Arhivă pentru ‘numărul 34’

Silviu Someşanu

Am rupt o crenguţă de cireş înflorit
Şi o pun la crucea ta, Ioane,
Îţi plăceau cireşele coapte bine şi strugurii
Acum te mistuie pământul,
Pe mine mă mistuie boala şi singurătatea.

Satul e la fel cum l-ai lăsat
Cu fete şi feciori mândri,
Cu jocuri şi cântece faine,
Feciorii se însoară la vreme
Duminica asta a avut nunta, din neamul tău
Feciorul lui Gheorghe al Spânzului.

În rest, bătrânii împuţinaţi aşteaptă
Satul curge, oamenii pe care îi ştii
Încet, încet vin la tine
O să vin şi eu
Ai răbdare.

Ai muncit mult, odihneşte-te-n pace,
Dumnezeu să ne aibe-n grije,
Am plecat.

Geo Vasile

Secvenţă de la lansarea antologiei LA QUINTA ESSENZA de Gellu Naum (ediţie bilingvă de Geo Vasile) la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia, 11 iunie 2009.

Silviu Someşanu

Cresc picioarele-n pantofi de zapadă
Degetele ies afara prin găuri de frig,
Mă zbat să-nfloresc în lemn de zadă
La porţile tăcerii, iubirea o strig.

O vampă pierdută-n interjecţii fluide
Îmi desţeleneşte abisul între margini,
Loveşte refuzul cu insinuări şi decide
Să stoarcă prezentul bolnav din imagini.

Se frânge durerea, se spintecă destinul
Cu umbre fugare se acoperă locul,
În golul tăcerii primeşte preaplinul
Aşa cum se cerne, o să-mi fie norocul.

Şi miza e-n joc pe fluturi se plimbă
Cu noaptea pe întinderi străine de ape,
Între roţi luceferi lumina şi-o schimbă
Încearcă prin timp tunelul să-şi sape.

Drumul aleargă prin gânduri şi vise
Prin viaţă străbat un singur parcurs,
La porţile tăcerii intrarile-s deschise
Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs

Silviu Someşanu

Aşteaptă-mă, iubito, la porţile ierburilor
Unde vămile cuvântului se vor termina,
În laptele macilor pe praguri de rouă
Şi lumina se va răzvrăti pe frumuseţe,

Să dăm bună dimineaţa răscrucilor solare
Cu sunet de crin învăluit de stele
În anotimpuri care vor trece-n alte împărăţii
Cu gândurile împletite-n albe vise.

Apoi caută-mă, la cumpăna apelor ţării,
Cu irisu-n aşteptarea luntrei de aramă,
Până-n târziul nopţii când voi sosi
Pe văile timpului plăsmuite-n balade.

Aşteaptă-mă, iubito, la horele fântânilor
Ca să jucăm brâul pe ulcioarele tale,
Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă la porţile sărutului,
Unde părinţii au adormit îndrăgostiţi.

Silviu Someşanu

Oraşul viu deasupra mă îngloda în tină
Istoricii-n necropole întrezăreau idile,
Curgeam adânc în mituri, din leneşa rutină
Straine păsări albe cloceau peste pupile.

Prezentul tău de astru cu aripile sparte
Mă cheamă azi să gust plăcerile lumeşti,
De n-ar fi iarba care-n ochiul ei desparte
Mocnita nepăsare din ritul ce-l rosteşti.

Ramân în mine însumi coborâtor din doină
Cuvinte de tortură în săbii să le sun,
Simţirea arsă-n lutul mucegăit de moină
În nesfârşita cupă a lumii s-o adun.

Înfrânt urc în columnă pe caii salbatici
Cu gânduri ascuţite pe pietrele de moară,
Victoria-i o nunta şi-n ochii mei romantici
Sărutul pân’ la masa tăcerii se coboară

Robert-Marius Dincă

Cu o zi înainte, hambarul adăpostea câţiva saci de grâu şi ceva porumb. Acum, în plus de astea şi cinci pisoi. Timi le adusese lapte proaspăt şi se chinuia să-i facă să bea, dar era o treabă destul de încurcată. Tocmai se întreba de ce nu mai apare Alexandra, căci ea era fată şi teoretic trebuia să se priceapă mai bine la lucrurile astea, când prin uşa întredeschisă se furişă pisica. „Mămica”. Aceasta se duse direct la pisoii ghemuiţi pe păturica de lâna şi se puse pe ei.
- Ce faci?, exclamă Timi surprins, dar bineînţeles, pisica nu-i răspunse.
Oricum ştia ea ce face, căci ghemele de blană îşi încetară miorlăitul şi începură să sugă.
- Ah …, mormăi, asta era.
Se dădu mai într-o parte şi scoase din buzunar bileţelul. Îl învârti pe toate părţile, dar nici lucrul acesta nu-l ajuta cu nimic. Scrisul nu se descifra de la sine şi el nu ştia să citească. Bunica, când i l-a dat, îi spusese doar atât:
- E pentru tine, de la Alexandra.
Nu îndrăznise să o întrebe mai mult, căci unele mistere nu trebuiau dezlegate, decât atunci, când erai sigur că vrei şi în cazul lui, când eşti în stare să înţelegi răspunsul.
Totuşi nu putea să nu se întrebe, dacă ce scria acolo era de bine sau de rău.
Atunci când tăticul lui plecase în ceruri (aşa vrusese el, căci mami spunea că renunţase de bunăvoie la lumea asta şi la ei), lăsase în urmă un bilet, o scrisoare mică în care erau câteva cuvinte. Cum mami, de câte ori citea acele cuvinte, se schimba la faţă şi începea să plângă, luaseră împreună decizia, că acel bileţel nu aduce nimic bun şi trebuiau ca, cumva, să scape de el. Astfel, Timi fusese însărcinat cu această misiune importantă: de a lua acea hârtie impregnată cu durere şi de a o arunca, căci mami nu putea să facă nici măcar lucrul acesta „simplu”, fără ca ceva în ea „să nu se rupă”. Chestia era că acel bileţel devenise din problema mamei, a lui Timi, căci nici pe el nu-l lăsase inima să se despartă de el, chiar dacă nu avea nici cea mai vagă idee despre ce e vorba, dar era ca şi cum l-ar fi aruncat pe taică-su şi nu putea să facă asta. Când mami îl întrebase dacă a rezolvat, îi spusese că da, dar… Asta fusese prima oară când o minţise şi astfel durerea ei se transformase în taina lui. Marele lui secret…
Şi acum, el fusese acela care primise un bilet, de la Alexandra şi asta îl cam dădu peste cap.
Oftă o dată tare simţind cum greutatea imensă din capul pieptului îl părăseşte în sfârşit şi chiar în acel moment, pe uşa hambarului intră ea. EA…
Se opri în faţa lui şi îi spuse:
- Timi, cred că ar trebui sa-ţi citesc ce ţi-am scris! Şi după asta, am să te învăţ să citeşti singur.
- Dar, se bâlbâi el, dar… Pe tine cine te-a învăţat să citeşti?
- Nimeni!, îi răspunse ea zâmbind. Pur si simplu am învăţat. Unele lucruri (şi îşi ridică sprânceana dreaptă, adoptând o mimă serioasă) vin de la sine, înţelegi? Trebuie doar să vrei…
Timi, nu ar fi putut spune că înţelesese, dar chestia fu că în acea amiază de vară, reuşi două lucruri senzaționale: în primul rând, învăţă să citească şi în al doilea rând, se îndrăgosti atât de tare de ea, dar atât de tare, încât o va iubi pentru tot restul vieţii…

Cu o zi înainte ca părinţii Alexandrei să vină s-o ia, Timi a descoperit într-un moment o cale ca ei doi să scape. Puţin mai la vale de casa bunicii, locuia un băiat tânăr care avea cal şi căruţă. Băiatul acesta, după câte îi povestise lui Timi, văzuse lucruri şi locuri pe care nimeni altul nu le cunoştea, căci după pădurea unde mergea în fiecare zi căţărat în căruţa hodorogită, se întindea o altă lume. „E locul unde scapi de toate şi de toţi, locul unde greutăţile de zi cu zi numai înseamnă nimic. Dar în acelaşi timp, e locul unde te poţi pierde, dacă nu ai grijă!”.
Pentru cei mici, descrierea asta nu numai că suna bine, dar era exact ce le trebuia. Înghesuind într-o săcoșică puţină brânză şi pâine, s-au căţărat în căruţa lui Dan, căci aşa îl chema pe băiat şi l-au rugat să-i ducă şi pe ei până la marginea pădurii.
- Păi, ştiu ăia bătrânii că mergeţi cu mine?, au fost întrebaţi.
- Da, au răspuns amândoi într-un singur glas.
- Şi cine vine după voi să vă ia?
- Bunica!, i-a răspuns Timi, dar mai încolo, mai pe seară.
Dan nu era tipul de om care să-i facă plăcere în a stărui cu întrebările, căci în perioada cât fusese mic, se descurcase singur şi umblase peste tot, doar părinţii erau ocupaţi cu treburi ca la ţară şi nu aveau timp să stea după tine să vadă ce faci, aşa că îi dădu bice la cal şi porniră la drum.
Când ajunseră la marginea pădurii, le întinse pe iarbă o pătură ce-o avea prin căruţă, îi atenţionă să fie cuminţi şi să nu se aventureze prea mult printre copaci şi plecă. Cei mici îl priviră până dispăru, apoi strânseră pătura, o băgară în sacoşă şi o tuliră. Merseră şi merseră până se înseră, vorbind şi povestindu-şi unul altuia tot felul de lucruri, majoritatea închipuite, dar mai apoi când pe cer, luna începu să se aprindă şi în pădure noaptea prinse viaţă, tăcură. Copacii căpătaseră o aură ciudată, violetă şi iarba se umpluse de foşnetul a sute de vietăţi mici, misterioase şi atunci Timi o apucă strâns de mână şi o trase în spatele lui, căci dintre tufişuri se chinuia ceva rău de tot să iasă şi pentru prima oară în viaţă, Alexandra înţelese ce înseamnă cu adevărat sa-ţi fie frică, căci pe lumea asta nu exista doar vechiul şi bunul Dumnezeu, ci şi multe altele, atât de multe încât nu le puteai număra şi nu se putu abţine să nu ţipe o dată scurt, căci acum acel „ceva” le stătea în faţă şi tot ce-şi mai putu aduce aminte, când bunicile însoţite de Dan cu căruţa îi găsiră înspre dimineaţă, dormind pe iarba înrourată cu pătura în cap… Tot ce reuşi să-şi aducă aminte, era glasul lui Timi care-i spunea să nu-i mai fie frică, „căci acum e mult prea târziu”.
În mâna dreaptă ţinea o bucată de hârtie mototolită pe care scrisese: „Era rău căci tremurau copacii Şi se rugau şi ei la Dumnezei, Nu înţeleg cum de se poate ca pădurii Să-i fie frică de copilul ei”.
Ce se întâmplase cu adevărat în acea noapte, nu reuşiră să-şi mai amintească vreodată. Sau măcar el…

Timi era singurel acasă, maică-sa era plecată şi nu revenea decât peste câteva ore şi totuşi îi luă ceva vreme până să despăturească biletul şi să înceapă să citească.
„O să plec, de data asta de tot. Am inima bucăţi şi unele lucruri, odată stricate, nu se mai pot repara. Îţi doresc, exact ce îţi doream atunci, când mi-ai surâs pentru prima oară şi mi-ai dat senzaţia aia ciudată de plutire. Despărţirea de tine o să fie ca o ultimă pagină de carte, ruptă înainte de a o citi. Înainte de a-i afla sfârşitul. Sper ca printr-un miracol să ne reîntâlnim cumva. Sau cândva… Dar trebuie să faci un efort să mă înţelegi! Te iubesc, te-am iubit întotdeauna, dar ea…, ea e altceva! E o bucată lipsă pe care am descoperit-o după mult timp. Nu pot trăi fără ea! Mi-e imposibil! Dacă aş face asta, aş trăi în minciună, minciună şi durere. Îmi pare sincer rău, dar nu pot supravieţui singur. Ai grijă de tine, ai grijă de cel mic… Vă voi iubi mereu!”
Timi lăsă biletul să-i scape din mână şi rămase cu ochii fixând podeaua.
„Nu înţeleg!”, îşi spuse. „De ce Dumnezeu a lăsat să se întâmple asta?”
NU LUA NUMELE DOMNULUI ÎN DEŞERT!, auzi vocea zicându-i în gând şi Timi tresări.
CEI CARE-L DUC PE EL ÎN DEŞERT, VOR RĂMÂNE EI ÎNŞIŞI ÎNGROPAŢI ÎN NISIP! NU CONFUNDA ALEGERILE OAMENILOR CU JUDECATA DOMNULUI, CĂCI O SĂ AJUNGI CA MULŢI ALŢII CU CARNEA MÂNCATĂ DE VÂNTURI ŞI SUFLETUL ROS DE ŢĂRÂNĂ!
Timi se îndreptă spre chiuvetă şi îşi aruncă o mână de apă rece pe faţă şi atunci vocea râse.
ADEVĂRUL E CĂ EŞTI HAIOS! VREI SĂ SCAPI DE MINE CU O MÂNĂ DE APĂ… ÎNŢELEGE EFTIMIE, CHIAR DACĂ NU AI DECÂT ŞAPTE ANI, DAR ÎNŢELEGE CĂ EU NU FAC DECÂT SĂ-ŢI CORECTEZ TRAIECTORIA ŞI TU EŞTI ĂLA CARE, CHIAR DACĂ NU CONŞTIENT, MĂ ROAGĂ SĂ FAC ASTA. EU POT SĂ PLEC ORICÂND, TU NU MĂ LAŞI…
Timi făcu bucăţele biletul şi-l îngrămădi printre gunoaiele din găleată. Acum ştia ce conţine şi hârtia aceea care-i ancora trecutul nu-şi mai avea rostul. Suspină privind tavanul şi începu să numere petele lăsate de la ţânţarii striviţi pe varul alb.
MDA… O SĂ TE LAS SĂ TE OBIŞNUIEŞTI CU IDEEA. CU MINE… O SĂ MAI LUĂM LEGĂTURA ATUNCI CÂND MĂ VEI CONTACTA. OOOPS!… AM UITAT, CĂ TU NU O FACI VOIT. NU ÎNCĂ… TREBUIE SĂ ÎNŢELEGI CĂ FACI PARTE DINTRE PUŢINII OAMENI CARE VĂD LUCRURILE AŞA CUM SUNT. AŞA CUM AU FOST CREATE. LASĂ ŢÂNŢARII PENTRU O CLIPĂ ŞI PRIVEŞTE CERUL. CE VEZI?
Timi se îndreptă spre fereastră şi vocea râse.
ÎŢI SPUNEAM SĂ PRIVEŞTI CERUL UITÂNDU-LE LA TAVAN, NU PE FEREASTRĂ!
Timi se opri din mers şi îşi redirecţionă privirea spre tavan.
„Nu înţeleg, cum aş putea să văd cerul prin…”
Nu te puteai uita prea mult, căci soarele bătea prea puternic şi îţi rănea privirea. Păsările treceau ca nişte umbre şi Timi gemu coborându-şi ochii. Apoi tavanul fu ce fusese la început, adică albul pictat cu urme de ţânţari şi atunci vocea îi zise:
SĂ LAŞI CA CE VINE DE SUS SĂ FIE SINGURUL LUCRU, CARE VREODATĂ ÎŢI VA ORBII PRIVIREA! SĂ ŢI MINTE ASTA! SĂ ŢI MINTE…

Viaţa era ca o bucată strâmbă de lemn, în care anii se înfigeau precum cuiele ruginite şi a „face ceva” însemna a citi multe cărţi, a trăi prin prisma altora. Între pagini stăteau aşezate semne de carte, delimitând timpuri şi vieţi, amintiri şi ficţiune, lupte epice cu personaje negative şi construcţii de castele, ale căror turnuri străpungeau norii. Câteodată, să salvezi prinţesa, însemna răbdare şi răbdarea însemna curaj, căci scara rezemată la baza turnului era şubredă şi din această cauză trebuia să urci încet, foarte încet.
Bunica Alexandrei murise şi în bucata strâmbă de lemn, mai fură înfipte şase cuie şi Timi mai urcă şase trepte de scară, până reuşi să o mai vadă o dată. Aveau doisprezece ani.
Era vară şi aerul era fierbinte, suflul acela de foc care îţi usucă respiraţia şi Timi stătea în grădină, la umbra unui corcoduş şi citea o carte. Atunci o auzi pe bunica vorbind cu cineva şi curios, se ridică şi aruncă o ocheadă printr-o crăpătură de gard, dar nu recunoscu femeia care stătea lângă cea bătrână şi tocmai se pregătea să îşi reia locul, când Ea apăruse în curte, căutându-l cu privirea.
Atunci mintea i se oprise în loc, căci era frumoasă, atât de frumoasă şi îi rosti numele în gând suspinând şi ea parcă îl auzi, căci ochii îi rămaseră aţintiţi pe gardul care reprezenta ascunzătoarea lui şi pentru un moment se gândi să fugă, să nu o lase să-l vadă, căci era o posibilitate ca ea să nu mai simtă pentru el ce simţea odată şi atunci visele i s-ar fi spulberat ca o carte proaspăt citită. Însă nu putu să facă asta, căci chiar dacă îi despărţeau mai mult de douăzeci de metri, ştia că ea, cumva, putea să-l vadă, căci şi el la rândul lui, putea să-i audă bătăile inimii.
Se scurse de-a lungul gardului până iarba înaltă îl acoperi pe jumătate şi o aşteptă acolo, simţind-o cum se apropie cu fiecare clipă şi atunci când poarta de la grădină se deschise, îşi dădu seama că de respirat încă mai putea să respire, dar de vorbit în nici un caz, căci gura nu-i mai aparţinea, limba îi era strivită precum o prună uscată şi cuvintele care să o readucă la viaţă, nu existau.
Ea se apropie uşor, privindu-l pentru câteva momente, apoi, sărutându-l pe obraz, se puse lângă el.
- Peste o oră, plecăm înapoi la Craiova, am venit doar cu mami să rezolve nişte chestii la primărie, dar asta nu e important. Nu despre asta vroiam să-ţi vorbesc! Vroiam să-ţi spun că am visat totul…
Făcu o mică pauză, după care continuă:
- Stăteam amândoi pe marginea unei clădiri cu picioarele atârnând în gol, ţinându-ne de mână. În faţa noastră, jos, era o groapă mare, adâncă şi tu îmi spuneai că acolo o să se construiască un turn şi când acesta va fi gata, pe mine mă vor închide în el şi tu te vei urca pe o scară şi mă vei salva. Nu eram speriată, căci ştiam ca tu vei face asta, dar nu înţelegeam de ce trebuiau să mă închidă… Atunci tu mi-ai explicat, că dacă iubeşti pe cineva foarte mult într-o viaţă, vei vrea să fi cu el şi în următoarea, dar pentru asta va trebui să lupţi. Să lupţi cu toată fiinţa ta, căci de la viaţă la viaţă, lucrul acesta va fi tot mai dificil de realizat, dar îşi va merita efortul.
Timi îşi ridică privirea din pământ şi se uită la ea şi vru să-i zică ceva, dar nu reuşi.
- Ştiu Timi, nu-i nimic!, îl linişti ea. Înţeleg. Câteodată o înţeleg şi pe mama când se mai sperie de mine şi îmi spune că în corpul meu de copil se află un om bătrân, trecut prin multe, aşa e… Dar ştiu că şi tu eşti la fel!
Alexandra râse.
- Din păcate nu mai pot sta, trebuie să plec, dar înainte de asta, vroiam să îţi mai zic un lucru. Îmi spui în visele mele, că pentru a avea totul, omul trebuie să renunţe la tot ce îl leagă de pământ, iar îngerul la tot ce-l leagă de cer. Vroiam să-ţi mulţumesc pentru cuvintele astea frumoase, dar eu nu sunt un înger… Sunt o fiinţă ca şi tine.
Îi puse un bileţel în mână, îl pupă pe obraz şi în timp ce deschidea poarta, îi spuse:
- Ne vom revedea curând, Timi! În viaţa asta!…
Dispăru.
El desfăcu biletul cu mâinile tremurânde. Era o poezioară, care spunea aşa:
„O groapă se-ntindea în faţa lor, Un turn ce încă nu se construise Şi timpul se rupsese în silabe Şi totu-n jurul lor încremenise. Era-ntr-o altă viaţă, altă lume, Iubirea lor nu mai era în van, Căci se părea că nimănui nu-i pasă, Că ea e înger şi el pământean…”

Oricât ai încerca să te ascunzi şi oricâtă credinţă şi speranţă ai avea, odată şi odată tot o iei razna, căci atunci când sufletul ţi-e rupt în două, vei căuta neîncetat bucata lipsă, chiar dacă pentru o vreme reuşeşti să te păcăleşti şi să faci asta numai în mintea ta, dar când ultima picătură dă pe dinafară, faci bum!, şi atunci pleci. Pleci să o cauţi cu adevărat în lumea mare chiar de nu ai decât o idee vagă de unde să începi.
Aşa plecă şi Timi la două zile după ce împlinise cincisprezece ani, plecă spre bunica, căci aşa ştia maică-sa, dar se opri la Craiova, s-o caute pe ea, căci trebuia neapărat să o găsească.
Drumul fusese obositor şi de la Feteşti schimbase trenul în Bucureşti după două ore de aşteptare. Fusese atât de cald în compartiment, încât la un moment dat, avusese impresia că tricoul i se topise şi îi intrase în piele şi prima senzaţie pe care o avu atunci când puse piciorul în gara din Craiova, fu aceea că trebuia să bea ceva urgent, căci altfel capul urma să-i explodeze şi inima să i se oprească în piept, aşa că se îndreptă spre toaleta împuţită, plăti zece mii de lei la intrare şi se repezi la una dintre chiuvete. Avu o surpriză, că apa nu curgea. Le încercă pe toate, dar degeaba.
Un tip mai în vârstă, care intrase să se uşureze, îl văzu şi îl întrebă:
- Ce cavalere, ţi-e sete? Mai bine du-te şi ia-ţi un suc, căci crede-mă pe cuvânt că nu ai vrea să bei din apa de aici…
Timi îi bolborosi un fel de „mulţumesc” şi se îndreptă spre ieşire. Dăduse zece mii ca să bea apă şi rămăsese şi fără bani şi însetat. Acum chiar că nu-şi mai permitea să-şi ia un suc… Trebuia să aibă grijă cu banii, căci altfel…
Bărbatul care-i spusese de suc, îl ajunse din urmă şi îl opri punându-i o mână pe umăr. Timi se panică pentru un moment, dar văzându-i ochii blânzi, se linişti. Majoritatea oamenilor, dacă îi priveai în ochi, ştiai cine sunt.
- Auzi, nu te supăra, dar pari un băiat de treabă, nu vrei să mă ajuţi să duc şi eu până la maşină nişte bagaje?
- Desigur!, îi răspunse Timi. Unde sunt?
- Hai cu mine!
Omul avea o valiză care părea grea, dar pe aceea o luă el şi o sacoşică.
După ce le puseră în portbagaj, bărbatul îi zise:
- Mai am să-ţi cer o favoare, dacă nu e prea mult. Trebuie să aştept pe cineva şi de abia după aceea pot să plec şi mi-e o foame de nu mai pot! Dar vezi tu, aşa e felul meu, că nu pot mânca singur! Nu ai vrea să mă însoţeşti, la un burger şi un suc?
Simţindu-i ezitarea, bărbatul continuă:
- Oricum, acum sunt dator la tine, căci m-ai ajutat cu bagajele şi trebuie să mă răscumpăr cumva, nu?
Pe când aşteptau să le vină comanda, bărbatul îi zise:
- Greu cu dragostea asta, nu? Toţi trecem prin asta şi pentru fiecare dintre noi există câte cineva care reuşeşte să ne umple inima…
- Dar…
Timi nu-şi găsi cuvintele pentru a-şi exprima uimirea, căci bărbatul îl citea ca pe o carte deschisă şi atunci acesta surâse:
- Am trecut şi eu prin asta şi ştiu cum e! Aceeaşi privire de om cu capul în nori o aveam şi eu…
După zece minute, omul primi un telefon şi după ce îşi luă la revedere de la Timi, plecă, lăsându-i bani pentru consumaţie şi încă ceva în plus.
Timi rămase pe gânduri, calculând care ar fi cea mai bună posibilitate de a da de Alexandra. În acest timp, bărbatul se duse în gară şi îşi preluă „pasagerul”.
După ce se îmbrăţişară, femeia îl întrebă:
- Ce facem iubi, mergem spre casă?
El o privi ciudat chinuindu-se să-i răspundă, dar nu reuşi.
- Iubitule, te simţi bine?
- Nu chiar… Mă simt de parcă aş fi găsit ceva important şi l-aş fi pierdut în aceeaşi clipă.
Ea îl privi puţin îngrijorată şi îl mângâie pe frunte.
- Linişteşte-te puţin şi o să-ţi dai seama despre ce e vorba!
Se aşezară pe una dintre multele băncuţe şi chiar atunci când ea deschise gura vrând să-i sugereze să meargă într-un loc un pic mai liniştit, căci aici erau prea mulţi oameni şi prea mare gălăgia, el sări în sus ca ars şi apoi căzu la loc pe bancă, exact ca un buştean.
- El era! L-am întâlnit, era acolo…, se bâlbâi.
- Cine dragă? Cu cine te-ai întâlnit?, îl întrebă ea, acum de-a dreptul speriată.
- Cu el!, îi răspunse cu glasul stins. Cu Eftimie, fiul meu…

Alexandra ieşise cu colegii la un suc, căci după cum spunea mama ei, „Câteodată mai trebuie să iei şi aer, să ţi se mai oxigeneze creierul”.
Problema era ca „aerul” ăsta, era bun şi el atunci când simţeai nevoia, nu când erai obligat. De la începutul serii, avusese sentimentul acela straniu că ceva se va întâmpla, ceva neaşteptat, aşa că, atunci când unul dintre colegii ei începu să-i bată apropouri mai deochiate, puse acea senzaţie neliniştitoare pe seama acestei „ocazii”. Colegul ei, pe nume Şerban, era un băiat de nota zece, însă deţinea acelaşi defect care venea la pachet odată cu vârsta: imposibilitatea de a-ţi controla hormonii. Băieţii foloseau asta ca o calitate, ca un avantaj, prilejul de a-şi demonstra în faţa fetelor de abia înmugurite începuturile lor de bărbaţi.
„Lasă dragă, stai liniştită, rezolv eu, că doar sunt bărbat, nu? Cum adică?!… Normal că sunt, nu vezi că am mustaţă? Deci, după cum spuneam, stai liniştită! Acum mă duc să-mi iau bâta şi să omor dinozaurul. Să pregăteşti grătarul, căci diseară mâncăm friptură…”
Chestia era că la fete le plăcea, sau la majoritatea, căci ei personal…
Ea avea altele pe suflet, alte gânduri, în piept îi bătea altă inimă.
Băuseră un suc, două, acum băieţii cumpăraseră bere.
- Ia şi bea şi tu o gură, că nu mori!, o şicană Şerban. Aprinde-ţi şi o ţigară, simte-te bine!
Ea îi zâmbise, dar continuă să bea suc.
- Hai Alex, simte-te bine! Să nu-ţi fie frică, că nu te pârăşte nimeni!
- Nu e vorba de asta!, îi replicase. Pur şi simplu îmi e de ajuns să stau cu voi şi să beau suc.
Şerban se mai învârtise de câteva ori pe lângă ea, mai înghiţise câteva guri de bere şi făcându-şi curaj, o întrebase:
- Auzi Alex, nu ai vrea să ieşim puţin la plimbare? Vreau să spun numai noi doi…
Alexandra îl privise brusc serioasă şi îi răspunsese printr-o altă întrebare:
- Şerban, ce ai de gând? Şti prea bine că am pe cineva!
- Da, ştiu, vroiam doar să ne plimbăm…
- Bine Şerban, fie ca tine! Hai să ne plimbăm!
Ştia că nu o crede. Gândea că-şi inventase un aşa-zis „prieten”, doar pentru a-l îndepărta pe el. Pentru a ţine la distanţă băieţii ca el.
„BĂIEŢII CARE ÎNCEARCĂ SĂ SE UMFLE ÎN MUŞCHI, DOAR PENTRU A-ŢI PUNE MÂNA PE ŢÂŢE. APOI, DACĂ LE DAI VOIE, VOR ÎNCERCA ŞI MAI JOS ŞI SE VOR SUPĂRA DACĂ LE SPUI „NU!”, CĂCI DEJA TRAIESC CU IMPRESIA CĂ LE APARŢI, CĂ EŞTI UN FEL DE CHESTIE GONFLABILĂ…”
Alexandra surâse. Nu zicea prea multe vocea, dar şi când o făcea…
Era plăcut afară, căci era un şoc şi asta în sensul bun, căci atunci când ieşeai dintre patru pereţi şi plămânii ţi se umpleau cu mireasma unei seri de vară, zâmbeai fără să vrei.
„AI GRIJĂ!”, îi zise vocea chicotind şi chiar vroia să se întrebe ce vrea să spună, când simţi mâna lui Şerban încolăcindu-se uşor după mijlocul ei.
„Ok!”, îşi spuse. „Hai să zicem, că deocamdată nu se întâmplă nimic. Dar să fie ultimul pas care îl mai face, că la următorul, pa-pa Şerbănică!”
O luară încet în jos pe străduţa ce ducea spre blocul unde stătea ea.
Şerban simţea cum inima îi bate, mai-mai să iasă din piept şi se gândi cum să facă să o sărute. Acum era momentul! Prietenul lui cel mai bun, Andrei, îl sfătuise să o sărute prin surprindere, fără să-i dea şansa să se retragă.
„ Fă aşa cum îţi spun eu! Toate fetele fac figuri până începi să le pupi, că după aceea… Sunt ca şi ale tale!”
Oare era bine să facă aşa? „Fie ce-o fi!”, îşi spuse. „Încerc!”…
Se opri brusc şi o trase spre el.
Când îşi puse gura peste a ei, ea nu opuse rezistenţă şi el în mintea lui ţipă de bucurie, căci totul reuşise, dar mai apoi îşi dădu seama că se înşelase amarnic, căci simţi cum totul în fiinţa ei se schimbă, cum ea îl respinge şi atunci vru să se oprească căci plăcerea se transformase în durere pură, deoarece ştia că tocmai îi trădase încrederea şi făcând asta îşi pierduse o prietenă, dar nu mai apucă să facă nimic, căci făcu altcineva asta pentru el.
Un băiat, pe care nu-l mai văzuse vreodată, se băgă între ei, despărţindu-i, după care îi spuse:
- Cel mai mare păcat e să încerci să ucizi iubirea!
Apoi o luă în braţe pe Alexandra şi începu să o sărute.
Şerban rămase cu ochii mari privind cum sărutul se transforma într-o noapte fără sfârşit şi cum Alexandrei îi curgeau lacrimi pe obraji, dar acelea erau picături de fericire şi…
Şi într-un final reuşi să se urnească din locul unde rămăsese înţepenit şi să plece.
Într-o noapte superbă de vară, Timi, cu ajutorul celui care ocroteşte dragostea, ajunse acolo unde trebuia…

O aştepta înfrigurat în faţa blocului muşcându-şi buzele, când geamul de la camera ei se deschise şi apăru ea. Lumina ce-i venea din spate, îi trasa un contur roşiatic în jurul capului. Ca o aură, ca un înger…
- Timi! Mă auzi?, îl întrebă ea în şoaptă.
-Da!, îi răspunse el cu glasul răguşit. Ţi-ai luat tot ce-ţi trebuie?
- Da, nu despre asta e vorba…
- Dar despre ce?!, făcu el neînţelegând.
- Vreau să mai îmi spui încă o dată!
- Ce anume?
- Cât de mult mă iubeşti…
El surâse şi punându-se într-un genunchi, îi zise:
- Te iubesc mai mult decât îmi poate îndura inima şi cu fiecare răsuflare mai dau afară puţină dragoste, căci altfel m-aş îneca…
- Eşti sigur de asta, Timi? Eşti sigur că eu sunt aceea pe care o vrei?
- Mi-e martor Dumnezeu!, îi răspunse el cu lacrimi în ochi şi în acea clipă, ea o zbughi de la fereastră.
Peste câteva secunde îi sărise în braţe şi începuse să-l sărute.
Printre bătăile lor de inimă, timpul îşi făcea de cap, scurgându-se după cum vroia.
- Eşti atât de frumoasă!, îi şopti el printre săruturi şi ea i se moleşi de tot.
Peste jumătate de oră, pe când mergeau ţinându-se de mână pe drumul ce ducea spre gară, o maşină opri lângă ei şi din ea ieşiră un bărbat şi o femeie. Pe bărbat, Timi îl cunoştea. Când acesta îl luă în braţe şi începu să plângă, rămase pentru câteva clipe cu gura căscată, dar mai apoi înţelese totul chiar dinainte ca bărbatul să înceapă să-i povestească…
O bucăţică de trecut tocmai fusese readusă la viaţă. Dacă în acel moment şi-ar fi ridicat privirile spre cer ar fi observat câteva stele poziţionate cel puţin curios care formau o inimă. Deasupra era Lumină, dedesubt era Iubire…

În acea noapte de vară fugiseră amândoi, jurându-şi unul celuilalt că nimic nu-i va mai despărţi vreodată. Tatăl lui Timi acceptase mai greu ideea, dar acceptase, asta era important. Ajunseră la Mangalia şi se instalară în apartamentul lui şi pentru o lună de zile totul fusese perfect. Apoi, într-o dimineaţă de joi, se treziră cu părinţii Alexandrei la uşă şi printre plânsete şi certuri, Timi înţelese din ochii tatălui lui, că el avusese de a face cu asta, el îi chemase. Nu putuse să priceapă, cum tocmai el din toată lumea se găsise să-l trădeze. Când se despărţise cu lacrimi în ochi de Alexandra, îi promisese fără cuvinte că va veni după ea şi ea îi răspunsese în acelaşi mod că îl va aştepta, căci erau suflete-pereche şi nu exista ceva care să le poată opri destinul de a fi împreună, dar…
Lumea mergea după anumite principii, după anumite reguli şi dacă nu mergeai în acelaşi sens cu ea, erai dat la o parte, exilat. Timi fu strivit de apăsarea primei zile petrecute singur, apoi de a doua, de a treia… Şi zilele se făcură săptămâni şi săptămânile infinit şi într-o zi înţelese că totul s-a dus. Pe undeva, ei doi se pierduseră… Rănile de genul acesta nu se vindecă, nu se tratează, tot ceea ce poţi să faci e să mergi înainte şi ele odată cu tine… De-a lungul anilor Timi se va mai îndrăgosti de multe fete, va plânge după multe iubiri, dar niciuna dintre ele nu se va compara cu prima. Păcat de tot ce putea să fie… Păcat de chestia aceea pe care o numeai din necesitate „viaţă”… Căci Viaţă sigur nu era…

Mirela Aldea

Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.

Ionuţ Caragea

Catalogat de unii optzecist, de alţii postomodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a „Evangheliei după Corbu şi alte poeme” pe care a declarat-o drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu Corbul pe umăr, Corbul fiind spiritul liber şi imaginaţia.

„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!

Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte: „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” (Cartea trupului). Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.

Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus” (Tutun olandez şi veghe-ngroşată la barierele spaimei). De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.

Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect” (Transcendenţa goală), cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare” (Prolegomene de şoapte).

Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit” (Batiscaful). Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”.

Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”(Cartea nopţilor).

Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întânită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.

Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii.”

Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.

 30 iunie 2009

Mirela Aldea

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng… să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră. Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură… Am aprins focul.
M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele a apărut deja pe bolta cerească, era ca o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de foşneul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, care erau atât de lungi încât păreau că vor să atingă cerul. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea de ce să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, şi ne lăsam purtaţi de valul îmbietor al iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu, dar acum era destul de neastâmpărat şi nu-mi plăcea modul lui violent de a se desfăşura.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar nici n-am observat când a început să se înnoreze, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult pentru că ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare, aşa că m-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns într-un final acasă, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm…