Arhivă pentru ‘numărul 35’

Silviu Someşanu

Trebuie să mă cauţi
Să mă păstrezi pentru tine
Eu deseori plec
Fără să te iau cu mine.
O mare de albine
Mă inundă cu miere,
Ferestre cu perdele
Mă scumpesc la vedere,
Drumuri înfundate
Îmi ascund sălaşul.
Când mă aduci înapoi
Potopeşte-mă cu iubire
Şi pune-mi sub tălpi
Cărarea până la casa ta,
Apoi intră înlăuntrul meu
Şi nu voi mai pleca.

Robert-Marius Dincă

Capitolul 4 „M-am mirat odată de lucruri simple, până au apărut altele mai complicate. Din acel moment nu m-am mai mirat de nimic.”

Zăcea răsturnat pe canapea fixând ceştile de cafea. Îşi făcuse două. Nu mai ţinea minte exact când ajunsese la concluzia că trebuia să-şi facă cafea, el deja având una, dar…
Trase un fum din ţigară şi încercă să facă un cerc, dar degeaba. În ultima vreme nu-i mai reuşea nimic.
Avea un aparat de radio şucar, tare, digital, plin de beculeţe colorate, dar care nu prindea nimic. Nu vroia el… Cu toate că părea improbabil să o facă acum, îl deschise şi începu să-l butoneze.
- Fsss…
Ăsta era radioul.
- Scââârţ…
Asta fusese uşa de la intrare.
Fusese plecat să-şi ia ţigări şi când revenise o încuiase, sau…
Dar cine ar intra, fără să sune sau să bată la uşă?
„Ţi-aş putea enumera eu câteva personaje”, îi spuse vocea, înşirându-i instantaneu o listă cu diverse caractere, majoritatea din filmele horror.
Pe când se ridica să deschidă uşa de la cameră să verifice holul, intrară peste el doi necunoscuţi.
- Stai jos moşule! Nu te ridica!, îl ameninţă unul dintre ei, care arăta ca un porc.
- Nu vrem să-ţi facem rău, îl informă şi cel de-al doilea, un tip adus de spate, exact opusul primului. Noi am venit doar pentru a-ţi împrumuta puţin…
Cocoşatul făcu o pauză cercetând încăperea.
- Am venit să-ţi împrumutăm puţin televizorul. Ţi-l aducem noi, mai încolo. Tu doar să stai cuminte,da?
Îi privi dintr-o dată absent, liniştit.
- Serviţi-vă!, le spuse pe un ton amabil, de patron care-şi vinde marfa. Oricum, continuă, dacă nu vă supăraţi că vă întreb, dar de ce aveţi nevoie de televizor, e vreun meci, ceva?
- Nu, nu de asta!, îi răspunse Cocoşatul. De altceva…
- Ce, făcu mirat Porcul, e fotbal?! Când e, diseară?
- Nu mă, nu!, îi tăie creanga Cocoşatul. Înţelege şi tu, zicea şi omul aşa…
Cei doi decablară televizorul şi se îndreptară spre uşă.
- Să nu uitaţi telecomanda, îi atenţionă binevoitor.
- Mulţumim!, bolborosi Porcul din ce în ce mai şocat. Eşti de treabă… Oricum, televizorul ăsta… Acum e dus, au apărut alea lichide… Alea sunt frumoase.
Moşul aproape că se înecă cu cafeaua.
- Haide mă deşteptule, tehnicianul lui tata! îl admonestă Cocoşatul. Hai să mergem odată, că dacă mai dai multe explicaţii, e posibil să faci un atac cerebral!
- Ştiu!, îi răspunse impasibil Porcul. Am văzut şi eu pe canale că omul îşi foloseşte doar creierul din faţă…
Înainte să dispară, Porcul mai făcu o întoarcere şi îi spuse pe un ton confidenţial:
- Ăsta prinde şi filme străine, că eu sunt mort după filmele alea. Şti care e actorul meu preferat?
- Care?, făcu Moşul.
- Alfred De Niro, mai spuse Porcul după care o tăie.
Moşul rămase un blocat, după care începu să râdă controlat, căci dacă nu făcea asta, exista o posibilitate mare să crape rânjind.
După zece minute îşi mai aprinse o ţigară şi comentă gânditor:
- Ar fi tare să li se aprindă televizorul, că la mine, doar nu a mers niciodată. Ar fi chiar tare…

Eftimie îşi închinase “în tinereţe” inima unei fete, frumoasă şi caldă ca un răsărit de soare. Alina, aşa o chema.
Îi rămăsese înfipt în minte, momentul acela cu trandafirul roşu, „unealta” cu care îi făcuse prima declaraţie de dragoste şi înfipt în spate, Spinul.
Avusese trandafirul ascuns sub tricou, la spate şi fusese nevoit să se aşeze aşa pe scaun. Atunci, acel spin răzleţ îi forase dureros carnea, dar nu schiţase niciun gest. Nu putea, căci cea care urma să devină a doua lui dragoste stătea pe scaunul alăturat şi îl privea.
Aşa că, Eftimie se pierduse în ochii ei albaştrii, fără să mai ia în seamă nici durerea, nici picăturile de sânge care-i înroşeau tricoul.
Era pierdut într-un albastru care promitea mister şi fericire, zile luminoase şi nopţi furtunoase, pline de iubire.
Acel albastru la care, peste un an de zile, Eftimie urma să renunţe.
După douăzeci de minute de chin, îşi făcuse în sfârşit curaj, îngenunchease în faţa ei, scosese trandafirul şi îi spusese tot ce avea pe suflet. După ce se sărutaseră, scosese spinul şi îl aruncase şi totuşi, până şi în prezent continua să-l înţepe.
Când îşi reamintea de acele momente, îşi ducea din reflex mâna la spate, căutându-l.
Bineînţeles, nu era altceva decât o senzaţie ce-i rămăsese blocată într-un colţişor de creier, dar asta nu însemna că nu îl durea.
Durea albastrul împrăştiat în cele patru zări printr-un singur gest, durea albastrul care odată fusese cer şi numai al lui, îl dureau până şi ochii lui albaştrii. Căci, câteodată, când îşi simţea obrajii udaţi, fără motiv, de lacrimi, se gândea că poate nu sunt ochii lui cei care plâng, ci ai ei.
Atunci, Eftimie strângea din dinţi şi mormăia:
- Am făcut bine că am renunţat la ea, am făcut bine…
Căci nu putea să recunoască, că era posibil, ca cine ştie cum mama naibii, să fii făcut o greşeală.
Aşa că tăcea, prefăcându-se interesat de varul alb de pe pereţi, în timp ce inima îi număra anii trecuţi, desfăcându-i în luni, zile, ore şi mai apoi Momente.
- Un an şi jumătate ai iubit-o, îi şopti inima. Un an şi jumătate, după care ai lăsat-o să plece…
- Nu e adevărat, ripostă Eftimie, nu un an şi jumătate, numai un an. Căci după acel an nu am mai iubit-o aşa cum trebuia şi am renunţat spre binele ei, să-şi poată găsi pe cineva care să o iubească după cum merita. Cum o iubeam eu la început…
- Dar, poate, ea te vroia pe tine, nu pe altcineva!, îl înţepă inima. Poate că ea nu avea nevoie să fie iubită mai mult de altul, ci doar de puţinul ăla pe care i-l ofereai tu! Te-ai gândit vreodată, că din momentul despărţirii voastre, e posibil ca ea să nu mai fii fost fericită nici până în ziua de azi? Că renunţând la ea, ai stricat totul, i-ai distrus viitorul?
- Taci inimă proastă!, răcni Eftimie, trăgându-şi un pumn zdravăn în piept. Taci că te scot afară şi te dau la câini să te mănânce!…
Şi inima tăcu.
Avusese odată ceva. Un albastru pe care îl dăruise altcuiva. Cuiva care putea să-l facă să strălucească mai tare, mai mult. Asta făcuse, nu?…
Sau poate inima avea dreptate şi….
Moşul se trezi pierdut în mijlocul străzii, cu un şofer care îl claxona şi-l înjura de mă-sa. Făcu cu greu cei patru paşi care-l mai despărţeau de trotuar şi sprijinindu-şi spatele de marginea unui bloc, îşi şterse lacrimile care-i inundau faţa.
- Plâng?! De ce plâng? Of, nu îmi face asta, Alina, te rog!…
I se dăduseră odată aripi de înger, dar renunţase la ele, în ideea că aşa nu putea veghea decât asupra unui singur om. Astfel, pierduse totul…