cu părul lung, buclat, cu o feţişoara rotunda de păpuşă şi ochi mari albaştri, merge grăbită pe aleea străjuită de lalele şi narcise, se îndreaptă hotărâtă către poartă care dă înspre stradă, o deschide şi o trânteşte, după care strigă alintată către casa vecină:
- Codruţţţ! Codruţţţ! Codruţ!
Fetiţa este îmbrăcată într-o rochiţă lila, cu volănaşe şi dantele, în păr are prinse cîteva fundiţe asortate, iar pe umăr poartă o poşetă rozalie plină cu mărgele, brăţări din sticlă, ineluşe din plastic, un strugurel şi cutiuţa cu farduri, înfige mâna în poşetă scoate cu gesturi repezite un şirag de mărgele pe care şi le atârnă de gât şi câteva brăţări şi inele, pe care le potriveşte pe mâini, bate nerăbdătoare din picior. Din casa alăturată, este decorata în stil eclectic, cu ferestrele încheiate prin arcade, cu ancadramente, coloane, capitele compozite, în cartuşul de deasupra intrării este săpat în piatră anul construcţiei: 1885, iese un copil blondin de aproximativ acceaşi vârstă cu fetiţa, vine în fugă spre aceasta.
- Ce mi-ai adus? se alintă copila.
Liliana se aşează tacticoasă pe băncuţa din faţa propriei curţi, iar Codruţ se aruncă şi el dintr-un salt lângă ea, îi oferă zâmbind o ciocolăţică albă cum îi place ei. Codruţ este un băieţel şaten, mărunt şi slăbuţ, care ţine veşnic o acadea în gură, din acelea care colorează buzele şi limba în nuanţe mov-verzui, este bolnăvicios, mama lui din precauţie îl îmbrăcat tot timpul cu haine groase. Fetiţa desface grăbită ambalajul şi rupe ciocolata în bucăţi, începe să mănânce.
- Hei! Ce faceţi broscoilor, staţi la soare?! strigă Zenovel, celălalt vecin al Lilianei, “duşmanul”, locatarul unui conac brâncovenesc, care îmbină stilul tradiţional românesc cu simplitaea şi eleganţa barocă! Un băieţel de 8 ani, solid, cu o claie de păr şaten cârlionţat în cap, cu faţa plină de pistrui, îmbrăcat în genul Army. Începe să cânte:
- Doi broscoi se legănau, pe o pânză de păianjen,
- Şi pentru că, pânza nu s-a rupt,
- Au mai chemat un alt broscoi! Ha! Ha!
Fetiţa sare de pe băncuţă, unde Codruţ rămâne nemişcat cu acadeaua în gură, ia o poziţie războinică cu pumnul şi poşeta îndreptate către adversar, toate bilele, mărgelele de pe ea se lovesc datorită mişcării bruşte, producând un zornăit ameninţător:
- Broască râioasă eşti tu! Ce vrei urâtule, nu te-a chemat nimeni, ai venit nepoftit?! se răţoieşte ea.

- Ha! Ha! râde duşmanul. Pace! şi se aşează pe băncuţă cu gesturi leneşe, fetiţa rămâne în picioare, cu mâinile încrucişate pe piept.
- Hai să ne jucăm în stradă, să oprim maşinile! spuse Zenovel. Pun pariu că nu ai curaj să treci strada cu încetinitorul!
- Zenovel, mă enervezi, zise fata cu ifos, nu am chef să mă joc cu tine, de câte ori să-ţi spun?
- Numai acum, e ultima dată, dupa asta nu te mai cunosc…nici pe tine nici pe Pătuţ ăsta al tău.
- Codruţ, protestează, fără vlagă acesta.
- Bine, fie…, se sclifoseşte ea, ca să-ţi arăt că nu mi-e frică de nimic, o să merg!
- O să afle ai noştri, o să ne pedepsească, protestează cu voce piţigăiată de spaimă Codruţ, nu te duce Lilişor, ăsta te învaţă numai prostii…
- Hai Codruţ, nu o să se întâmple nimic, o să vezi!
Cei trei copii se îndreaptă către stradă, Zenovel, urmat de Lilişor care-l târăşte după ea ţinându-l de mână pe Codruţ, care nu vrea să participe la asemenea aventuri, care mereu se sfârsesc rău pentru ei.
- Eu primul, zise Zenovel, că-s bărbat.
Se coboară hotărât de pe bordură şi traversează foarte încet strada, maşinile se opresc, se opreşte şi el în mijlocul străzii şi-i priveşte impertinent pe şoferi care încep să claxoneze enervaţi, unul dintre ei deschide portiera maşinii şi-i spune enervat:
- Hai măi copile, altă treabă nu ai decât să te joci în mijlocul străzii!
Luat la rost, Zenovel fuge râzând înapoi pe trotuar.
Alertată de zgomotul din stradă bunica Lilianei, o doamnă autoritară şi impunătoare, vine repede către copii.
- Lilişor te-a rugat bunica să nu pleci de pe băncuţa de la poartă, ce cauţi în stradă?!
- Dar buni’,…ne jucam, se alintă ea, cu glas plângăreţ!
- Lilişor nu ai voie în stradă, eşti pedepsită două săptămâni te joci numai în curte, nu mai ai ce să cauţi la poartă, şi nici nu mai ai voie să-ţi cumperi în această perioadă clămiţe pentru păr!
- Dar buni’, cum mă mai duc eu la şcoală fără clame noi, ştii că în fiecare zi port altele, o să râdă colegele de mine, nu o să mai fiu la modă…se roagă ea distrusă. Doar era în clasa I-a la sfârşit, uff…din cauza nesuferitului de Zenovel…
Bătrâna îi împinge în curte pe Liliana şi Codruţ, dar nu-i dă voie lui Zenovel să intre.
- Tu te duci la tine acasă, că faci numai prostii, data trecută când ai venit la noi ai tăiat furtunul cu care udăm florile, ai vrut să te urci în liliacul alb de la poartă şi l-ai rupt, ai tras cu pistolul cu bile de cauciuc în porumbei, şi câte şi mai câte, faci prea multe năzdravănii! Mergi acasă la tine!
- See you later, aligator! cântă el. Eu mă duc să prind albine!
Cei doi copii cuminţiţi de bunica se vor juca, vor face temele împreună, aşa cum fac în fiecare zi, până nu vine năstruşnicul lor vecin să le tulbure liniştea… Din grădina alăturată se aude Zenovel “Ha! Am prins deja trei albine!” băiatul este la vânătoare de albine, alt sport periculor, altă provocare…

Silviu Someşanu

gândul femeii se realizase
dincolo de pragul închipuirii
căutarile lungi pline de întâmplări
îşi găsiră la vremea coacerii
bărbatul potrivit să-i poarte sâmbetele
care-i brăzdase trupul
de trei ori în caţiva ani
împlinindu-se pe sine.

timpul a trecut, copiii au crescut, au plecat
bărbatul s-a stins şi tumultul s-a terminat
viaţa ei alunecând în pustiu

am citit
pe file îngălbenite
istorioara

nu ştiu adevărul viu
cuvintele puţine se dezvăluie
înţelesul lor
rămâne o întâmplată tristeţe

acum încep să-mi adăpostesc iarna
de viitoarele umbre de singuratate
de moarte am să cer sprijin
celor ce pot sa-i amâne venirea

Lucian Bota

rupt de firul vieţii
mi-e trupul vâltoare de vânt
am aprins lumina dimineţii
cu aripile de pământ

nu sunt înger dar nici demon
sunt doar o lumină vie
cu glasul dulce, monoton
vântul mă adie

sunt doar un picur de sânge
care vorbeşte-
mi-e timpul trecător
şi inima mi-e rece
în mine stă ucis un gânditor
ce pe cărarea vieţii trece

Silviu Someşanu

Stau în genunchi pe umerii ploii
Să te ating cu o umbră de apă,
Prin ea să-nţelegi durerea nevoii
Când iubirea mă arde sub pleoapă.

Pândesc mirat cum lutul se-nmoaie
Ascuns în bulgării de rouă sticloşi,
Din neguri s-apară femeia de ploaie
Cu ochii strălucind de frumoşi.

Depărtarea frânge lacrimile sparte
Ca o umbră te întrevezi prin nori,
Desculţă-n ierburi ca într-o carte
Vestală a dragostei apărută-n zori.

Robert-Marius Dincă

Capitolul 8 „Când visele devin realitate, cere să ţi se schimbe medicamentaţia!”- Poveţele unui nebun.

„…şi toate poveştile de dragoste încep bine, dar se termină prost. Poate… Sincer, nu am avut până acum o relaţie „relaxantă”. Probleme au existat dintotdeauna şi vor fii în continuare! Nu cred că reprezint un caz aparte, deosebit, ci dimpotrivă, cred că fac parte din majoritatea care trăieşte asta. De-a lungul timpului observ că nimic nu are o însemnătate absolută, un înţeles stabil. Tot ceea ce simţim şi tot ceea ce etichetăm, sunt într-o continuă contradicţie. Poate dacă aş reuşi să pun viaţa în ghilimele aş fi un om liber. Îmi astup gândurile pentru o secundă şi te strâng în braţe şi… Of, când îmi zâmbeşti, sufletul îmi râde. Suntem două focuri ce ard în mijlocul mării şi nimic nu ne poate înăbuşi. Prin noi arde lumescul şi toate senzaţiile şi sentimentele se transformă în scântei. Căldura emanată de noi, face apa din jur să fiarbă şi să-şi dorească să ne poată stinge. De ce ?! Pentru faptul că ea nu poate să ardă, probabil. Oricum, n-o să reuşească…Visăm prea mult pentru ca cineva sau ceva să ne poată împiedica să trăim într-un fel sau altul. Se vorbeşte despre lumina de la capătul tunelului, dar de fapt sunt mai multe tuneluri, deci, implicit, mai multe lumini. Trebuie doar să ştii spre care să te îndrepţi şi aceia care au mers întreaga viaţă spre o lumină greşită, o vor face cu siguranţă şi acum. Eu ştiu prea bine, căci am fost acolo, am văzut oamenii pierduţi pentru totdeauna. Am ascultat plânsetul veşnic. Atunci când treci linia, nimic nu te va mai putea salva de propriile-ţi alegeri. Tu singur îţi vei hotărî soarta, vei fi propriul tău călău. Într-o viaţă anterioară cred că am fost fericit, prea fericit, căci acum nu mai am parte de aşa ceva. Nu am motive destul de puternice care să-mi redea această stare, atât de necesară. Mă bucur că pot vorbi, dar nimeni nu mă ascultă… Mă bucur că pot gândi, dar asta nu mă împlineşte… Mă bucur că pot visa, dar asta nu e realitate… Mă bucur că încă mai pot spera, dar ştiu c-o fac degeaba… Mă bucur că pot iubi, dar la ce îmi foloseşte asta, Dumnezeule, dacă nu pot să îmi ating cu adevărat iubita?
De departe, acesta e cel mai grav lucru… Într-o lume plină de viaţă, nu pot face altceva decât să mor încet. Pic!… Pic!… Pic!…”

- Mă, tu sigur n-ai făcut nicio boacănă?, întrebă Cocoşatul. Prea ai tu faţa aia de Cupidon!…
- Ce?!, făcu Porcul. Ce-i aia, engleză?
- Cupidon, Porcule, îngeraşul acela care trage cu săgeţi în lume de se îndrăgostesc unii de alţii instantaneu…
- Aha…, medită Porcul. Un înger care trage în oameni cu săgeţi! Păi şi ăia cum se iubesc, aşa, morţi?
- Ce?!
Moşul începu să râdă.
- Mă, îi explică Cocoşatul, nu îi omoară, îi săgetează cu iubire, înţelegi?
Porcul nu-i mai răspunse. În schimb, rezemat de speteaza fotoliului, îşi scoase pantoful stâng şi începu să se scarpine între degete.
Cocoşatul îi dădu peste mână, mustrându-l din priviri.
- Lasă-l în pace!, zise Moşul. Să se simtă ca la el acasă.
- Să-i iau în cur pe toţi!, răcni brusc Porcul şi Moşul scăpă ibricul cu apă din mână.
- Scuză-l!, spuse Cocoşatul rânjind, dar de când i-au luat ăia casa, e foarte ţâfnos pe seama acestui subiect.
- I-au luat casa?!, se miră Moşul.
- Eh, nişte învârteli pe seama unei „ploi cu bani”. Porcul s-a ales cu nişte saci plini şi aia cu apartamentul lui.
- Bă băieţi, dar văd că voi aveţi ceva poveşti interesante, nu?
- Ăhă, se amestecă Porcul în discuţie, s-o auzi pe aia cu moşul acela cu toporul, că se ridică părul pe tine…
- Cu toporul?
- Bă dar eşti culmea!, se ofuscă Cocoşatul. Iar începi cu închipuielile tale?
- Stai să-ţi zic, continuă Porcul, că tu nu ştii… Totul a început de la o muiere, normal…

Pentru cei ca Moşul nu exista speranţă, ci doar dorinţa de a merge mai departe, de a face ceva. Dacă visai că zbori, nu îţi creşteau aripi. Dacă la un moment dat aveai impresia că ţi-ai găsit liniştea, sigur războiul era pe cale să înceapă. Dacă îţi construisei un echilibru interior, nu însemna că şi lumea, la rândul ei, era echilibrată în raport cu tine. Totul era o contradicţie. Nu puteai să-ţi doreşti cu ardoare ceva şi chiar să capeţi. Unele lucruri nu puteau sfida imposibilul. Erau prea mici pentru a putea face faţă, prea neînsemnate şi oricât le-ai fi lăsat să crească, rămâneau întotdeauna mult prea minione pentru a fi băgate în seamă. Prea fără de valoare pentru a înfrunta realitatea. Acea realitate care de multe ori se confunda cu imposibilul.
Toţi oamenii erau deosebiţi în felul lor, chiar şi aceia mai idioţi. Trebuia doar să „vezi”. Aşa că, nu făcea nicio greşeală dacă spunea că Porcul şi Cocoşatul erau nişte persoane deosebite. Doar erau, nu?!
Cafeaua pe care o băuseră împreună se transformase uşor în bere şi după ce Porcul şi Cocoşatul plecaseră, Moşul rămăsese cu un gol în stomac, cu o stare de nervozitate enervantă, de parcă tocmai se despărţise de doi prieteni vechi. Întortocheată viaţa asta…
Se auziră bătăi puternice în uşă şi senzaţia de relaxare îi reveni brusc. Oare ei erau, se întorseseră? Ce tâmpenie, să simtă bucurie la gândul că îl vor vizita doi infractori…
Dar nu, la uşă era vecinul de deasupra, care tam-nisam, îl acuză că din vina lui, are inundaţie în apartament şi început de igrasie.
Îl privi mirat şi nu se putu abţine să nu zâmbească.
- V-aş sfătui să mergeţi cu jalba asta la vecinul de deasupra
d-voastră, în nici un caz la mine!
- Domnule, îi răspunse acesta, eu trebuie să verific la toţi, nu? Să fiu sigur că nu-mi scapă nimeni şi nimic!
Moşul rânji cu toţi dinţii.
- Cred că aceeaşi problemă a avut-o de curând şi vecinul meu de palier. Poate ar trebui să verificaţi şi la el.
- Sigur, confirmă omul hotărât. Am să fac asta chiar acum!
- Păi atunci, nu vă mai reţin!
Moşul închise uşa pe cât de galant putea, după care începu să chicotească.
După câteva minute, vecinul reveni.
- Nu răspunde domnule, ori nu vrea, ori nu e acasă!
Moşul se muşcă de limbă pentru a nu izbucni în râs, după care îi zise:
- Adevărul e, că un cunoscut de-al meu care stă în blocul de vizavi, tocmai se lăuda zilele trecute că e expert în „inundaţii”. Poate o fi mâna lui la mijloc…
- Păi, făcu omul nedumerit, cum ar putea să mă inunde el pe mine, dacă stă în alt bloc?
- Păi ce mă întrebi pe mine vecine, eu sunt de la Apă şi Canale, sau ce? Eu doar ţi-am vândut un pont. Doar nu vrei acum şi explicaţii tehnice?, îl repezi Moşul.
Bărbatul căzu pe gânduri pentru câteva clipe, apoi îl rugă:
- Nu aţi putea să-mi spuneţi şi mie mai exact unde stă această persoană?
- Cu cea mai mare plăcere!, îi răspunse Moşul şi începu să îi explice.
- Vă mulţumesc mult! Vă rămân dator!
- Nu aveţi pentru ce!, zise Moşul privindu-l cum pleacă.
Când acesta dispăru pe scări, intră în casă şi se puse pe râs. Adresa pe care o dăduse era a Cocoşatului.
- Of, Doamne, icni printre sughiţuri, cum de reuşesc asemenea specimene să supravieţuiască? Răspunde-mi la întrebarea asta şi de mâine mă apuc să-ţi construiesc cea mai frumoasă biserică făcută vreodată de mâna omului…
Dar Dumnezeu nu-i răspunse. Probabil explicaţia era prea penibilă şi pe partea cealaltă, biserici avea destule…

Silviu Someşanu

Absent
suntem căzuţi în cap îşi mărturisi căutându-şi uneltele în gândul lui fluturtură cuvintele-n cenuşe înjurături în cenuşe
timpul îl ardea tare, era în una din zile când nu laşi nici un câine în ploaie îşi găseşte adăpost sub şopron
încet s-a închis, s-a închis retrăgându-se în inima lui tot mai mare şi mai uscată absent.

Viorica Marica

SCENA 1. La hotarul dintre Ţara Gustoaselor Legume şi Ţara Apetisantelor Fructe. Dimineaţă de vară/Luni.
Minunatul Regat al Vegetalelor este format din două ţări vecine şi prietene: Ţara Gustoaselor Legume şi Ţara Apetisantelor Fructe. Este dimineaţă şi locuitorii regatului au fost chemaţi pentru o importantă înştiinţare. În centru (în spatele scenei) este un mic soclu circular împodobit cu flori portocalii, pe acesta stă cocoţat dl Morcov. În dreapta acestuia se găseşte un panou îngust şi lung, împodobit şi el cu flori portocalii pe margini, în acesta este înfiptă o hărtie lungă care atârna până jos, este scrisă cu litere mari aurite, iată conţinutul anunţului: Concurs “Cel mai Frumos şi mai Virtuos” – Regele Balului va fi ales dintre Fructe şi Regina Balului dintre legume. În dreapta scenei se găsesc fructele: dna Căpşună, dl Măr, dna Caisă şi sora ei dna Piersică, dl Pepene, dl Stugure, dna Portocală, decorurile sunt formate din fructe de hârtie, altele decât cele enumerate mai înainte (prune, banane, lămâi, cireşe, gutui, etc.). În stânga scenei se găsesc legumele: dna Varză, dl Dovleac cu verişorul dl Dovlecel, dna Păstaie, dl Cartof, dna Roşie, dl Usturoi, decorul din această parte a scenei conţine legume, altele decât cele enumerate (castraveţi, salată, ridichii, vinete, ardei, gogoşari, etc.). Dl Morcov este singur pe scenă, se aude un sunet melodios de corn care sună adunarea, personajele intră din mai multe părţi pe scenă. Personjele sunt îndreptate către dl Morcov, şuşotesc între ei cu nerăbdare.
Dl MORCOV
(cu solemnitate, vorbeşte peltic şi bâlbâit)
- Dradjii mei… dradjii mei… da-daţi-mi voie…ne-am a-adunat la ho-hotarul dintre…
Dl CARTOF
(cu voce groasă, face o plecăciune către public)
- Ţara Gustoaselor Legume!
Dl STRUGURE
(melodios, face deasemenea o plecăciune către public)
- Şi Ţara Apetisantelor Fructe!
Dl MORCOV
- În Re-regatul vegetalelor, în a-această s-s-spendidă zi de vară (strănută zgomotos)…hapciu!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
- Sănătate!
Dl MORCOV
(flutură batista pt a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunzele capului)
- Da-daţi-mi voie…drajii mei… Uf, ră-răceala asta… prea mu-multă u-umezeală…prea multă umezeală!…Ca în fi-fiecare an… tre-trebuie să fac u-un anunţ…fo-foarte important (arată către hârtia înfiptă în panou)…la-la…
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
- La, la… la,la…
Dl MORCOV
(flutură batista pt a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunzele capului)
- No-noi rădăcinoasele, u-unchiul Pă-păstârnac, mă-mătuşica Ţelina, to-toţi suntem sensibili la u-umezeală, chiar m-am în-întâlnit cu u-unchişorul să-săptămâna trecută şi e-era fo-fo-foarte zgribulit, zicea că a-au făcut şi el şi mă-mătuşica re-reumatism, trebuie să s-s-stea mai mu-mult la soare…
Dl PEPENE
(îl întrerupe)
- Dragul meu, ar fi mai bine să ne întoarcem la oile noastre!
Dl MORCOV
(aiurit)
- Care o-o-oi drăguţă, că mata e-eşti pepene!Toţi râd.
Dl DOVLECEL
(amabil)
- La anunţul pe care doreai să ni-l faci mai înainte!
Dl DOVLECEL
(maliţios)
- La anunţ stimabile, dragul meu văr (către Dovlecel), cred că stimabilul dl Morcov s-a pierdut!
Dl MORCOV
(sigur pe sine)
- Nici po-pomeneală stimabile, su-sunt aici (se pipăie pentru a se asigura), în Re-regatul Vegetalelor, la-la…
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
- La, la… la,la…
Dl MORCOV
(sigur pe sine)
- La adunarea no-noastră.., nu , nu m-am pierdut.
Dl USTUROI
(amabil)
- Să auzim anunţul pentru care ne-am adunat aici D-le Morcov.
Dna PĂSTAIA
(nerăbdătoare)
- Anul ăsta dacă se poate, dragule.
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
- La sfârşitul a-acestei săp-săptămâni…am o-o-onoarea, am onoarea… (se înclină), să vă a-anunţ, se-se va organiza Ba-Balul nostru a-anual…Cel mai Fru-frumos şi cel mai Vi-virtuos… Hapciu!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
- Să-nă-ta-te! Sănătate!
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
- În care v-vom alege…Re-regele şi Re-regina Ba-balului…

TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
- Ba, ba…ba,ba…
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
- A-a-anul trecut, Re-regină a fost scumpa do-do-domnişoară Căpşunica, iar Re-regele parfumatul do-domn Usturoi.
Cei doi se ţin de mână, se apleacă uşor în semn de mulţumire, toţi îi alpaudă cu simpatie, dl Strugure şi dl Dovleac fluieră ascuţit.
Dna CAISA şi dna PIERSICA
(se ţin de braţ, vorbesc una în completarea celeilalte, chicotesc)
- CAISA: Am fost atât de aproape, PIERSICA: să fim reginele Balului, AMÂNDOUĂ: poate la anul avem mai mult noroc! Hi!Hi!
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
- A-anul acesta… dradjii mei…Re-regele va fi a-ales dintre f-fructe, iar Re-regina dintre le-legume…(arată către anunţul din panou şi se uită şi el atent, potrivindu-şi ochelerii să vadă mai bine, ca nu cumva să greşească, îşi apropie nasul de scrisul din anunţ), …pu-puteţi începe pre-pregătirile pentru Bal…hapciu! Prea mu-mu-multă umezeală!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
- Sănătate!