Arhivă pentru ‘numărul 33’

Răzvan Ventura

Încremenind acum în bunul de lut

Ori respirând mireasma veche de fum,

Un cuvânt stingher mi se opuse-n drum

Adulmecând uimit aerul stătut.

Ochiul rămase în cer rotund, pierdut,

Conturul rebel şi limpede acum

C-un roi sângeriu în zâmbetu-i postum

Se-ncovrigă zănatic la început.

Sucit în gol, întors într-o spirală

În timp şi spaţiu pe veci înfăşurat,

Sări verbu-mpleticit în sfială,

De glod pătruns şi de sens fiind apărat;

Era ceva din spaima infernală

În pasul timid şi-n râsul lui blazat!

Silviu Someşanu

Ca un curcubeu prin lacrima ploii
am colorat imaginea ta
şi-ţi modelez sufletul,
ne-am dus smeriţi în vâltoarea cuvintelor
sunetele ne-au vindecat auzul
şi am început să fredonăm
din silabe iubirea.

Ne-am culcat lângă ferestra lunii
razele ni s-au înstelat
şi visele…

te înţeleg deasupra însingurării
şi te presar cu petale pe gânduri,
alungi somnul
până noaptea te-nfăşoară
în faldurile tăcerii.

Panciu 1985

Geo Vasile

Pe 11 iunie a avut loc la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia lansarea unei masive antologii bilingve Gellu Naum “LA QUINTA ESSENZA. A CINCEA ESENŢĂ” apărute recent în Italia, la Editing Edizioni, Treviso. Volumul cuprinde o amplă cronologie a operei marelui scriitor suprarealist, precum şi un eseu intoductiv, ambele aparţinînd italienistului şi criticului Geo Vasile. Au luat cuvântul directoarea Institutului, Monica Joiţa, prof. Silvana Tamiozzo de la Universitatea Ca’ Foscari şi criticul Nicola Cecconi. Cu aceasta ocazie, a doua zi lui Geo Vasile i s-a decernat la sediul Primăriei de către asesoarea pentru producţie culturală şi relaţii internaţionale, ex-deputata Luana Zanella, medalia oraşului Veneţia în semn de recunoaştere a activitaţii sale de promovare a relaţiilor culturale româno-italiene. La plecarea în ţară de pe aeroportul Treviso, Geo Vasile a avut plăcerea să se întreţină amiabil cu scriitorul Paolo Ruffilli, prieten al literaturii şi artelor române, prezent în bibliotecile şi librăriile noastre cu mai multe volume de poezie şi proză. Cunoscutul autor italian a ţinut să-i dăruiască traducătorului său în limba română versiunea italo- spaniolă a volumului “Diario di Normandia” (premiul Montale), apărută recent în Mexic.

Nastasia Savin

Volumul Versuri. Ideea. Ciclul Morţii reprezintă un titlu important în lirica generată de război, dar, la fel ca în Balaurul Hortensiei Papadat-Bengescu sau ca în volumul Scut şi targă a lui Perpessicius ,,e izbitoare ruptura cu retorica marţială şi cu imaginea festivă. Identitatea greu de confundat, modul propriu de a dialoga cu realul se recunosc îndată în Ciclul Morţii, spre deosebire de poezia lui Perpessicius, care refuză şi edulcorările, dar păstrează discreţia în notaţii, face loc şi ironiei.”
În ceea ce priveşte opinia lui Franco D’Intino, conform căreia, ,,eul” implicat în atribuire opus unui ,,tu” reprezintă o strategie a autorului de text prin care identitatea autobiografică pune din ce în ce mai mult accentul pe termenul ,,bios vita”, recombinând perspectiva eventualei reflexivităţi a actului de scriitură , în Ciclul Morţii, sensul existenţial nu semnifică o simplă transcriere a unei existenţe reale, pentru că poezia ,,a devenit, ea, tot aşa de reală ca şi existenţa, a devenit viaţă. Însă, în acelaşi timp, pe măsură ce poezia «s-a degradat», viaţa însăşi a suferit o transformare: ea nu şi-a pierdut conturele reale (morţii, obuzele, mizeria), dar şi-a pierdut caracterul imediat, contingent.”
Unul dintre aspectele care au fost remarcate este faptul că războiul din Ciclul Morţii, este văzut în mod neeroic, este considerat un război lipsit de sens, un război absurd, în care hazardul este acela care guvernează. La această idee putem adăuga şi opinia criticului Nicolae Manolescu privitoare la poemele din Ciclul Morţii, conform căreia acestea sunt ,,înrudite cu paginile din partea a doua a romanului Ultima noapte de dragoste… Războiul, fără nimic eroic, e descris dinăuntru cu teroare şi oroare. Versurile alcătuiesc un fel de jurnal de campanie, ţinut nu prea strict, pe file smulse din carnet.”
Ciclul Morţii, constituie, conform lui Ion Sîrbu, ,,intrarea lui Camil Petrescu pe poarta cea mare a literaturii şi apariţia lui în volum în 1923, precedată de poezia Ideea, avea să însemne un moment de seamă în evoluţia scrisului românesc al epocii.” Războiul din Ciclul Morţii aduce în prim-plan un soldat fără biografie, un actant care îşi curăţă cu grijă arma şi lopata, cele două elemente ale morţii, care îşi pune cruciuliţa la gât, şi este gata pentru o nouă zi, pentru un nou atac: ,,Cruţă-ţi cu grijă arma şi lopata/ Şi pune-ţi cruciuliţa la gât./ Fii gata/ Pregăteşte-ţi frumos sufletul,/ Omoară în el – de azi – tot trecutul.” (Versuri pentru ziua de atac) deoarece, singura lui atitudine trebuie să fie cea de acceptare.
Un alt aspect care reiese din parcurgerea volumului este că poezia este dominată de un sentiment de tensiune, de o permanentă senzaţie de pândă: ,,Urcam pe drumul plin de bolovani şi seara,/ Lăsând în spate cea din urmă zi/ Pândeam, pândiţi de negurile vii/ Gândind la fiecare bot de deal:/ Aci va fi…”, în timp ce în cazul existenţei absolute trebuie să existe un anumit titlu de raţionalitate, fără ca acest lucru să însemne identitate .
De altfel, poeziile din Ciclul Morţii prin problematica abordată oferă lectorului, pe de o parte, tentaţia unei poezii care se refugiază în abstract, în artificiu, iar, pe de altă parte, esenţa întâmplărilor, realitatea ipostazierilor ideilor /vs./ sensibilitate molcomă, aşa cum putem observa şi prin intermediul versurilor: ,,O, încă-o dată, ai tot timpul;/ Nu te teme./ Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi./ Omoară-ţi sufletul de cu vreme,/ Ca să poţi mânca liniştit./ (Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.)/ Prietene soldat,/ Ucide-ţi sufletul cu grijă;/ Restul n-are nici o însemnătate;/De va fi glonţ sau colţ de schijă,/Până la tine nimic nu va străbate.”
În acest mod, poemul Marş greu poate fi văzut ca un document pentru o existenţă trăită, în care ordinea este simbolică, misterioasă, iar individul care populează această lume nu mai simte lumea ca pe o dimensiune mistică, ci reuşeşte să vadă în ea replici care răspund propriilor sale senzaţii; omul şi lumea sunt unul. Individualitatea s-a pierdut, soldatul reprezintă o parte dintr-o: ,,(…) specie gigantică şi nouă/ De viermi masivi şi cenuşii.” Această imagine ,,de uriaş miriapod” este asimilată de către Nicolae Manolescu cu portretul realizat de Dante coloanei osândiţilor: ,,Oamenii merg fără să ştie încotro, ca o turmă sub biciul nevăzut al soartei, cu picioarele grele, cu capetele-n piept, într-o coloană de osândiţi din Infernul lui Dante. Pedeapsa lor e de a nu întâlni niciodată capătul, căci cu cât merg mai mult, cu-atât mai lung e drumul.” : ,,De nopţi întregi prin pulberea uscată/ Şi mai înecăcioasă decât fumul,/ Mărşaluim spre miazăzi/ Şi / Cu cât mai mult înaintăm/ Cu-atât mai lung e drumul”
Trebuie să reamintim că în poemul Marş greu, ca de altfel, şi în restul versurilor din Ciclul Morţii, individul este ,,pierdut în mulţime, anonimizat, devenit o realitate statistică, omul camilpetrescian se metamorfozează într-o fiinţă elementară şi decăzută.” Semantismul textului este legat de două aspecte: pe de o parte, avem reluarea şi accentuarea sub diverse forme a greutăţii marşului prin sintagme precum: ,,Târâm picioarele/ Istovitor,/ Inert.” sau ,,Sleiţi noi ducem înainte/ Picior după picior,/ Împleticit/ Stăruitor.”, iar pe de altă parte forma adverbelor negative nu şi nici, care pun înţelesul unor verbe în relaţie de excludere: ,,Nu ştim/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim.” Opoziţiile fundamentale dintre aspectele existenţei sunt indicate prin folosirea interogaţiei: ,,Sunt zorile prafu-a devenit mai alb?/ Ieşim cumva din haos?”, care, astfel, oferă posibilitatea pentru a se introduce metafora drumului. Această metaforă concentrează un proces existenţial, un drum al vieţii în care individul se pierde în mulţime, se anonimizează, devine o simplă realitate statistică, toate acestea având drept consecinţă faptul că ,,pierderea individualităţii echivalează cu pierderea calităţii de om” . Întreaga poezie stă sub semnul cuantificatorilor generici: mult (,,nopţi întregi”, ,,ţărână lichidă”, ,,picior după picior”) /vs./ puţin (,,sevă”, ,,o mască”, ,,resturi”) şi specifici: viziunea singularităţii unui ,,noi” oscilant (,,Ni-e trupul în sudoare fiert”, ,,În nări ni s-au clocit depozite impure”, ,,Ne scurgem în coloană, fără şoapte”, ,,Noi tresărim”) şi un ..voi” în care identificăm un ,,ei” subînţeles, în urma unui ,,alţii” (,,De care ne lovim”) deci, sub forma pluralităţii. Câmpul semantic al lui ,,noi” apare dilua pentru că instanţa lirică se (auto)prezintă în dublă calitate, de om real (,,Ca-n ţintirm/ Ne îngropăm,/ Ne odihnim”) şi ca autor de text: ,,Din depărtare de-ai privi,/ Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit/ O specie gigantică şi nouă/ De viermi masivi şi cenuşii.” (Marş greu, Ciclul Morţii). Imaginea cirezii apare ca o oglindă a sinelui, dacă plecăm de la ceea ce afirmă Jean Chevalier în legătură cu simbolistica animalului ,,reprezintă straturile profunde ale inconştientului şi ale instinctului.” .
Aşa cum vom constata, în cele ce urmează, în Ciclul Morţii apa nu reprezintă spaţiul genezei, ci „neant substanţial” despre care amintea Gaston Bachelard. Este avută în vedere, deci, acea regresiune care precede un nou ciclu, implicit realitatea primară. Devenite oglinzi ale închiderii eului, întinderile spaţiale sunt nişte simple reflectări ale morţii fiinţei, întrucât ele provin din lacrimile cosmice, mereu în cădere, care sunt, de fapt, izomorfe apei disolutive. Eul „are destinul apei care curge. Apa este în adevăr un element tranzitoriu. Ea este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Fiinţa sortită apei este o fiinţă în vertij. Ea moare în fiecare minut, fără încetare ceva din substanţa sa se prăbuşeşte. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului care străpunge cerul cu săgeţile sale; moartea cotidiană este moartea apei, ea sfârşeşte mereu prin moartea sa orizontală”
Despre versurile sale, Camil Petrescu. spunea că prezintă notaţia doar ca prim plan, şi că acestea pot fi citite şi fără aceasta dând ca exemplu poezia Ideea care poate fi citită ,,renunţând la introducerea de notaţie, începând cu acel «dar» opozitiv” , iar Versuri pentru ziua de atac încep cu adevărat abia de la: ,,Unic, imens şi nou/ Va sta- naintea noastră câmpul de bătaie.”
Afirmăm, din nou, că în Ciclul Morţii, deci, şi în poezia Versuri pentru ziua de atac se oferă lectorului posibilitatea de a accede la o reprezentare a lumii ca discurs al autoreprezentării urmărind produsul conştiinţei ca generator al unei noi realităţi: ,,Prietene soldat,/ Cu toate că afară plouă,/ Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec/ Şi mintea şi puterile noastre./ La un pas de sufletele noastre/ Mâine / Se va petrece poate ceva nou.”
În opinia lui Ion Ianoşi , intelectul este principalul instrument care ,,leagă, contradictoriu, substanţa şi intuiţia, corelează subiectul cu obiectul”. Versurile lui Camil Petrescu nu sunt decât nişte ,,cadavre de idei” : ,,De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:/ Cu raniţa şi arma în spinare,/ Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric/ Ne vor purta întreaga noapte/ În şoapte./ Târziu ne vor opri în faţa porţii/ În faţa porţii nevăzute-a morţii.”. Restul poemului anticipează capitolele din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” şi ,,Wer kann Rumänien retten?”, mai precis ultimele scene de luptă. Caracterul absurd al războiului devine un leitmotiv în versurile lui Camil Petrescu, imagine nouă în literatura română „nu-i găsim corespondenţă în imaginile cultivate de, să zicem lirica lui Alecsandri sau Coşbuc” , Camil Petrescu fiind ,,singurul dintre poeţii care comunică fiorul participării directe la lupte, într-o formă autentic novatoare, de o puternică originalitate (…) poezia sa (…) vizând semnificaţii existenţiale mai ample decât acelea vizibile imediat.”
În general, legătura dintre real-uman-viaţă-muzică reprezintă elementul esenţial şi necesar, conform lui Angelo Marchese, sugestia în cadrul poeziei ţinând de fascinaţia foneticii, aşa cum putem observa şi în Versuri pentru ziua de atac: ,,gata”, ,,lopata”, ,,gât”, ,,mare”, ,,atât”, ,,ordine”, ,,spinare”, ,,-ntuneric”, ,,noapte”, ,,şoapte”, ,,porţii”, ,,morţii”, vocala ,,e” domină, având un rol important în muzicalitatea versurilor.
Pe de altă parte, Mihail Ilovici afirmă faptul că toate lucrările literare ale lui Camil Petrescu, în special volumul Versurile prin Ciclul Morţii conţin ,,implicaţii autobiografice numeroase, din a doua parte a campaniei dacă nu geografice-documentare, în orice caz real-psihologice. Drumul morţii înfăţişează aspectul frontului de la Oituz, unde s-a aflat scriitorul după retragere, în 1917.” Lumea din acest ,,ciclu al morţii” este înţeleasă pe baza propriilor principii: investigarea fondului lăuntric al relaţiilor istorice omeneşti lăuntrice care: ,,Desparte două lumi/ Ce nu se pot pricepe categoric,/ Căci pentru-acelaşi sfânt/ Au alt cuvânt,/ Desparte/ Trecuturi cu cuprinsul alegoric,/ Descrise fiecare-n câte-o carte.”(Drumul morţii)
Astfel, în poezia lui Camil Petrescu, conform lui Eugen Lovinescu, peisajul ,,nu e interior ci exterior: directă, şi deci valabilă numai prin preciziune, sau figurată, şi deci crescută printr-o imagine, notaţia are caracterul pur obiectiv.” Exteriorul, ca spaţiu claustrant al eului, ia aspectul de labirint, iar perspectiva acumulează câteva repere spaţiale: ,,Şi-n faţa noastră/ Pe undeva pe-aproape,/Pe unde noaptea se aud intermitent/ Loviri de sape/ (De zile-ntregi îi căutăm atent/Dar nu-i găsim)/ Temuţi, de nevăzut/ Sunt Ei…”(Drumul morţii).
În ceea ce priveşte exigenţa existenţialistă putem aduce ca argument poezia Vecinicie , poem în care vidul interior este, afirmă Ovidiu Ghidirmic, ,,în consonanţă cu atmosfera pluvială, putredă, de rezonanţă bacoviană” , aşa cum, se poate observa şi din versurile următoare: ,,De zile-ntregi/ De săptămâni/ Şi peste tot e umed:/ Umezeală de pădure neagră, slabă./ Umezeală de coline singuratece şi reci,/ Umezeală de poteci,/ Pe coastă-alunecând pieziş…/ Plouă fără grabă” (Vecinicie).
Se observă că, din punct de vedere tematic, poezia reia câteva dintre constantele universului specific liricii lui Mihai Eminescu : motivul stelei care s-a stins, dar lumina ei încă dăinuie relaţia fiinţei cu sacrul etc. Repetarea lexemului ,,plouă”: ,,plouă fără grabă”, ,,plouă raze ude, grele, mohorâte”, ,,plouă tăceri”, transpune în registru grotesc atmosfera eminesciană a ,,stinsului amor” care ,,ne urmăreşte încă” prin versurile: ,,Din nesfârşit, se pare,/ Un secundar fantastic punctează vecinicia”. Versurile poeziei aduc la suprafaţă o atmosferă agonică. Filonul intelectualist continuă reprezentarea unui sistem de referinţă particular, viziune specifică al cărei resort psihologic este autenticitatea, grija pentru exprimarea ,,exactă”, stilul anticalofil. Lumea, reprezentată de bordei, pare fără suflu, fiind ,,Stropită crud de sânge”, reprezentare metaforică a lumii prin imaginea monstrului, metaforă revelatorie care apare în poziţia de conector poetic, realizând o dublă interpretare a lumii: sângele presupune viaţă, dar, în acelaşi timp, sângele crud presupune moarte. Axa sânge-moarte-somn în lirica lui Camil Petrescu reprezintă un mediator între planuri antinomice, cu funcţia de a institui etosul disforic. Poezia stă sub semnul Thanatosului: semnele sunt diverse, apar pretutindeni şi creează o atmosferă în care ,,Pe tăcute, / Ne răsfirăm spre locurile ştiute” provocând gânduri negre ,,Deasupra noastră, Măgura se-nalţă uriaş…/ Gata să ne-ngroape”, viziuni de coşmar ,,Cu tovărăşia morţii, neîntreruptă, lâncedă”, dispare iluzia supravieţuirii ,,De ce n-o fac?/ Nu ştim…/ Se vede că, iscusiţi, /Ei ne păstrează pentru ziua de atac.” (Cadavrul).
Observăm că atât prin Ciclul Morţii cât şi prin ,,jurnalul de front” se descoperă efemeritatea clipei, importanţa ei covârşitoare, absolutul ei. În măcel destinul este acelaşi. Intelectualului îi rămâne să-şi trăiască ,,existenţa destinală” sub semnul stării de veghe, să se singularizeze prin efortul de a recepta lucid, diferenţait toate semnalele realului surprins într-o stare de anormalitate. Încercarea războiului şi încercarea erotică trăite până la ultimele consecinţe întăresc fiinţa, singularizează eul. La Camil Petrescu ,,eul ieşit în întâmpinarea realităţii necesare şi indiferente cu tot conţinutul să sufletesc, se instalează ca pol cunoscător capabil să decidă asupra liniilor de forţă, să intervină valorant, să se instaureze drept cauză şi să modeleze orgolios efectele.”
Primăvara predispune, prin tradiţie, la reverie, la regenerare, la un nou ciclu de viaţă ,,E soare” şi speranţă ,,Soldaţii palizi au ieşit la soare / Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri”, aşa cum putem observa şi la începutul poeziei ,,Primăvara”, început care pare aproape optimist: ,,Fusese o mocirlă de zăpadă/ Pe cale de topire/ Şi noroi/ Care curgeau la vale în şuvoi./ Dar într-o săptămână vântul/ A însănătoşit pământul.” (Primăvara)
Iluziiile virtuale ,,E un descântec care plouă din soare” sunt aşternute pe vechile dureri: ,,Căci noroiul lacom s-a zbârcit/ Şi-a devenit/ Cu urmele-ntărite de bocanci/ O pârtie de galbene tipare.”ţipetele din ultimul vers ,,Die Sonne, Kamerad!” indică lipsa schimbărilor reale, preschimbă nostalgia pentru pace în frustrare, totul stă sub semnul dinamicului, limbajul este organizat în jurul verbelor: ,,nu intrăm decât pe brânci”,,,am bolit întreaga iarnă”, ,,n-a mai rămas nici unul dintre noi”, ,,a ieşit tot lanţul”.
Valenţele lexemul ,,alb” sunt actualizate în cadrul acestei poezii în mod diferit, dacă în primele versuri accentuează ideea de început, de schimbare a condiţiei existente, pe parcurs induce impresia unei atmosfere reci, dând senzaţia că sufletul este surprins într-un moment al trecerii sale într-o nouă etapă. În acest spaţiu infinit este ,,peste tot o albă şi fragilă sărbătoare”, şi ,,până şi taluzul de argilă râde” întrega existenţă consemând faptul că soldaţii ,,palizi au ieşit la soare”
Astfel, Camil Petrescu a reuşit, conform lui Eugen Lovinescu, să zdrobească ,,în cioburi oglinda poeziei; notaţia lui nu se exprimă totdeauna printr-o puternică imagine sintetică, ci lunecă adese la descripţie analitică, la alăturare voluntară de amănunte prozaice.”
Dincolo de aceste consideraţii, observăm că, paleta sugestiilor spaţiale este foarte bogată. Spaţiul închis este spaţiul de aici în care ,,Neliniştiţi, cu-auzul străbatem tăcerea”, în timp ce spaţiul deschis este cel de dincolo în care ,,se înalţă scânteind/ uşoară, o săgeată”. Ambele spaţii sugerează moartea. Infinita deschidere a spaţiului dă impresia închiderii: ,,Iar valuri de lumină lin se cern – / Când pentru o clipă,/ În fundul văii/ Sub conul de lumină/ Patrula-n siluete negre/ Se vădeşte vedenie în infern.” (Patrula). Spaţiul închis este sugerat şi de lexemul ,,mitralieră”, care marchează atitudinea constantă, principală, de violentare a propriei existenţe: ,,Şi scurt, mitraliere s-au dezlănţuit.”, ,,Porneşte iar macabrul clănţănit”, moartea poate sosi în fiecare clipă, iar ,,uscatul clănţănit de oase seci” semnifică, în mod indirect, indeterminarea situaţională, şanţul, mortul nu dau senzaţia, iluzia încorsetării ci, adversativul ,,dar” oferă senzaţia de trecere, dar este o trecere în tăcere. Sensurile poeziei fiind accentuate de încărcarea lexemului ,,tăcere” prin accepţia pe care Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant o oferă acestuia, şi anume tăcerea ,,este un preludiu al deschiderii spre revelaţie (…) deschide o cale de trecere.”
Sub aspectul imaginarului, poeziile trebuie să fie văzute ca un ciclu omogen. Din cele 13 poezii doar patru conţin elemente ale speranţei, aşa cum putem regăsi, de exemplu, şi în poezia Mâna. Lexemul-titlu ,,mână ”semnifică, de obicei, putere, dominaţie, speranţă. Totuşi, la Camil Petrescu sistemul referenţial goleşte de conţinut simbolul tradiţional, făcându-l să sublinieze tragismul: ,,O, mână groaznică de frate/ Care mă poartă/ – Sub ce de nenţeles osândă? – / Pe poteca grea de ură neagră,/ Dintre două lumi la pândă”(Mâna). Mâna caldă reprezintă un element de contrast cu rol de a evidenţia prevestirea morţii, a urii negre, se vorbeşte despre mână caldă, despre linişte şi despre soare, despre tăcere, este o tăcere lipsită de speranţă. Despre poezia Mâna, Eugen Lovinescu, nota că valoarea acestei poezii ,,nu stă numai în precizia descrierii ci în emoţia poetului care, în mâna soldatului, simte, ducându-l, însăşi mâna destinului.” În poezia Înălţare, ,,albul imens” presupune teama de neprevăzut, subliniază fragila privire spre ceilalţi, spre comunicare: ,,E alb/ E numai alb/ Ca-ntr-un ţinut alpin/ Cu grijă aşezat/ Sub un clopot de cleştar curat/ Prin a cărui transparenţă ideală/ Trec razele cu străluciri ca de beteală.” (Înălţare). Viitorul pare a nu rezerva ceva bun ,,Soldaţii au ieşit din gropi grămadă/ (…) /Pe rând şi aşteaptă porţia de ciorbă.”
Discursul din poezia Trecutul are drept obiect investigarea detaliată a războiului: ,,Căci de acest metal,/ Tăios şi imaterial,/În fiecare clipă sufletu-mi sfărâm./ Şi-adeseori,/ Privind sfios prin tainicul crenel de lut,/ Ca printr-un ochi de geam,/ Îmi pare/ Că printr-un magic dioram/Privesc spre alt tărm”
Ochiul reprezintă cunoaşterea absolută, este ochiul metafizic, epifanie a divinităţii. Totuşi, privirea printr-un ,,ochi de geam” poate fi receptată ca un indiciu al sfârşitului căci ,,Privesc spre alt tărâm”. Nu este o privire ca Logos creator chiar dacă privirea permite reorientarea spre centrul psihic profund: ,,Eşti tu acolo!”. Instanţa lirică surprinde efemeritatea clipei ca act al atingerii liniştii. Echilibrul sufletesc pe care: ,,Mistuitorul vis,/ Cu o voinţă grea – de dincolo –ne-a dăruit-o” naşte senzaţia de fantastic: ,,Întoarsă scurt de stratul transparent al zonei/ Ca de privirea căptuşită a Gorgonei/ Te cere năucită amintirii” Rezultă un raport al evoluţiei: singura certitudine constă în moarte: ,,Şi toată frumuseţea ta tresaltă/ Sub iscusita amintirii daltă.” Lumea este un mare ţintirim, mitraliera un preludiu al îngropării, iar soarele unica supapă a suportării existenţei.
Sentimentul acut al sfârşitului, noroiul, mirosurile pe care le regăsim în poezia lui Tudor Arghezi ,,Şi de mucigăite zdrenţe adunate” (Trecutul), ,,De ceară vânătă, de sânge” (Cadavrul), împiedică subiectul liric să se iluzioneze, singura certitudine este moartea: ,,Priveliştea apare deodată/ Ca o momeală de dincolo, stranie,/ Un început de danie/ Din nemurirea care ne aşteaptă.”(Înălţare)
În Ciclul Morţii există poezii legate de jurnalul de front: Marş greu, Repaosul, Versuri pentru ziua de atac, Camil Petrescu având meritul, conform lui Ovidiu Ghidirmic, nu de a ne fi dat un reportaj asupra războiului, ci de a fi creat o viziune proprie, personală asupra războiului: ,,Căci de la Riga până la Galaţi,/ Hotarele de ţară căpătară ochi…/ Încleştate ca-ntr-un spasm de dramă,/ Hotarele de ţară se privesc/ Prin mii şi milioane de ochi dospiţi/ De ură, de nelinişte şi teamă.”(Drumul morţii)
Afirmaţia pe care Hugo Friedrich o făcea în legătură cu poezia lui Mallarme, o putem regăsi în cazul poeziei lui Camil Petrescu „conştiinţa de sine sau dialogul interior sfârşeşte printr-o identificare cu lumea exterioară. Peisaj şi conştiinţă nu diferă decât prin aceea că unul îl exprimă pe celălalt. Graţie peisajului, conştiinţa se recunoaşte”
Astfel, structura fono-sintactică, perfect matematizată, exclude orice formă de spontaneitate. Valoarea structurală poate fi dedusă din gradul de complexitate a parametrilor poeticităţii lucide şi perfect cinice prin uzura lexemelor cheie: ,,Un crâmpei adânc din slavă,/ Din seninul înmuiat şi limpede,/ Din seninul cristalin, spre mine cată,/ Şi cetină firavă/ Mă-nvăluie ca o privire adorată.”(Senin)
Poezia reuşeşte să ofere prin materia sa, în conformitate cu afirmaţiile lui Aurel Petrescu, doar sugestii ,,mai mult sau mai puţin fugare referitoare la transformarea individului, cu statut de membru al unei colectivităţi, naraţiunea afirma din plin ieşirea lui Ştefan Gheorghidiu din egocentrism. Eroul declara că s-a întors din conflagraţie cu un sentiment metafizic al existenţei, care înlocuieşte neliniştea unei pasiuni prin o nouă nelinişte, corespunzătoare unui spirit agitat de întrebări înalte.”
Semioticienii consideră că orice ţesătură lirică poate fi desfăcută în paradigme lexicale, în izotopii care pot fi integrate în trei categorii fundamentale: Anthropos (alb, soldaţi, mitralieră, negru, sânge etc.), Logos (gropi, mocirlă, noroi, ochi etc.) şi Cosmos (clopot de cleştar, luna, miazăzi etc.). Cosmosul poetic este circumscris în imagini abstracte precum lumina, timpul, moartea, de elementele acvatice şi elementele celeste: ,,Se nalţă luna, tremurând”, ,,Plouă raze ude, grele, mohorâte ”, ,,mocirlă de zăpadă”, ,,râul cu luciri de cositor”.
În concluzie, războiul creionat în Ciclul Morţii este văzut dintr-o perspectivă neeroică, este un război lipsit de sens, absurd, în care acela care guvernează este hazardul. În Ciclul Morţii se reiterează cu fiecare nouă poezie atmosfera vieţii, a existenţei care stă sub spectrul Thanatosului, sub semnul jocului dintre alb şi roşu, negru şi galben. De aceea lexemele cheie stau sub semnul verbului ,,a fi”, verb de devenire care lasă loc semnificantului bivaloric al absenţei ca totalitate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Surse primare:
Petrescu, Camil, Opere, vol. I, Versuri, Ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, vol. I, II, Colecţia ,,Biblioteca de filosofie”, Seria ,,Filosofia universală contemporană”, Ediţie îngrijită, note şi indice de nume de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, Studiu introductiv de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Surse secundare:
Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995
Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Antologie, Selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă Adriana Babeţi, Postfaţă Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987
Călinescu, George, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, reproducere în facsimil a lucrării ,,Istoria literaturii române dela origini până în prezent” de G. Călinescu apărută pentru prima dată în Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941, Editura Semne, Bucureşti, 2003
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, trei volume, Traducerea a fost făcută după ediţia 1969 revăzută şi adăugită, apărută în colecţia “Bouquins”, Editura Artemis, Bucureşti, 1995
D’Intino, Franco, L’autobiografia moderna, Carucci Editore, Roma, 1989
Eminescu, Mihai, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de Paul Dugneanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1990
Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX- lea până la mijlocul secolului al XX-lea, traducere de Dieter Fuhrmann, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969 [1956]1
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidităţii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975
Ianoşi, Ion, O istorie a filosofiei româneşti – în relaţia ei cu literatura, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996
Ilovici, Mihail, Tinereţea lui Camil Petrescu (1894-1921), Editura Minerva, Bucureşti, 1971
Iorgulescu, Mircea, Prezent, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
Iosifescu, Silvian, Reverberaţii. Sainte-Beuve, Ion Ghica, Gh. Brăescu, Giovanni Papini, M. Blecher, Camil Petrescu, Jules Verne, Thornton Wilder, Colecţia Sinteze, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1973
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Marchese, Angelo, L’Officina della poesia. Principi di poetica, Arnoldo Mondadori Editore S.p.A., Milano, 1997 [1985]1
Mavrodin, Irina, Poietică şi poetică, Editura Univers, Bucureşti, 1982
Mincu, Marin, O panoramă a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, Constanţa, 2007
Petraş, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Petraş, Irina, Ştiinţa morţii, vol. II (Înfăţişări ale morţii în literatură), Colecţia Deschideri. Eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001
Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti,1972
Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Editura Junimea, Iaşi, 1973

Ioana P. Flutur

nesfârşit e departele acesta
din care vin spre tine
cu plus şi minus infinitul
înfipte în piept
ca doi electrozi

dar spune-mi
ce este acesta dintre noi
spaţiul
sau timpul?

eu nu mai ştiu-
realitatea mi se prelinge din ochi
şi tresărirea caldă poate fi ploaia
sau doar o inversare
de polaritate

Cornel C. Costea

din volumul UNDE DUMNEZEU VISEAZĂ (Ed. PRO VITA, Cluj-Napoca, 2009)

Nu-i nimeni să mă creadă şi să-nţeleagă versul
Pe care-l scriu cu palma pe umărul tău drept.
Nu-i nimeni să audă tăcerea mea şi mersul
Prin astă lume-n care doar trecerea-o aştept

Cu inima-n lumină, cu gândurile-n zarea
Aflată la-ntâlnirea cu îngerii din noi
Ce ştiu să liniştească durerea precum marea
Cea liberă să soarbă, din ceruri, albe ploi…

Învins de neputinţa de-a mă iubi mereu
Mă uit în ochii-ţi negri şi mor în Dumnezeu…

Cluj-Napoca, 25 ianuarie 2009

Mirela Savin

Actualitatea temei prezentului eseu este determinată de faptul că fenomenul narativ, în permanentă transformare, este continuu reinterpretat. Ion Luca Caragiale, scriitor important în perspectiva reprezentării naţionale, intră în categoria scriitorilor de sorginte moralistă dacă ne gândim la primul gând care ne străbate mintea atunci când spunem I. L. Caragiale.
Scriitura caragialiană prezintă o paletă spaţială sugestivă, pe tiparul lui D’Annunzio, în care moartea este egală cu întunericul actului de a trăi, nebunia cu dorinţa de a trăi. Opera lui caragiale, indiferent de tipar, de construcţie apare, printr-o lectură a previzibilităţii matematice, ca victorie a nebuniei morale asupra cotidianului obscur.
O scrisoare pierdută este o comedie simplă, aparent banală în care obiectul dramatic aparţine unui semn narativ, poate chiar poetic, secund, diferenţiat de semnele lumii, instanţa narativ-dramatică se raportează la realitate din perspectiva producerii textului şi din perspectiva polivalenţei mesajului narativ. Astfel, această comedie instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume, atitudine pe care o vom regăsi şi la Muşatescu sau Camil Petrescu. Lumea (re)prezentată este o lume în care imaginea prostiei irumpe în locul cuvintelor. Spaţiul comediei de care ne ocupăm în aceast punct al analizei nostre poate fi privit ca o lume unidirecţională, un declin al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupeşti şi banii se potenţează reciproc.
Textul lui Ion Luca Caragiale funcţionează ca un semn sinteză care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează şi activează tradiţia. Textul poetic al Cetăţeanului Turmentat uneşte, prin oximoron, lumile opuse, antinomiile sunt complementarizate prin artefact, prin iubirea interzisă a lui Zoe cu Tipătescu. Antinomiile sunt exprimate atât la nivel tematic, cât şi la nivelul structurilor sintagmatice, instanţa narativ-dramatică vorbeşte despre iubirea care îşi constrânge inventivitatea în tiparele rigide iar tema erosului thanatic reconstituie tensiune dramatică dintre personaje şi pentru că timpul iubirii este un timp ireversibil. Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Ion Luca Caragiale, lume care nu poate fi redusă la nişte modele perceptive.
Dacă aplicăm teoria lui Franco D’Intino, respectiv faptul că identitatea autobiografică presupune un spaţiu al căutării şi al descoperirii sinelui şi, indirect, al redescoperirii lumii înconjurătoare, rezultă că în comedia O scrisoare pierdută eul narativ-dramatic care scrie se modifică şi pentru că procesul de înţelegere a valorilor sinelui, autorului şi a lumii presupune coincidenţa între subiectul şi obiectul scriiturii. Astfel, legitimitatea autobiografismului presupune plăcerea actului de a scrie poate şi pentru că intenţiile autobiografismului nu se nasc prin conceptul de gen literar, ci prin legăturile dintre diverse coduri culturale, propriul rol social.
Autobiografismul pe care îl identificăm în această comedie, la acest nivel al analizei, este un produs al cititorului virtual prin intermediul diferitelor chei de lectură în realitatea extratextuală. Pe această linie, conform lui Franco D’Intino, în scriitura autobiografică vom identifica un eu istoric, Ion Luca Caragiale, un eu al cititorului, cel care citeşte fără a fi un lector avizat, unul contemporan realităţii prezente, lectorul avizat etc. La acest nivel al analizei autobiografice, cititorul virtual, avizat, poate să identifice motivaţiile scriiturii autobiografice: stimulul extern, autoritatea exterioară care manipulează scriitura, autorul fiind în postura de a confirma, perpetua şi sau refuza realul.
Timpul şi spaţiul sunt categorii clar stabilite, având o funcţie contextualizatoare, determinând dinamica textului. Identificăm un timp al creaţiei, timpul scrierii textului, un timp al istoriei narate, adică un timp al enunţului, atunci când sunt alegerile în acel ,,sat de munte”. Ordinea textuală este cronologică, simultană. Durata temporală nuanţează relaţia dintre timpul istoric şi timpul narativ, adică dintre scenele dialogate. Naraţiunea este singulară, cu topoi specifici descrierii de tip realist, aceştia având rolul de a fixa un context referenţial în care elementele de actualitate primează. Domină descriere reprezentativă, în care se insistă asupra funcţiei mimetice, dar şi descrierile în acţiune. Avem o descriere de tip Voir (adică, descriere de tip narator- actor).
Analiza de suprafaţă pe care am realizat-o în acest eseu legat de comedia O scrisoare pierdută pe axa autobiografismul a prilejuit observaţii relevante privind interdependenţa dintre text şi realitate.

Bibliografie selectivă:
Bidu Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionarul Ştiinţelor Limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura SEMNE, Bucureşti, 2003
D’Intino, Franco, L’autobiografia moderna, Carucci editore, Roma, 1989
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991

Nicholas Dinu

se prăvăleau în viaţa noastră grâne
cu ritmice echivocări în spic.
vindeam o prevestire pe nimic
din scârţâitul unei grinzi bătrâne.

eram în toiul nopţii doi nebuni
urcând spre cer icarice iluzii.
prin noi treceau emfatice infuzii
de primăveri vărsate peste pruni.

trăim acum o vârstă de urzici
scăldată în lumină cenuşie.
suişul dur pe amândoi ne ştie!
la cota B vom deveni bunici.

e-un timp de vindecări. ne-am curăţit
de soarele ce moare în vitralii.
ne înfloresc în sânge portocalii
şi-n carnea minţii plânge un cuţit.

Silviu Someşanu

E albă ziua încercuită-n vulturi
E viaţa ca o pradă, la prădat
Şi moartea care vrei s-o scuturi
Puţin s-o mai amâni pe altădat.

E visul ce pe sine se visează
În somnu’-nnoptat-n zbor de mierle
Cu gândul care-n gânduri se fixează
Un lanţ de gâtul timpului cu perle.

E noaptea, mătase-n falduri ruptă
Pornită să se întindă peste lume
Cu nemurirea, de moarte-ntreruptă
S-aşeze apoi durerea vieţii-n glume.

E iubirea îngălbenită-n jurăminte
În anotimpurile scurse-n sânge,
Promisiuni uitate de-a valma-n cuvinte
Când lacrima ploii pe obraz se frânge.

E tot cea fost şi nu mai este-n gânduri
Cuprinsul de iubire şi dragoste pierdută,
E chiar nimicu-n casa lui de scânduri
O stea cazută-n cenuşa vremii absolută.

Răzvan Ventura

Adulmec încă urma
Picăturii de ploaie
Ce a căzut pe pământ,  
Dar şi scrutez paşii tăi
Ferecaţi printre frunze.

Cred că încă o gheaţă
Şi-a lăsat cumva un gând
Abia brăzdând fruntea mea,
Şi de-atunci îmi plănge
O flacără în creier.

Iar eu mai caut încă
Dovada răsărită
A încă unei temeri
Obsedat de un nufăr
Pierdut de rădăcină.

Şi lacom de tristeţe.
Presar singur cenuşă
Şi pun cărbune aprins
Lângă cărbune aprins –
Ultimul meu gând de praf.