Ce este oare fericirea?
Un strop din bucuria că ne vom duce „sus”,
Un strop din infinitul rămas după apus?
O stare de uitare a prezentului greu,
Speranţa de-a găsi cândva pe Dumnezeu?
O umbră ce aşteaptă lumina zilei iar,
Un om ce dă iubire ştiind că-i în zadar?
Un glas ce fin te cheamă să vii cât mai aproape,
Un scurt moment de şoapte, rostite doar în noapte?
O rază de lumină lucind pe chipul tău,
O rază de lumină arzând păreri de rău?!

Iată că a mai trecut un an, un an în care elevul fără nume a crescut, s-a maturizat, a acumulat cunoștinte noi, dar a rămas tot acolo în aceeași școală…oare pentru cât timp?

Privind în timp își amintește cu un gust amar de anul trecut școlar când s-a izbit de acel vechi omniprezent, când toată bucuria îi rămăsese undeva la intrarea în școală.

Acesta era trecutul, acum suntem în prezent; elevul fără nume se pregătește din nou de școală, iar emotiile încep să se înfiripe din nou. Sunt acele emoții în care apare reîntâlnirea cu colegii, cu dascălii, cu școala. Este interesant, toţi se schimbă câte putin; colegii au crescut, parcă și dascălul arată puţin schimbat, dar ceva a rămas parcă oprit în timp, parcă este într-un vid în care nu se întâmplă nimic – școala.

Se bucurase la sfârșitul școlii când a văzut ca o echipă de muncitori începuse să luceze cu mult elan la repararea ei, auzise chiar că se va moderniza. Posibil să fi înțeles greșit. I se confirmase ceva știri la radio, ceva cu criza financiară, ceva cu lipsa banilor, nu prea înțelesese el prea bine, dar totuși a realizat că poate lucrul a făcut ca şi după atât timp, lucrările la școala lui să rămână pe loc..parcă cineva le înghețase în toiul verii.

Elevul fără nume va avea din nou o mare dezamagire, un mare regret în suflet că nu va avea nici în acest an parte de condiții moderne, că nu va simți mirosul de nou, nu va vedea acel alb imaculat pe pereţii (nu neparat din rigips) școlii, că va vedea soarele iar prin ferestrele crăpate de timp. Mai mult decât atât, va avea un şoc când va vedea puţin cerul prin tavanul holului, se va mira că pe pantofii lui noi se va așterne un strat gri de humă proaspăt căzută din tavan și că acel miros de mucegai și de umed parcă nu prea seamănă cu mirosul toamnei..sau poate acum toamna și-a schimbat mirosurile, cine stie?

Se va uita mirat împrejur, se gândea că e ultimul an în care va învăța în școala aceasta, mai trăgea o speranță, o speranță deșartă din păcate. Nimeni nu a facut nimic, nu s-a reparat nimic de ani de zile parcă în ciudă s-a distrus totul, s-a distrus acel loc unde petrecea momente plăcute cu colegii lui, s-au distrus lucrările lui făcute cu atăta migală și expuse în holul școlii să le vadă toată lumea, s-au distrus până și picturile la care a lucrat ore și ore tremurând cu mâna deasupra foii ca nu cumva să iasă din chenar și să strice totul.

De ce să se mai bucure? Îl mai ajută cu ceva calculatorul cu nume de firmă din fața clasei, îl mai ajută cu ceva efortul dascălului de a face o pseudoînfrumusețare a unei clase ponosite? Cu siguranța nu! Poate îl va ajuta cealaltă sală de clasă unde parchetul are toate formele de relief, unde tavanul s-a transformat în cer senin și aici va fi cu siguranță locul potrivit pentru a învăța geografia. Ciudat și alarmant în același timp de ce nu se poate face nimic. Să fie Nepăsare, inconştienţă sau criza financiară ? Nu mai are rost să analizeze, e deja târziu și nimic nu se va mai putea face.

Și în tot acest tumult de imagini și sentimente negre…elevului fără nume i se intrevede luminița de la capătul tunelului, apare acea revelație de moment, apare ideea salvatoare. S-a săturat de atăta nepăsare, i-au ajuns toţi acei ani în care spera la ceva mai bun, își ia inima în dinți și gândește ceva ce până acum nu îndrăznise – vrea altceva mai bun pentru el, vrea să facă altceva, vrea sa ajungă în alte locuri unde toate acestea să fie amintiri. Îmbărbătat de această idee nu se uită în urmă, face pasul decisiv și cu strângere de inimă își va face curaj și își va încerca soarta departe, în alte locuri……..

Capitolul 7 „Vine un moment când trebuie să alegi în ce
să-ţi transformi tristeţea: în nebunie sau inspiraţie…”

- Nu pricep!, făcu Porcul. De ce îi ducem televizorul înapoi, dacă nu merge?
- I-l ducem înapoi, pentru că e televizorul lui.
- Păi şi ce dacă e al lui?
- Cum să-ţi explic, mormăi Cocoşatul căutând din ochi ceva care să-i aparţină lui Porcul. Uite, zise, să zicem că maşinuţa asta a ta cu telecomandă, la care ţii tu atât de mult, ar ajunge cumva la Moşul…
- Adică, cum s-ajungă? Păi ar rămâne fără baterii până acolo, că e mult de mers!
- Mă! Am zis cumva… Dacă ar ajunge la Moşul, tu nu ai vrea să o recuperezi, că doar e maşinuţa ta nu? Chiar dacă ar fi stricată, dar ai vrea-o înapoi, nu?
-Ce?!, izbucni Porcul. S-a stricat maşinuţa?
- Nu mă, e doar un mod de-a spune…
- Păi atunci, medită Porcul căzut pe gânduri, tu vrei să spui că Moşul ăla e hoţ? Mi-ar fura el mie maşinuţa?
-Auzi mă Porcule, am început discuţia de la ceva şi uite unde am ajuns! Hai, las-o aşa! Ia televizorul şi hai să mergem!
Porcul ridică televizorul şi rămase nemişcat.
- Hai, ce faci?, zise Cocoşatul, indicându-i uşa de la intrare. Hai că e deschisă, ieşi!
- Tu primul!
Cocoşatul pufni şi ridică din umeri. Porcul sprijini televizorul cu o mână de perete şi cu cealaltă se chinui să încuie uşa.
- Maşinuţa mea, mormăi, tu cred că vroiai să-i duci maşinuţa…
- Ce zici?, făcu Cocoşatul.
- Nimic!, îi răspunse Porcul. Ce nu am voie să nu zic nimic?!…
În sinea lui, Cocoşatul îl înjură cu năduf. Câteodată Porcul reuşea să-l scoată din minţi. De fapt mai cam mereu, dar cu toate astea într-un fel ciudat ţinea la el, căci Porcul era ca un copil într-un corp de adult, era…prost! Of, cât de prost era…
Cocoşatul chicoti.
- De ce râzi?, se miră Porcul.
- De nimic!, îi răspunse Cocoşatul. Ce nu am voie să râd de nimic?
- Hi-hi!, chiţăi Porcul. Ce face omul, face şi maimuţa!…
Cocoşatul începu să râdă de-a binelea. Avea şi Porcul dreptate…
Când ajunseră la Moşul, Porcul intră din prima şi lăsă televizorul pe hol. Cocoşatul îl trase înapoi şi îl mustră:
- Stai mă, să batem şi noi la uşă ca oamenii!
- Păi şi cu televizorul ce fac, îl iau în braţe iar?
Cocoşatul rămase blocat de întrebarea asta câteva secunde, timp în care, uşa ce dădea spre hol se deschise şi apăru Moşul.
Când îl văzu, Porcul înşfăcă televizorul, făcu un pas înapoi, ieşind din apartament, închise uşa după el şi ciocăni de trei ori.
Singura reacţie posibilă a lui Cocoşatul fu să se scarpine în cap. Ca o maimuţă!
De partea cealaltă a uşii, Moşul rămăsese şi el încremenit.
Porcul mai ciocăni de trei ori, după care făcu o încercare de a-şi lipi ochiul de vizorul exterior, dar fiind foarte înalt, trase un cap de pragul de sus. Se clătină pentru câteva secunde, dându-i impresia lui Cocoşatul, că acum-acum se prăbuşeşte, apoi îşi reveni. Lăsă televizorul lângă prag şi puse întrebarea cheie:
- Auzi, eu tot bat la uşă, dar dacă nu e acasă, ce facem, venim mai târziu?
Cocoşatul se opri din scărpinat şi îi răspunse uimit până peste puteri:
- Bă Porcule, tu chiar vrei să-ţi răspund la întrebarea asta?
Când uşa se deschise şi în prag apăru Moşul, care-i invită să intre, Porcul mai scăpă o bombiţă:
- Hmm, ce chestie! Dar tu pe unde ai intrat când ai venit? Noi am fost tot timpul aici şi nu te-am văzut! Ai apartament cu două uşi?!…

Porcul se scărpină la subraţ, nehotărât. Vânzătoarea îi mai zâmbi o dată scurt, după care se riscă şi-l întrebă:
-Ce vreţi să faceţi cu banii ăia din mână? Vreţi să cumpăraţi ceva?
- Ăştia sunt banii mei!, îi răspunse Porcul uitându-se cruciş.
- Bineînţeles că sunt banii d-voastră, eu doar v-am întrebat ce doriţi să cumpăraţi cu ei…
- Păi să zicem că cumpăr! Cât costă?
- Ce?
- Ce cumpăr eu!
- Păi nu ştiu ce vreţi să cumpăraţi…
- Cafea!
-Păi de care cafea?
- Din aia care se face opărită, că aşa mi-a zis.
Vânzătoarea îl privi în ochi să-şi dea seama dacă nu cumva o ia peste picior, dar nu reuşi să distingă nimic. Încercă să adopte o altă strategie.
-Păi hai să vedem câţi bani aveţi, mai întâi şi după aceea vă spun ce cafea pot să vă dau.
Porcul lăsă cu greu să-i fie tras mărunţişul din mână şi se uită suspicios la vânzătoarea care începuse să numere. Încă nu reuşea să priceapă de ce Cocoşatul îl trimisese să ia ceva cu bani.
- Vă dau un pachet de Fortuna!
- Cafea?
-Da…
-Bine, făcu Porcul şi când aceasta se întoarse să ia pachetul de pe raft, fură o ciocolată şi-o băga în buzunar.
Brusc, starea de nervozitate începu să-l lase. Acum era ok, mai recuperase din bani. Pe când vânzătoarea îi bătea bonul, uită pentru o clipă unde e, scoase ciocolata şi începu s-o desfacă. Femeia făcu o faţă mare şi deschise gura să zică ceva, dar Porcul dându-şi seama că a făcut o greşeală o îngrămădi în gură cu hârtie cu tot şi începu să molfăie. În câteva secunde o terminase.
După ce scăpă un râgâit de tremurară rafturile, îi dădu şi explicaţia:
- Doctorul mi-a zis să o mănânc cu hârtie cu tot, că face bine la stomac. Sunt bolnav, am…
Făcu o pauză, căutând în golul ce-i ţinea loc de creier o boală gravă, înspăimântătoare, apoi avu loc o micuţă scânteie şi continuă:
-Am polipi!…

Am trecut repede prin aripa ploii
am turnat întunericu-n lumină
şi o stea proptită într-un colţ
admira casa noastră,
am adormit pe câmpia din braţele tale
în lanuri aurii cu maci răstigniţi
pe crucea pământului,
negru după lucrare.

Doamne, câtă linişte apleacă sălciile
peste râul secat
câtă dragoste aplec eu peste somnul iubitei
în vise şi-n apa sfinţită
ca o umbră aşezată pe peretele alb.

Desenez pe o aripă de fluture
stropită cu ocru
conturul ei de madonă.

Am toate motivele să-ţi răspund
pentru că momentul prezent este aşa cum este
întotdeauna acelaşi,
precaritatea destinului, la unii
vine tocmai din conflictul cu nevăzutul
în locul în care îngerul devine înger
şi cosmosul, om,
în rest tot ce urmează sînt detalii, dezvoltări
cazuri şi cuvintele celor care au trăit cu mintea sortită recunoştinţei,
altfel îmi spun că norocul are forma minţii
şi cel mai bine vezi cu ochii altuia
cum se-ntoarce gîndul meu spre tine,
de data asta chiar port podoabe şi mirodenii
întocmai ca un personaj din Kobo Abe
o porţiune de palmă, de încheietură,
un nor subţire peste faţa lunii
la ceasul cînd se crapă de ziuă
aş putea oare să nu mă simt fermecată?
un suspin, ai zis, nu eram sigură…
precum tînguirea muezinului
în dimineţi care ard cu atîta sfială
încheietura de taină a gîndurilor

dezleg ierburi şi deşi pare neverosimil
le redau foşnetul tău…

Capitolul 6 „Răscrucea de drumuri e singurul loc unde întotdeauna se întâmplă câte ceva”

Cocoşatul îşi aprinse o ţigară şi încercă să-şi direcţioneze gândurile spre un alt meleag, căci îl enerva prea tare ce se întâmpla acum. Porcul stătea îngenuncheat în faţa unei cruci şi-şi plângea tatăl. Cocoşatul nu-i cunoştea cu adevărat copilăria lui Porcul, dar de un lucru era sigur: mormântul la care bocea acesta nu era cel bun! Pe omul care fusese îngropat acolo îl cunoscuse el personal, fuseseră colegi de clasă, era o imposibilitate matematică ca acesta să-i fii fost tată lui Porcul, căci erau de aceeaşi vârstă. Oricum, cu o săptămână în urmă, Porcul plânsese la alt mormânt şi cu câteva zile înainte la altul şi tot aşa… Dacă îşi amintea bine, mormăise odată : „Tată mi-e dor de tine…”, la mormântul unei femei… Atunci se grăbise să iasă pe poarta cimitirului, căci nu mai putea să se abţină, se înecase de la atâta râs. Porcul era…porc!, nu aveai ce-i face.
- Hâm, mormăi în timp ce-şi stingea ţigara sub talpa pantofului, ce chestie!
- Ce?, făcu Porcul.
- A, nu, scuză-mă, nu am vrut să te întrerup din…ceremonie!
- Nu, că am terminat! Ce e, de ce ziceai?
- Ia uită-te şi tu la acela de după gărduleţ, nu ţi se pare cunoscut?
Porcul se holbă câteva secunde, după care confirmă vesel de parcă răspunsese la o întrebare de un milion:
- Ăla e Moşul! Lui i-am luat televizorul acela care nu se aprinde…
- Sssst!… Mai încet mă că trezeşti morţii! Mă întreb ce-o îngropa acolo?!…
Se apropiară amândoi tiptil la mai puţin de zece metri.
-E o cutie, şopti Porcul. Poate bagă bani în ea, sau ceva de valoare!
Ghemuiţi după nişte arbuşti, îl aşteptară să plece şi apoi se apucară de dezgropat.
Când Cocoşatul scoase cutia metalică, lui Porcul i se aprinseră ochii.
- Pot s-o deschid eu? Te rog, pot s-o deschid eu?…
Cocoşatul i-o dădu mormăind.
Porcul o deschise uşor, prelungind suspansul, iar în momentul în care capacul de deasupra fu îndepărtat complet, se întoarse cu spatele pentru ca Cocoşatul să nu poată vedea „descoperirea”.
- Porcule!, mârâi acesta. Ce ai, te-ai lovit la cap!?…
- Hârtii!, urlă Porcul triumfător, arătându-i cutia. Multe hârtii!…
- Păi şi?!, făcu Cocoşatul. Ce dracu faci cu ele?
Porcul tăcu încurcat pentru o clipă, apoi îi răspunse:
- Le citim să vedem ce scrie!
Văzând că Cocoşatul îi întoarce dezinteresat spatele, continuă:
- Eu, le citesc eu!
Plecară spre casă cu cutia după ei.

- „Era o zi ca oricare alta, cu un cer senin, superb, fără urmă de nori, când fulgerul m-a izbit în moalele capului şi mi s-a oprit în piept. Dragoste la prima vedere. Arzătoare, nimicitoare din care am ieşit scrum. Praf şi pulbere… Ochii ei de un căprui metalic îmi scoseseră inima din piept şi mi-o ţintuiseră de perete. Nu am încercat pentru nici un moment s-o recuperez, am lăsat-o acolo, însângerată, cuprinsă de flăcări. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât am rămas pierdut între momentul în care îi surprinsesem pentru prima oară privirea şi clipa în care palmele noastre se atinseseră pentru a face cunoştinţă. Momentul în care nu am fost în stare
să-mi rostesc propriul nume, pentru că nu mai ştiam să articulez nici măcar o silabă. Cuvintele pe care îmi doream cu atâta ardoare să ţi le spun, mi se plimbau prin cap formând propoziţii cretine, fără înţeles. Nu puteam să le las să-mi scape pe gură, căci aş fi părut un dobitoc, un idiot. Îmi amintesc că, văzându-mă cum rămăsesem blocat, ai râs şi ai plecat. Mi-a luat ceva vreme până mi-am revenit cât de cât…”
- Ce faci mă, dormi?, izbucni Cocoşatul.
- Pe naiba, nu!, sări Porcul ca ars. Cum să dorm?
- Mă!… Te-am văzut cu ochii-nchişi…
- Îi aveam închişi da, dar mă gândeam! Citeşte mai departe, că te ascult!
- Nu ştiu cum de am ajuns să citesc pentru tine corespondenţa altuia, mai bolborosi Cocoşatul, după care reluă cititul.
„…În aceeaşi zi, mai târziu, am încercat să-ţi spun pe cât puteam de bine, tot ce simţeam pentru tine, dar am rămas cu un gust amar, căci tu considerându-mă prea îndrăzneţ, mi-ai tras o palmă şi ai dispărut. Am rămas buimăcit, căci nu-mi puteam închipui cum de nu observi că ceea ce pluteşte între noi e totul. S-au scurs săptămâni bune, timp în care nu te-am mai văzut, nu am mai ştiut nimic de tine. Apoi, soarta a făcut să ne întâlnim din nou şi ciudat, tu te-ai făcut că nu mă recunoşti. Umilit ţi-am întors spatele şi am vrut să plec, când tu m-ai tras de mână şi ţi-ai cerut scuze. Scuze pentru palma aceea, scuze pentru acum, scuze pentru tot. În timp ce îmi vorbeai cu glasul tău dulce, simţeam cum inima mi-o ia razna şi tâmplele îmi pocnesc şi aproape că îmi doream să mor atunci, în acel moment, căci aşa totul ar fi fost perfect, dar tu nu ai lăsat să se întâmple asta.
- Tu chiar nu glumeşti, nu?, m-ai întrebat.
- Cu ce?
- Cu faza cu îndrăgostitul…
- Nu, ţi-am răspuns şi atunci m-ai pupat pe obraz.
Am crezut că visez şi aşa a început povestea. M-am îndepărtat de tot, numai pentru a fi cât mai aproape de tine. Tu, în schimb, ai păstrat acel „tot”, căci tu nu puteai renunţa la amici şi obiceiurile tale. Şase luni de zile am trăit doar pentru a te putea vedea la sfârşit de săptămână şi apoi, într-o banală zi de vineri, când ţi-am apărut la uşă „înarmat”, ca de obicei cu un buchet de flori şi cu o cerere de căsătorie în minte, care speram eu să schimbe totul în bine, tu nu mai râdeai. Erai mult prea serioasă, mult prea străină. La început am încercat să mă port cu tine ca de obicei,
prefăcându-mă că nu observ scânteile din aer, dar atunci când
ne-am băgat în pat şi tu ai început să plângi, am realizat că e sfârşitul. M-am ridicat cu greu, m-am îmbrăcat şi am luat-o uşor spre uşă, nevenindu-mi încă să cred.
- Te rog, iartă-mă!, ai ţipat după mine. Te-am înşelat!… Îmi pare rău! Atât de rău…
Am colindat străzile de nebun, la ora aia târzie din noapte, făcând eforturi să nu izbucnesc în plâns. Mi-am zăvorât sufletul, m-am întors la locul unde te cunoscusem pentru prima oară, mi-am desprins inima însângerată de pe perete şi am băgat-o la loc în piept. Încă mai curgea sânge, încă se mai scurgeau lacrimi, ceva în mine încă mai ardea, dar nu te puteam ierta… Am văzut în depărtare o stea căzătoare şi odată cu ea mi-am mai pierdut o posibilă viaţă. Eşti singura dintre toate, al cărei nume nu reuşesc să mi-l aduc aminte… După tine, iubita mea necunoscută, nu a mai rămas decât praf şi pulbere…”
Cocoşatul se scărpină fictiv în cap, ştergându-şi cu această mişcare o lacrimă de pe obrazul drept şi se întoarse spre Porcul să-l întrebe dacă îi plăcuse. În acel moment Porcul trase o băşină şi horcăi instantaneu de parcă o dăduse afară pe gură.
- Mama ta de animal!, îl ocărî Cocoşatul. Mă pui să-ţi citesc, după care te culci…
Porcul îi confirmă părerea trăgând o altă băşină.
Cocoşatul deschise geamul şi îl lăsă aşa.
Uitându-se la Porcul cum adormise ghemuit în fotoliu, aruncă pe el o pătură mormăind.
- Ar trebui să te scot cu curul pe geam şi să te las aşa toată noaptea…
- Ma-ma…, scânci Porcul în vis şi mai trase o băşină.
De data asta fu una atât de răsunătoare, încât pentru câteva momente, Cocoşatul se panică, căci timpanele i se înfundaseră şi parcă îl luase cu ameţeală.
- Hoo, mă!, urlă. Uşor că dărâmi blocul!…

Dacă mâinile mele ar lăcrima
Cu gânduri neobişnuit de îndrăzneţe
Cu câte un ochi
De-aş putea să-ţi prind sufletul
De mi-ai dărui degetele tale
Să-mi aleg cuvintele potrivite
Pentru necesara mea dragoste
N-aş mai orbecăi
Pe drumuri cu vorbe goale
Să-mi umezesc buzele
Cu lapte de cuc,
M-aş opri la căsuţa ta
Văruită-n albul zăpezii
Unde dorm poveştile
Ascunse din copilărie.

Mergând pe plaja albă,
La tine tot visând,
Te văd ieşind din mare,
Nisipul sărutând
Şi mă ascund în grabă
Ca tu să nu mă vezi,
Neştiind de-n suflet
Ai putea să crezi
Că totu-i realitate
Şi chiar te iubesc
Şi c-aş renunţa
La tot ce-i omenesc,
Doar să fiu cu tine, dar…

Dar păşeşti spre mine,
Trup spre trupul meu,
Lumină dinspre nori,
De la Dumnezeu,
Plutind între Pământ
Şi Ceruri în neştire,
Cuprinşi de-o mare-ntreagă,
Statui în nemurire.

Într-o lume în
Continuă mişcare,
Pe loc, pentru eternitate,
Noi doi…

Cad frunzele şi mâinile se rup
Sărutul meu în ierburi moare,
Arama lor coboară-n trup
Prin ochiul dus după cocoare.

Cad frunzele iar tu când treci
Durerea-n ele mi-o aduni,
Cu raze somnambule tot mai reci
Se îmbată luna printre pruni.

Cad frunzele şi-n ochii laşi
Sărutul meu îndepărtat s-a şters,
Sunt singur şi-mi aud în mers
Cadenţa timpului sub paşi.

Nu voi cerşi sărutul niciodată
Întipărit pe buze cu un râs,
Pe talpa uşii îngenuncheată
Tu să mi-l dai cu un surâs.

Capitolul 5 „Lucrurile negândite te duc pe cărări nebănuite; lucrurile prea mult judecate nu fac altceva decât să te ţină pe loc”

„La porcul zvăpăiat” era o bodegă anostă, unde singurii clienţi erau puşlamalele. Porcul şi Cocoşatul erau „oameni de-ai casei”. Aerul albastru de la atâta fum de ţigară, aducea cu el miresme „grele” de toaletă. Masa din plastic era strâmbă din fabricaţie şi unul dintre picioare era atât de tocit, de îţi lăsa impresia că o armată de şoareci ar fi ros la el toată noaptea. Pe peretele din spatele barului atârna într-o dungă un tablou cu o capră întoarsă invers. „Un deştept” trasase o săgeată roşie lungă de vreo zece cm ce indica capodopera şi scrisese mare: „O capră care se respectă trebuie să ştie să stea în orice poziţie”.
Se servea bere la halbă, ţuică la ciocănel şi vin la cană. Îndeajuns… Deci totul era ok!
- Bă ce chestie!, făcu Cocoşatul. Ce chestie cu Moşul ăla…
- Da bă, îi răspunse Porcul gânditor. Să ne alerge el pe noi cu toporul… Al dracului să fie el cu muierea lui cu tot!
- Ce mă?!… Ce topor mă!?…
- Ăla care ne-a alergat cu toporul pentru că-i plăcea nevesti-sii de mine!
Cocoşatul îl privi lung, dar nu zise nimic. Despre ce vorbea el şi despre ce vorbea Porcul!
-Bă, continuă Porcul, adevărul e că arăta şi bine a naibii toantă! Slăbuţă, părul lung şi îi plăceau bomboanele. Am reţinut totul! Dar a dracului de muiere cu tot cu taică-su, să uite ea să-mi zică că e măritată! Eu am presupus că-i singli(acesta era poceala lui Porcul, pentru „single” din engleză), nu că e cuplată cu un psihopat! Că acela dacă ne prindea, ne bardea nu se juca! Bine că am reuşit să scăpăm cu fuga, că de nu…
- Să fugim?! Amândoi?!… Bă Porcule, îi săriră dracii lui Cocoşatul, tu ai fost singurul care a fugit, eu am stat pe loc şi am privit şi acela nu avea un topor în mână, avea un desfăcător de conserve, la naiba! Dar la cât de beat erai tu… Şi mai presus de toate, femeia omului nu avea nici un fel de treabă cu tine, scandalul a început când ţi-ai pus tu ca vita, mâna pe fundul ei! Şi dacă şi scroafa aia era slăbuţă, eu bat cuie cu capul mă, auzi?!…
-Da, ai dreptate, mormăi Porcul cu gândurile-nfipte în cocină, ditamai toporul frate! Bine, dar cu aşa mândreţe de cucoană şi eu aş umbla cu toporul după mine. Şi nu doar cu unul, chiar şi cu două! Că e mulţi golani frate, e pline străzile de ei…
- Auzi, ridică Cocoşatul tonul şi îi lipi o palmă după ceafă, tu eşti atent la ce-ţi zic, sau ce dracu!?
- Da şeful!, sări ca ars Porcul.
- Eu vorbeam despre Moşul, tipul căruia i-am luat televizorul.
- Aha… Credeam că de ăla cu toporul…
Cocoşatul scrâşni din dinţi, dar tăcu.
- Hei, făcu Porcul, ghici cine tocmai a intrat în bar? Ghici cine tocmai o să dea o bere?
Până să se întoarcă Cocoşatul să vadă despre cine e vorba, Porcul deja urla:
- Gelu!… Gelule!… Unde te uiţi mă, pe tavan?… Aşa mă, hai încoace să dai o bere! Apropo, că nu te-am mai întrebat de mult: Ce mai face mă-ta, mai întreabă de mine?…

„De când m-am îndrăgostit de tine Andra, am învăţat să plâng. Ochii mei au vărsat şi lacrimi de fericire şi de tristeţe. Am fost mort şi tu mi-ai dat viaţă. M-ai învăţat să simt, să trăiesc altfel de cum o făceam până acum. Cuvintele sunt goale şi neînsemnate când vreau să-ţi spun ceea ce simt pentru tine. Termenul de iubire e total depăşit, totul e de o profunzime dureroasă, absurdă. Sper să mă poţi înţelege şi să simţi acelaşi lucru. Să nu te temi de mine, căci
n-aş putea să-ţi fac vreodată rău. Te-am susţinut mereu chiar şi atunci când te vedeam cu altul şi îmi plângea sufletul, atunci când încă nu îmi luasem lumea în dinţi să-ţi spun tot ce simţeam pentru tine. Până şi în momentele când suntem unul lângă altul, fără nimeni în preajmă, mi-e greu să comunic. Trebuie să mă ajuţi s-o fac, căci de abia am început să descifrez primele litere. Poate câteodată te stresez când încep să te sărut şi nu mă mai opresc, dar aşa mă exprim eu, ăsta sunt. Din fericire, tot ce am spus până acum e de bine. Din nefericire, ceea ce urmează, e de rău. E de rău că lumea ne urăşte şi nu ne vrea împreună, nici măcar ai noştri. Azi, mi-e atât de greu să fiu lângă tine şi totuşi să nu putem fii împreună… Mai greu ca niciodată. Cum să îndrăznesc să te ating, când şi o simplă privire „dezinteresată”, ne-ar putea condamna la despărţire? Am devenit gelos până şi pe propria-mi umbră. Am impresia că toţi bărbaţii te privesc cu jind şi brusc, lucrul acesta nu mai reprezintă un motiv de mândrie. Urăsc tot ceea ce intră în contact cu tine! Mă scoate din minţi… Am să dărâm zidurile şi am să fac în loc ferestre să te pot privi mereu. Să le pot deschide, să pot ajunge la tine. Am să te iau de mână, am să te privesc în ochi, am să te sărut îndelung de faţă cu toţi şi apoi sub privirile lor stupefiate, ne vom îndrepta spre ieşire. Acea ieşire care ne va permite să scăpăm de tot, să fim împreună, chiar dacă asta va însemna să călcăm peste tot. „Totul” la rândul lui, ne-a călcat şi el în picioare, de prea multe ori… Să nu-ţi fie teamă, căci în momentul în care vom ieşi pe uşă, ţinându-ne de mână, în spatele nostru vor creşte ziduri. Nimeni nu ne va mai putea ajunge vreodată! Aşa că prinţeso fii pregătită, prinţul tău vine să te salveze!…”
Moşul împături scrisoarea, care nu mai apucase să fie trimisă, îngenunche în faţa crucii mici şi apoi ajutându-se de o lopată cu coada scurtă începu să sape pământul din jur. Andra… Oare cât timp trecuse? Cât timp trecuse de la acel moment furtunos când îi declarase iubirea în faţa tuturor şi se alesese cu o palmă usturătoare? Ieşise singur pe acea uşă făcută pentru doi şi în spatele lui se înălţaseră zidurile. Trecuse ceva timp, dar nu destul să nu-l mai doară… Deschise cutia de metal plină cu hârtii, înghesui printre ele scrisoarea, astupă groapa şi plecă.

Trebuie să mă cauţi
Să mă păstrezi pentru tine
Eu deseori plec
Fără să te iau cu mine.
O mare de albine
Mă inundă cu miere,
Ferestre cu perdele
Mă scumpesc la vedere,
Drumuri înfundate
Îmi ascund sălaşul.
Când mă aduci înapoi
Potopeşte-mă cu iubire
Şi pune-mi sub tălpi
Cărarea până la casa ta,
Apoi intră înlăuntrul meu
Şi nu voi mai pleca.

Capitolul 4 „M-am mirat odată de lucruri simple, până au apărut altele mai complicate. Din acel moment nu m-am mai mirat de nimic.”

Zăcea răsturnat pe canapea fixând ceştile de cafea. Îşi făcuse două. Nu mai ţinea minte exact când ajunsese la concluzia că trebuia să-şi facă cafea, el deja având una, dar…
Trase un fum din ţigară şi încercă să facă un cerc, dar degeaba. În ultima vreme nu-i mai reuşea nimic.
Avea un aparat de radio şucar, tare, digital, plin de beculeţe colorate, dar care nu prindea nimic. Nu vroia el… Cu toate că părea improbabil să o facă acum, îl deschise şi începu să-l butoneze.
- Fsss…
Ăsta era radioul.
- Scââârţ…
Asta fusese uşa de la intrare.
Fusese plecat să-şi ia ţigări şi când revenise o încuiase, sau…
Dar cine ar intra, fără să sune sau să bată la uşă?
„Ţi-aş putea enumera eu câteva personaje”, îi spuse vocea, înşirându-i instantaneu o listă cu diverse caractere, majoritatea din filmele horror.
Pe când se ridica să deschidă uşa de la cameră să verifice holul, intrară peste el doi necunoscuţi.
- Stai jos moşule! Nu te ridica!, îl ameninţă unul dintre ei, care arăta ca un porc.
- Nu vrem să-ţi facem rău, îl informă şi cel de-al doilea, un tip adus de spate, exact opusul primului. Noi am venit doar pentru a-ţi împrumuta puţin…
Cocoşatul făcu o pauză cercetând încăperea.
- Am venit să-ţi împrumutăm puţin televizorul. Ţi-l aducem noi, mai încolo. Tu doar să stai cuminte,da?
Îi privi dintr-o dată absent, liniştit.
- Serviţi-vă!, le spuse pe un ton amabil, de patron care-şi vinde marfa. Oricum, continuă, dacă nu vă supăraţi că vă întreb, dar de ce aveţi nevoie de televizor, e vreun meci, ceva?
- Nu, nu de asta!, îi răspunse Cocoşatul. De altceva…
- Ce, făcu mirat Porcul, e fotbal?! Când e, diseară?
- Nu mă, nu!, îi tăie creanga Cocoşatul. Înţelege şi tu, zicea şi omul aşa…
Cei doi decablară televizorul şi se îndreptară spre uşă.
- Să nu uitaţi telecomanda, îi atenţionă binevoitor.
- Mulţumim!, bolborosi Porcul din ce în ce mai şocat. Eşti de treabă… Oricum, televizorul ăsta… Acum e dus, au apărut alea lichide… Alea sunt frumoase.
Moşul aproape că se înecă cu cafeaua.
- Haide mă deşteptule, tehnicianul lui tata! îl admonestă Cocoşatul. Hai să mergem odată, că dacă mai dai multe explicaţii, e posibil să faci un atac cerebral!
- Ştiu!, îi răspunse impasibil Porcul. Am văzut şi eu pe canale că omul îşi foloseşte doar creierul din faţă…
Înainte să dispară, Porcul mai făcu o întoarcere şi îi spuse pe un ton confidenţial:
- Ăsta prinde şi filme străine, că eu sunt mort după filmele alea. Şti care e actorul meu preferat?
- Care?, făcu Moşul.
- Alfred De Niro, mai spuse Porcul după care o tăie.
Moşul rămase un blocat, după care începu să râdă controlat, căci dacă nu făcea asta, exista o posibilitate mare să crape rânjind.
După zece minute îşi mai aprinse o ţigară şi comentă gânditor:
- Ar fi tare să li se aprindă televizorul, că la mine, doar nu a mers niciodată. Ar fi chiar tare…

Eftimie îşi închinase “în tinereţe” inima unei fete, frumoasă şi caldă ca un răsărit de soare. Alina, aşa o chema.
Îi rămăsese înfipt în minte, momentul acela cu trandafirul roşu, „unealta” cu care îi făcuse prima declaraţie de dragoste şi înfipt în spate, Spinul.
Avusese trandafirul ascuns sub tricou, la spate şi fusese nevoit să se aşeze aşa pe scaun. Atunci, acel spin răzleţ îi forase dureros carnea, dar nu schiţase niciun gest. Nu putea, căci cea care urma să devină a doua lui dragoste stătea pe scaunul alăturat şi îl privea.
Aşa că, Eftimie se pierduse în ochii ei albaştrii, fără să mai ia în seamă nici durerea, nici picăturile de sânge care-i înroşeau tricoul.
Era pierdut într-un albastru care promitea mister şi fericire, zile luminoase şi nopţi furtunoase, pline de iubire.
Acel albastru la care, peste un an de zile, Eftimie urma să renunţe.
După douăzeci de minute de chin, îşi făcuse în sfârşit curaj, îngenunchease în faţa ei, scosese trandafirul şi îi spusese tot ce avea pe suflet. După ce se sărutaseră, scosese spinul şi îl aruncase şi totuşi, până şi în prezent continua să-l înţepe.
Când îşi reamintea de acele momente, îşi ducea din reflex mâna la spate, căutându-l.
Bineînţeles, nu era altceva decât o senzaţie ce-i rămăsese blocată într-un colţişor de creier, dar asta nu însemna că nu îl durea.
Durea albastrul împrăştiat în cele patru zări printr-un singur gest, durea albastrul care odată fusese cer şi numai al lui, îl dureau până şi ochii lui albaştrii. Căci, câteodată, când îşi simţea obrajii udaţi, fără motiv, de lacrimi, se gândea că poate nu sunt ochii lui cei care plâng, ci ai ei.
Atunci, Eftimie strângea din dinţi şi mormăia:
- Am făcut bine că am renunţat la ea, am făcut bine…
Căci nu putea să recunoască, că era posibil, ca cine ştie cum mama naibii, să fii făcut o greşeală.
Aşa că tăcea, prefăcându-se interesat de varul alb de pe pereţi, în timp ce inima îi număra anii trecuţi, desfăcându-i în luni, zile, ore şi mai apoi Momente.
- Un an şi jumătate ai iubit-o, îi şopti inima. Un an şi jumătate, după care ai lăsat-o să plece…
- Nu e adevărat, ripostă Eftimie, nu un an şi jumătate, numai un an. Căci după acel an nu am mai iubit-o aşa cum trebuia şi am renunţat spre binele ei, să-şi poată găsi pe cineva care să o iubească după cum merita. Cum o iubeam eu la început…
- Dar, poate, ea te vroia pe tine, nu pe altcineva!, îl înţepă inima. Poate că ea nu avea nevoie să fie iubită mai mult de altul, ci doar de puţinul ăla pe care i-l ofereai tu! Te-ai gândit vreodată, că din momentul despărţirii voastre, e posibil ca ea să nu mai fii fost fericită nici până în ziua de azi? Că renunţând la ea, ai stricat totul, i-ai distrus viitorul?
- Taci inimă proastă!, răcni Eftimie, trăgându-şi un pumn zdravăn în piept. Taci că te scot afară şi te dau la câini să te mănânce!…
Şi inima tăcu.
Avusese odată ceva. Un albastru pe care îl dăruise altcuiva. Cuiva care putea să-l facă să strălucească mai tare, mai mult. Asta făcuse, nu?…
Sau poate inima avea dreptate şi….
Moşul se trezi pierdut în mijlocul străzii, cu un şofer care îl claxona şi-l înjura de mă-sa. Făcu cu greu cei patru paşi care-l mai despărţeau de trotuar şi sprijinindu-şi spatele de marginea unui bloc, îşi şterse lacrimile care-i inundau faţa.
- Plâng?! De ce plâng? Of, nu îmi face asta, Alina, te rog!…
I se dăduseră odată aripi de înger, dar renunţase la ele, în ideea că aşa nu putea veghea decât asupra unui singur om. Astfel, pierduse totul…