Şi cum în sete-mi stăruie iubirea
Cu impulsuri vii ale împlinirii
Prin ochiul tău îmi văd nemărginirea
Îngenunchind la uşa izbăvirii.

Din râsul tău se-nalţă iar privirea
Ca pe o poartă plină de afişe
Aştept mereu să-mi faci dezvăluirea
Din freamătul iubirilor piezişe.

De acum vom fi doar împreună
Din dragoste făcând un trup-cuvânt
Nedespărţiţi în stele să ne pună
Nedesparţiţi ne afunde în pământ.

Că-n viaţă nu există veşnicie
Doar dragostea-i superba dărnicie

încerc să te aştept aşa-
ca un contur îmbrăţişând clipele
de dimineaţă de amiază de seară
iar noaptea s-aud pescarul din lună trăgând
înainte-napoi felia de timp
cu lună cu vânt
cu păsări cu tot

să mai rămân aşa încă puţin
încă puţin
tu să-ţi închipui că tac
eu să-mi închipui că vii
cu lună cu vânt
cu păsări cu tot

Am să întorc cuvintele
pe feţele lor nevăzute,
am să le ung sub sprâncene
cu ruj mov,
pentru ca ochii lor
să-ţi sară în ochii tăi
ca aşchiile lemnului verde
şi să te pătrundă
până-n adâncul măruntaielor
cu tăieri de cuţit.

Apoi am să muşc din carne
ca o pasăre de pradă,
pregătită să-ţi înfrâng
disperarea
şi să te alung
îndrăgostit de cuvinte
adunate într-o poezie
a candorii,
cu care te vei hrăni
de aici înainte,
ca într-o rugăciune
de binecuvântare
rostită cu sfială
la fiecare masă,
în gând.

Capitolul 3 „Cocoşatul –Nu ai nevoie de răni deschise pentru a sângera”

Cocoşatul, pe numele lui adevărat Ştefan, fusese încă de pe când sugea la ţâţă un mic şantajist. Până şi atunci ştia când să plângă, cât de tare şi cât timp să facă lucrul ăsta, pentru a căpăta ce-şi dorea. Chiar şi la grădiniţă, el era cel mai căutat dintre micii mucoşi, pentru că era singurul care-ţi putea face rost de orice jucărie existentă în clădirea cu două etaje, fără ca cineva să te persecute pentru chestia asta. În clasele primare, se oferise să o ajute pe doamna învăţătoare la câteva treburi „grădinăreşti”, pentru simplul fapt că auzise că aceasta se cam certa cu soţul. Astfel a reuşit să asiste la câteva scandaluri mărunte, cu ajutorul cărora s-a propulsat spre clasa a cincea, fără să-şi mai bată prea tare capul cu învăţatul. Tot ce trebuise să facă, fusese o mică demonstraţie prin care doamna învăţătoare să-şi dea seama că e cam prost de gură. Cum pisica moartă nu se vroia a fi aruncată peste gardul vecinilor, a rămas îngropată la loc de cinste, acolo unde crăpase. Doamna a tăcut, Ştefan şi-a văzut de-ale lui şi viaţa şi-a continuat cursul.
În clasa a şasea, după o săptămână de spionaj ca-n filme, a descoperit că d-nul diriginte avea o mare problemă cu jocurile de noroc şi i-a aplicat şi lui aceeaşi metodă. Până în a noua, totul a mers ca uns şi atunci, dosarele au început să se înmulţească, căci dăduse peste profesori care veneau troscăniţi la ore şi care aruncau cam multe ocheade „dezinteresate” după funduleţele puştoaicelor. Calităţile lui Ştefan erau moştenire de familie, căci în felul acesta, ai lui căpătaseră unele avantaje, cum ar fi că o dată pe săptămână mergeau la o alimentară unde făceau piaţa fără lovele, sau că de plata chiriei se ocupa altcineva. Oameni alunecoşi, deştepţi… Oameni care nu se sfiau să te îngroape, numai pentru a trăi ei un pic mai bine.
Totuşi, de-a lungul anilor, „setea” lui de a fi mereu în „vârf”, începuse să se stingă, aşa că atunci când avusese loc incidentul cu Porcul şi cei de la primărie îl eliminaseră, nu se zbătuse prea mult pentru soarta lui. Într-un fel se săturase de atâtea pupături şi de atâta şefie, tot ce vroia era să fie liber, căci câteodată, chiar dacă la suprafaţă păreai bine, înăuntru sângerai…

Cocoşatul fusese mare pe vremuri, consilier la Primărie, mâna dreaptă a primarului. Porcul activase şi el în aceeaşi zonă, dar cu o mică-mare diferenţă: tot la Primărie, dar paznic. Pentru Porcul timpul se împărţea între soarele dogoritor care te sufoca cu încetul şi frigul care te făcea să îţi doreşti să fii un pui la rotisor, numai să capeţi puţină căldură.
Într-o totală şi neruşinată opoziţie, Cocoşatul folosea telecomanda de la aerul condiţionat, pentru a măslui vremea după bunul lui plac. Cei precum Cocoşatul erau porecliţi generic „babani”, iar cei precum Porcul, „preşuri”, căci ceilalţi se ştergeau pe ei. Porcul era unul dintre aceia, care fără vreo meserie anume la bază, era „omul bun la toate” şi „preşul” vorbitor era mereu pregătit să arunce câte un „ Să trăiţi!”, sau „Cu ce vă pot fi de folos?”.
Într-o zi oarecare, Cocoşatul coborâse din maşina lui de cincizeci de mii de euro, cu doi saci goi în mână. Porcul, curios din fire, după ce îi aruncă salutul regulamentar, îl chestionă:
- Dar ce faci şefule cu sacii? Sunt pentru carne? Se taie cumva vreun purceluş? Nu de alta, dar aş mânca şi eu puţin şorici…
Cocoşatul rânji:
- Nu sunt pentru carne! Nu se taie nici un porc, dar dacă o să se întâmple vreodată lucrul acesta, stai liniştit, că tu eşti primul pe listă, „porcule”!…
- La şorici?, întrebase Porcul pofticios.
- Nu, la tăiat!, râsese de el Cocoşatul.
De atunci lui Ion, îi rămăsese porecla Porcul. Apoi Cocoşatul, încercând să-l mai îmbuneze, îi explicase:
- Am luat sacii ăştia goi cu mine, pentru că azi s-a anunţat că o să plouă cu bani şi în astfel de cazuri, te înarmezi cu saci nu cu umbrelă, înţelegi? Ca să-i poţi aduna, că e păcat de ei, nu de alta…
- Aha!, îngăimase Porcul.
După câteva minute de la dispariţia lui Cocoşatul în interiorul Primăriei, în ţeasta lui Porcul se aprinsese un bec. De fapt era ceva mai mic, ca un led, dar asta nu contează!
- Gelule!, urlase după unul din colegii lui, un alt „preş”. Ţine-mi şi mie locul pentru cinci minute, că mă duc până la librărie să cumpăr nişte saci.
Se înapoiase cu două suluri de saci menajeri, că altceva nu găsise, dar erau buni şi ăia.
O singură problemă îşi făcea Porcul, dacă o să plouă numai cu monede, o să ţină sacii?
Aşteptă răbdător câteva ore bune, dar vremea părea total nefavorabilă, căci pe cer trona un soare cât o zi de post şi pe lângă el, nici un amărât de nor. Dar dacă babanul spusese că urma să plouă cu bani, aşa trebuia să fie! Căci ăştia marii se înşelau de obicei în orice privinţă, dar nu în legătură cu banii. Niciodată!
Într-un final, culmea, pe uşa Primăriei ieşi d-nul Ştefan cu foştii saci goi, acum plini şi se îndreptă spre maşină.
- V-aţi cocoşat de tot şeful!, comentă Porcul râzând. Să vă ajut cu sacii?
De atunci babanului îi rămăsese porecla „Cocoşatul”. După ce îndesară sacii în portbagaj, Cocoşatul îi scăpă subtil în buzunar lui Porcul o hârtie de o sută de lei. Porcul îi mulţumise respectuos, după care nereuşind să-şi ascundă mirarea, îl întrebase:
- Dar şefule, cum de ai strâns atâta bănet, că n-a căzut nici măcar un strop de ploaie?!
- Bă, îi răspunsese conspirativ Cocoşatul, ascultă bine la mine: cu bani plouă doar în birouri ca ale mele, nu afară pentru din ăştia ca tine!
Cu astea spuse, se urcase în maşină şi plecase. Porcul rămăsese blocat cu ochii pe cerul senin, dar printr-o minune şi spun minune, că era chiar culmea de două ori într-o singură zi, în cap i se mai aprinse un led.
- Gelule!… Bă Gelule, s-o pun cu mă-ta, mai ţine-mi locul zece minute cât intru şi eu în Primărie să strâng nişte bani!
Gelu nu-i răspunsese, căci în cazuri de genul acesta nu era bine să-i ceri explicaţii unui dement, sau să-i retezi elanul. Îl lăsă în pace. Totuşi îl înjură de câteva ori în şoaptă, după care îşi aprinse cea
de-a şasea ţigară. Le ţinea socoteala, căci îşi jurase că nu mai fumează mai mult de cinci pe zi, dar animalul acela de Porcul îl scotea din minţi. Tot se lega de maică-sa deşi ştia că-i moartă.
„Auzi la el: S-o pun cu mă-ta! Al naibii nenorocit! Violator de…cruci!

Porcul urcă cu tupeu treptele pavate cu marmură şi deschise uşa de la primul birou. Înăuntru nu era nimeni, dar pe masă era o grămăjoară destul de consistentă de bani. Hârtii de cincizeci şi o sută.
- Milioane, bă, milioane!, exclamă surescitat în timp ce îngrămădea totul într-un sac.
După ce termină cu „operaţiunea de bază”, mai descoperi „aruncate” într-un sertar două cartoane de Marlboro şi o scrumieră mare din argint. Le luă, că era păcat de ele. În cuier atârna o geacă maro din piele. Porcul o probă dar îi era mică la umeri. Totuşi o îndesă şi pe ea în sac, că poate îi venea lui Gelu, dă-l în mă-sa de guvide! Cum în biroul acesta strânsese toate urmele de „ploaie”, ieşi pe hol şi trecu la următoarele. Colindă din birou în birou, până ajunse la unul pe care scria „Primar”.
Porcul intră fără să bată. Primarul stătea pe scaunul lui rabatabil şi discuta cu doi domni. Pe masă zăcea un teanc baban de verzişori şi lângă, rezemat de una dintre uşiţe, un sac mare, maroniu. Lui Porcul îi mirosi de la o poştă a carne.
- Oho, în sfârşit!, răcni din toate puterile, încântat la maxim. Baştanul s-a ţinut de cuvânt!
Sub privirile pline de uimire şi spaimă la vederea matahalei de doi metri cu apucături de nebun, Porcul aruncă banii peste ceilalţi, înhăţă sacul cu carne şi ieşi pe uşă fluierând.
După cinci minute de tăcere încordată, unul din domni reuşi să deschidă gura şi să întrebe:
- Ce-a mai fost şi asta?
- Nimic ce nu se poate rezolva!, îi răspunse Primarul cu glasul sugrumat. Să ne vedem deocamdată de treburile noastre…
Porcul îl îmbrăcă pe Gelu şi apoi îl luă forţat la o băută. Doar trebuia să-şi ude geaca de piele, ce naiba!…
În barul înţesat de puşlamale, posesorul noii geci, sorbi cu noduri din berea îndoită cu apă. Ceva nu era în regulă. Ceva era…greşit! Şi ştia despre ce era vorba… Numai că nu prea vroia să se gândească la asta.
A doua zi, poliţiştii, pe lângă Porcul şi Cocoşatul, îl agăţară şi pe el. Aşa rămase fără geacă, căci o purtase destul… Pentru că ieşeau la iveală prea multe afaceri necurate, se muşamaliză totul. Fură obligaţi toţi trei să se retragă de „bunăvoie” din funcţie. Rămaseră fără loc de muncă. Oricum cine avea nevoie de atâta bătaie de cap, când existau atâtea posibilităţi de a face bani? Lucrurile de furat aşteptau cuminţi să fie „ridicate”. Trebuia doar să întinzi mâna. Nimeni nu-ţi dădea prea tare peste ea, în cazul în care erai prins. Cocoşatul rămăsese fără slujbă, dar nu şi fără relaţii. Ştia prea multe ca să fie jucat în picioare, aşa că începând cu acea zi, el şi Porcul deveniră prieteni la cataramă. Camarazi, haiduci…
Boieri erau mulţi şi codrul era mare…

Atârnate de razele lunii
sufletele noastre
zburdau în veşnicia nopţii
o pasăre fără nume
la ceas tarziu
vestea în lume
apropiatul răsărit.

Dar el răsăritul
a rămas acolo departe
dincolo de stele
iar sufletele noastre
rătăcind în gol
caută
pasărea simbol
să vestească
răsăritul.

Mă visez pe-o plajă-ntinsă, goală,
Eu şi tu şi-atât
Şi de valuri fiind cuprinsă
Mă gândesc la ce-am avut.

O fi bine, n-o fi bine,
Cine-o şti? Cine mai ştie?
Dar când văd că sunt cu tine
Simt c-am tot, o veşnicie…

Valurile se izbesc
De gânduri reci, întunecate,
Cât aş vrea să reuşesc
Să le-ndepărtez pe toate!

Să nu vezi cât sunt de neagră,
Tristă şi întortocheată,
Să mă iubeşti fără regrete,
Eternitatea şi înc-o leghe!

Sărut plăpând cu gust sărat.
Ah, ce-mi vine să mă-mbarc
Şi să plec doar eu cu tine,
Căci lumea toată ne-aparţine!

Mă zăresc pe-o plajă-ntinsă,
Eu şi tu şi o mulţime,
Mă trezesc la realitate,
Probleme, griji, singurătate…

Se tot întinde oceanul între noi
Şi tot mai multe ape prind a-l umple,
De parcă-i cerul prăbuşit de ploi
În toamna ce m-apasă dinspre tâmple.

De atâta vârstă înflorind aştept
Minunea ta să îmi destrame visul,
Că-mi înverzise ram de mirt în piept
Prefigurând în chaos paradisul.

Ca o pasăre cu aripile-n sus
În zborul oblic ai tăiat tăcerea,
Un soare răsărise la apus
Sub paşii care măsurau căderea.

De voi ajunge acolo unde nu-s
Decât acei ce trec ca heruvimii,
Printre grădinile olivilor ascuns
Îti voi trimite visul meu cu crinii.

Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta pãrea neschimbat. Câtã linişte, câtã candoare, câtã bucurie, câtã frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhalã te înconjoarã. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie sã citesc de dimineaţã pânã seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau douã, când mistuiam paginã cu paginã fãrã sã mã mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literaturã, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mã interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouã ani de facultate, cinci de matematicã şi patru de filosofie, nu îmi amintesc sã fi fãcut altceva decât preocuparea aceea nebunã, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rãu. În perioada aceea am reuşit sã adun în jur de o sutã de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodatã, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în niciun ziar, în nicio revistã literarã pentru cã pentru mine era important sã scriu, nu sã public, dar urmãream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistã, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox , Dialog, Gazeta studenţeascã şi altele.

Eram foarte fericitã când vedeam cã cei care scriu sunt la fel ca şi mine, au aceleaşi sentimente, îi dor aceleaşi probleme, cã plâng la fel, se revoltã la fel, ca poezia lor e legatã de aceleaşi sentimente şi trãiri ca ale mele.

Gaşca de studenţi care avea aceastã ambiţie sã scrie într-o forma originalã şi proprie m-a format în spiritul ei, chiar dacã eu stãteam aşa mai retrasã, la distanţã, mã izolam. Erau zile în care nu vorbeam cu nimeni nici mãcar un cuvânt. Anii grei de la matematicã erau aşa. Spiritul celor care scriau în reviste îmi dãdea încrederea în mine şi tupeul cã aşa trebuie sã fac şi eu, ca ei, sã fiu liberã şi sã gândesc cu propria minte, sã nu mã iau dupã nimeni. Şi pictura o fãceam la fel, din puterea acestei libertãţi, pictam pe holuri în cãmin dupã acelaşi principiu al libertãţii. Cu spiritul acesta am rãmas şi acuma, dacã alţii au libertatea toatalã în a se exprima, aceeaşi libertate o am şi eu în edeile mele şi în felul meu de a fi.

Eram atât de ahtiatã sã citesc şi atât de cuprinsã de filosofia lui Imanuel Kant pe care o studiam cu un creion în mânã şi cu dictionarul în cealaltã, lângã mine, încât eram în stare sã stau acolo în bibliotecã, de dimineaţã pânã seara, fãrã sã mã ridic nici mãcar sã mã duc sã beau apã sau alte nevoi, de a lua aer şi a respira puţina pauzã, mi se fãcea alb în faţa ochilor , dar nu mã lãsam, Kant era ca teoria cea mai complicatã de la matematicã şi eu trebuia sã biruiesc. Nu plecam sã mai iau aer, încremeneam acolo pe carte, pentru cã îmi fugeau ideile şi le pierdeam, mã enervam cã trebuia sã o iau de la capãt şi mai bine stãteam acolo.

Într-o zi m-am proţãpit în sala bibliotecii de dimineaţã de la ora opt. Am fost foarte revoltatã când am vãzut cã biblotecara întarzâie, şi tot trece, şi tot trece, ba un sfert de orã, ba un alt sfert de orã pânã însfârşit a venit la opt şi treizeci şi cinci. Mi-am luat cartea cu filosoful meu preferat şi m-am aşezat acolo fãrã sã mã mai ridic.

Am facut doar câteva pauze întreaga zi şi spre searã, aproape de ora opt am ignorat faptul cã cea care statea la ghişeu dãdu strigarea de plecare, nu am fost atentã la cele ce se petreceau în jur şi cum în bibliotecã totul rãmânea cu lumina aprinsã m-am trezit pe la ora nouã seara cã sunt încuiatã înãuntru şi nu mai pot sã ies.

Am rãms acolo cu Imanuel Kant sub nas. Brusc mi s-a fãcut foame, ce sã mãnâc, nu aveam ce, de ieşit nu puteam, cã erau gratii, la baie sã mã duc, am rãsuflat uşuratã când am vãzut cã e deschisã şi am bãut nişte apã ca sã mi se mai potoleascã foamea. Am gãsit un covrig uscat prin ruksac şi la-m ronţãit. Mã sãturasem de citit, tot confortul mi-a dispãrut brusc şi nu mai aveam nici un chef sã citesc, la gândul cã o sã stau o noapte întreagã sã dorm în bibliotecã. Era vara , cald, prin mai la sfârşit, dar totuşi sã dorm acolo pe bãncile acelea de scândurã nu prea îmi dãdea mana. Am început sã mã plimb de colo, colo ca un leu într-o cuşcã. Când îmi arunc ochii pe un ziar ce vãd, o revistã uitatã de un student sau aruncatã, sau poate lãsatã acolo cu bunã intenţie, era Echinox. O citise şi o aruncase. Aşa cã am luat-o, parcã eram un deţinut în celula care pune mâna pe un elixir. Era îndoitã de la mijloc, aşa cã am aşezat-o de la început ca sã o pot citi. Când mã uit, pe prima paginã ce vãd. O figurã a unui individ, slab, deformat, cu nişte ochelari negri pe nas de îi acoprea toţi ochii, cu rama neagrã şi latã aşa cum se purtau pe vreamea impuşcatului ca sã arãţi cã eşti rasat, acest individ era pozat cu un cap al lui mare, în spatele unor gratii de geam nu de puşcãrie, cu o gramadã mare de cãrţi care se rãsturnau peste el, iar dedesubt era scris mare cu negru sub ochii holbaţi ai individului: ” trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”.

Când am vãzut o asemenea arãtare, am început sã râd de mã ţineam cu mâna de burtã.

- Bã, eu semãn cu ãsta, ha ha ha ha

Era imaginea mea în oglindã, o imagine care se uita batjocoritor la mine. Tipul care pozase era nespus de frumos de dupã ochelari, dar cu figurile bicicletelor mari, negre si urâte care se uitau strâmbându-se la mine, avea o figurã aşa de pocitã şi de haioasã, de strâmbatã de îţi venea sã râzi la fiecare cinci minute.

Am aruncat ziarul cât colo, râdeam şi iar mã uitam la el. M-am dus la baie, m-am spãlat pe faţã ca sã îmi treacã somnul şi enervarea, plus cã aveam o uşoarã senzaţie de nãduşealã cã nu mai erau geamurile şi uşile deschsie, parcã nu aveam aer şi trebuia sã mã duc sã mã rãcoresc. M-am mai învârtit pe ici pe colo, m-am mai uitat pe geam la oamenii care treceau grãbiţi , la troleibuzele care mergeau aşa de lin agãţate de sârme, la tramvaiele care huruiau de se cutremura pãmântul, mã uitam aşa la toate care treceau pe sub ochii mei, eu care eram cocoţatã aşa de sus pe geam, vedeam totul de la distanţã fãrã sã fiu vãzutã.

Dupã care mi-am zis în gând

-Deci aşa dom’le, “trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”, ha ha ha ha nostimã treabã…ha ha ha ha..deştept care a fãcut asta.

Uitându-mã la ziarul acela mi-a venit din nou pofta de Kant, mã calmasem, am mai citi o bucatã de timp, dupã care m-am întins pe masa de lemn, mi-am pus nişte scaune şi m-am culcat.

A a doua zi m-am sculat devreme, pentru cã dormisem destul de greu pe scândurile acelea, am pândit când a venit bibliotecara, de data asta nu a mai întârziat, m-am ascuns la baie cu cãrţi cut tot, sã nu mã vadã şi sã mã dibuiascã, dormisem în spaţiu interzis, am ieşit tiptil de acolo, şi m-am dus în camin unde am tras un pui de somn ca la mama acasã, la ţarã, în satul meu, vara, cu ferestrele deschise, şi cu miros de copac, grãdinã şi iarbã intrându-mi pe geam.

Aseară, am intrat în camera de zi,
Sub lumina candelabrului de cristal
Tu nu erai, alunecaseşi în obiecte
Viaţa se pierduse de tine şi nu ştiai.
Tăcerea îmi arăta o femeie indiferentă
Altfel luna, nu ar fi intrat pe fereastră la masa de scris,
Umbrele ei se tem de lumina ochilor tăi
Şi uşa se deschide singură
Fără să intre cineva.
I-am spus să nu te mai alunge
Să nu-ţi mai fure din gânduri,
Ea ne iubeşte şi-şi consumă mereu
Sângele său cald injectat morţii.

Să stăm împreuna în cea mai oribilă seară
Şi vom pleca dacă nu ne place,
Să citim propria noastra poveste
Atât de bine, ca vom sări în sus ca arşi
Şi nici nu ne vom recunoaşte tăciunii.
Să nu o determinăm prin îndemnuri
Pe femeia indiferentă, ascunsă în carapace
Să ne împărtăşească dorinţele unei iubite.

O auzisem spunând obosită:
Taci şi întoarce-te cu spatele să nu mă vezi
De ce te fereşti?
Nu mă feresc, mă apăr, dragule,
Privirea ta înfiptă-n mine, mă poate ucide,
Pentru că sunt firavă şi trecătoare
Dar privirea mea era dusă-n afară.
Despica noaptea şi puteam intra în ea
Pe porţile care duc dincolo
Fără să ne mai întoarcem înapoi.
Sunt frate, femeie, cu gândurile tale negre
Cu temerile tale cele mai mari
Cu minunea care dă viaţă, pietrei
În care-ţi rămâne esenţa şi forma.
După plecarea ultimă,
Să ne prefacem în altceva
Aşa cum ne-au plămădit în mâini, frumoşi.
Să ne bucurăm de trecerea vremii
Niciodată nu ne va pierde
Fiindcă mă strecor înlăuntrul tău
Atât de mlădios că uneori simt:
O sete în gura ta, o ardere în inima ta
Alteori văd iubirea
Numai prin ochii tăi.

Porcul, pe numele lui adevărat Ion, fusese încă de mic un fel de Godzilla printre tovarăşii de joacă. Mama lui spunea că e bine făcut, are oasele mari căci semăna cu taică-su, dar Ion nu avea de unde să ştie asta, căci nu-l cunoscuse niciodată. Nu exista nici măcar o amărâtă de poză cu el, să-şi facă o oarece idee. După ce se despărţiseră, maică-sa aruncase pe foc tot ce-i amintea de cel ce-o lăsase cu burta la gură şi fugise în lumea largă. Pe când Ion mai era încă în stadiul în care alegerile lui esenţiale se rezumau la trecerea de la ţâţă la biberon, cineva de la Poliţie venise să-i anunţe că „tăticul” murise într-un accident de maşină. Singurul lucru pe care l-a făcut maică-sa la aflarea veştii, a fost să-şi reschimbe numele de familie, în fostul ei nume de fată. Atâta tot.
- Fiecare primeşte doar ce merită!, îi spunea lui Ion, pe când acesta îmbârliga litere şi semne pe caiet, prefăcându-se că-şi face temele.
- Taică-tu a fost un laş şi în final a căpătat exact ce-a meritat! El ce, credea că scapă?! Cel de Sus vede totul, mamă, chiar dacă nu spune nimic!
Ion, mai încet la minte, nu a înţeles în primele momente cine era ăla de sus, căci ei, la bloc, stăteau la ultimul etaj şi deasupra lor nu era nimic.
Şi-a scos limba afară şi şi-a umezit buzele, pregătindu-se să întrebe despre ce era vorba, dar maică-sa, ghicindu-i intenţia, i-a luat-o înainte:
- Vorbesc de Dumnezeu, mamă, de Dumnezeu de sus, din ceruri…
- Are acolo casă?, a întrebat el curios.
- Of, mormăise maică-sa, chiar nu înţeleg ce vă învaţă ăştia la şcoală în ziua de azi… Are casă, are palate, are tot Raiul la dispoziţie, are tot ce vrea el, că doar e Dumnezeu, nu?…
- Vreau să mă fac şi eu Dumnezeu când voi fi mare!, visase Ion cu ochii deschişi.
- Nu ai cum să te faci Dumnezeu, râsese maică-sa. Dumnezeu nu poate fi decât unul singur!
- Păi, continuase Ion, mă fac când moare el…
- Dumnezeu nu moare!, ridicase maică-sa tonul şi apoi aruncând o privire fugară peste caietul de teme, îi lipise una peste cap.
- Ce mama naibii faci acolo?!… Scrie copile, scrie şi învaţă, că altfel ajungi ca taică-tu.
Ion înghiţise în sec.
- Adică o să mor în accident de maşină?
- Nu, Doamne fereşte! Vroiam să spun, că o să rămâi prost! Că şi ăla când l-am luat de bărbat era ditamai tălâmba! După aceea s-a mai deşteptat el, dar nu într-atât de tare încât să nu mă lase şi să fugă… A dispărut fără să lase nimic după el…
- M-a lăsat pe mine, mamă!, a exclamat Ion bucuros, că în sfârşit era şi el pe fază şi dădea un răspuns bun.
-Da, a făcut maică-sa, aici ai dreptate. Numai că şi pe tine te-a lăsat unde te-a băgat! Nu te-a îngrijit el, nu ţi-a dat el să sugi!
- Hmmm…, a mormăit Ion. Păi de la bărbat de unde să sugi?!
Maică-sa şi-a muşcat buzele şi a tăcut din gură. Câteodată era mai bine să nu zici nimic…

Într-un final, Ion reuşise să termine şcoala generală, căci profesorii făcuseră un efort să-l treacă şi să scape de el. Niciunul nu-şi dorea ca la orele lui, să aibă un elev cât un taur comunal cu priviri de ucigaş. La liceu, făcuse a noua şi a zecea şi după aceea se lăsase. Muncise câţiva ani pe un şantier de construcţii, de unde fusese „eliminat” dintr-un motiv simplu: deşi nu practica stomatologia, în urma unui mic scandal, îi scosese unui inginer câţiva dinţi.
Prezentat la un aşa zis „examen”, fu admis la Primărie ca paznic, din lipsă de angajaţi. Atunci îl cunoscuse pe Cocoşatul. Acesta era baştan mare, cu buzunarele mereu foşnind şi pe faţa-i vicleană, avea lipit un rânjet permanent de parcă făcea reclamă la o pastă de dinţi. Primul contact îl avură atunci când Cocoşatul îl rugă pe Ion să dea şi el „o mătură la secretară, că e o grămadă de mizerie acolo”.
Ion, înţelegând ca de obicei altceva, îi dăduse prompt răspunsul:
- Oho, cum să nu şeful! Păi aia nu are nici douăzeci împliniţi, cum să nu-i dau!? Nu ai văzut că toţi se uită după fundul ei? Acum mă duc şi îi dau o mătură! Dar, îi zic că mi-ai dat tu voie, sau mă duc pur şi simplu?
Cocoşatul reuşise cu greu să-şi închidă gura rămasă larg deschisă, după care răcnise:
- Bă nesimţitule, tu de ce naiba vorbeşti?!…
Ion îl privise oarecum mirat şi îi făcuse cu ochiul.
- Păi, mă duc şi îi trag o mătură, nu?
- Bă, tu ai tărâţe în cap, sau ce dracu? Ţi-am zis să-i dai o mătură pe jos!
- Aha!, a făcut Ion, proaspăt luminat. Păi eu îi dau şi pe jos şeful, dar crezi tu că vrea cucoana aia cu tocuri până la genunchi să-şi frece fusta de podea? Mai bine îi dau o mătură pe birou!…
Cocoşatul s-a scărpinat în mijlocul cheliei şi s-a uitat la Ion din toate părţile. Făcând un efort imens să se calmeze, i-a mai explicat încă o dată:
- Mă omule, ascultă bine! Vreau să iei o mătură, adică obiectul acela cu care se mătură, să te duci cu acea mătură în biroul secretarei şi să dai cu ea pe jos. Să mături! Cu mătura, nu cu secretara!
- Acum am înţeles!, a făcut Ion fără niciun chef.
A luat o mătură de după uşă, a urcat la etajul unu, a intrat în biroul secretarei şi a dat cu mătura pe jos. Adică a dat cu ea de podea. Femeia l-a privat mirată, după care l-a întrebat:
- Nu te supăra, dar poţi să îmi explici ce tocmai ai făcut?
Ion şi-a introdus gânditor un deget în urechea stângă, după care a mormăit:
- Păi dacă nu eşti atentă…
A ridicat mătura şi i-a mai dat încă o dată drumul să cadă, de data asta mult mai uşor.
- Acum te-ai prins?
- Păi…, ai avut o mătură în mână şi acum e jos, ce…
- Da!, a exclamat Ion. Acum înţelegi! Eu am dat cu mătura pe jos la tine în birou! Să le zici la toţi dacă întreabă, să ştie că sunt om pe care te poţi baza, da?
Secretara nu a mai reuşit să scoată nici măcar un cuvinţel mic de tot şi aşa Ion, a ieşit pe uşă, gândindu-se că ăia care ziceau că secretarele sunt proaste, aveau perfectă dreptate…

Am rupt o crenguţă de cireş înflorit
Şi o pun la crucea ta, Ioane,
Îţi plăceau cireşele coapte bine şi strugurii
Acum te mistuie pământul,
Pe mine mă mistuie boala şi singurătatea.

Satul e la fel cum l-ai lăsat
Cu fete şi feciori mândri,
Cu jocuri şi cântece faine,
Feciorii se însoară la vreme
Duminica asta a avut nunta, din neamul tău
Feciorul lui Gheorghe al Spânzului.

În rest, bătrânii împuţinaţi aşteaptă
Satul curge, oamenii pe care îi ştii
Încet, încet vin la tine
O să vin şi eu
Ai răbdare.

Ai muncit mult, odihneşte-te-n pace,
Dumnezeu să ne aibe-n grije,
Am plecat.

Secvenţă de la lansarea antologiei LA QUINTA ESSENZA de Gellu Naum (ediţie bilingvă de Geo Vasile) la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia, 11 iunie 2009.

Cresc picioarele-n pantofi de zapadă
Degetele ies afara prin găuri de frig,
Mă zbat să-nfloresc în lemn de zadă
La porţile tăcerii, iubirea o strig.

O vampă pierdută-n interjecţii fluide
Îmi desţeleneşte abisul între margini,
Loveşte refuzul cu insinuări şi decide
Să stoarcă prezentul bolnav din imagini.

Se frânge durerea, se spintecă destinul
Cu umbre fugare se acoperă locul,
În golul tăcerii primeşte preaplinul
Aşa cum se cerne, o să-mi fie norocul.

Şi miza e-n joc pe fluturi se plimbă
Cu noaptea pe întinderi străine de ape,
Între roţi luceferi lumina şi-o schimbă
Încearcă prin timp tunelul să-şi sape.

Drumul aleargă prin gânduri şi vise
Prin viaţă străbat un singur parcurs,
La porţile tăcerii intrarile-s deschise
Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs

Aşteaptă-mă, iubito, la porţile ierburilor
Unde vămile cuvântului se vor termina,
În laptele macilor pe praguri de rouă
Şi lumina se va răzvrăti pe frumuseţe,

Să dăm bună dimineaţa răscrucilor solare
Cu sunet de crin învăluit de stele
În anotimpuri care vor trece-n alte împărăţii
Cu gândurile împletite-n albe vise.

Apoi caută-mă, la cumpăna apelor ţării,
Cu irisu-n aşteptarea luntrei de aramă,
Până-n târziul nopţii când voi sosi
Pe văile timpului plăsmuite-n balade.

Aşteaptă-mă, iubito, la horele fântânilor
Ca să jucăm brâul pe ulcioarele tale,
Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă la porţile sărutului,
Unde părinţii au adormit îndrăgostiţi.

Oraşul viu deasupra mă îngloda în tină
Istoricii-n necropole întrezăreau idile,
Curgeam adânc în mituri, din leneşa rutină
Straine păsări albe cloceau peste pupile.

Prezentul tău de astru cu aripile sparte
Mă cheamă azi să gust plăcerile lumeşti,
De n-ar fi iarba care-n ochiul ei desparte
Mocnita nepăsare din ritul ce-l rosteşti.

Ramân în mine însumi coborâtor din doină
Cuvinte de tortură în săbii să le sun,
Simţirea arsă-n lutul mucegăit de moină
În nesfârşita cupă a lumii s-o adun.

Înfrânt urc în columnă pe caii salbatici
Cu gânduri ascuţite pe pietrele de moară,
Victoria-i o nunta şi-n ochii mei romantici
Sărutul pân’ la masa tăcerii se coboară