Dacă vei auzi iarba,
să-mi pui în chimir o sămânţă de gând
şi-n traistă dor, în loc de merinde,
cine ştie, dacă pe drumul străin
vor mai înflori vise
cu rod.
Şi cine ştie,
dacă fântânile vor sta în cumpănă
şi nu vor fi secate de dor,
altfel, voi adormi din amurg
acoperit cu o mână de stele.
Te voi visa în florile câmpului
flămândă de aer,
dimineaţa amintindu-mi doar pietrele drumului
care mă iubesc,
cu o durere de moarte.

Sibiu 1979

Ridicându-se
s-a atins,
de colţul unei stele
în cădere
şi rana
a devenit luminoasă.
Un nor mirat
de întâmplare
şi neatent
s-a ciocnit cu altul
şi să vezi încăierare
curgeau flăcările,
cu bubuituri
una dupa alta,
şi ploaia
învinuia arşiţa verii
De viaţa ofilită
Pe care o trăim
Şi murim cu sloganul
,,Să trăiţi bine!”.

Aş zice
că mi-e ruşine
dar utopia
întâmplării
mă face să sufăr
plictisit
minciuna,
cu care ne obişnuim
de mici
şi plecăm în lume
în căutare de vise,
împlinire de speranţe
şi nimic mai mult.

Va veni o vreme
când vom învăţa
să trăim drept,
vertical,
lângă coloana lui Brâncuşi.
Aşteptaţi timpul
care nu iartă,
ce mai contează
de voi depinde,
cât.
Prin suferinţă
se crează viaţa,
cu viaţa pre moarte călcând
vom învinge.

Am cumpărat jumătate de lună;

Arginţii grei răsunându-mi pe tejghea

Au răsturnat barbar ceaşca de cafea,

Sunând stingher a dangăt de furtună.

O fată zglobie venise şi ea

Cu salba-i jucând în stele nebună,

Citind în ghioc, în nori sau în rună,

Ghicindu-mi destinul în patima sa.

Pe jos întinsese trei boabe de zaţ

(Cu restul pătase un pătrat de cer),

Sorbi din Lactee cu jind şi nesaţ -

Zdrobind între dinţi un meteor efemer -

Prinzându-şi un şir de planete la braţ,

Smulse pe vecie dintr-un ev prosper!

Cresc picioarele-n pantofi de zapadă
Degetele ies afara la lumină, clopoţind,
Mă zbat să-nfloresc în lemn de zadă
La porţile tăcerii, iubire împărţind.

O vampă pierdută-n interjecţii fluide
Îmi desţeleneşte abisul între margini,
Loveşte refuzul cu insinuări candide
Şi stoarce prezentul bolnav în imagini.

Se frânge durerea, se spintecă destinul
Cu umbre fugare se acoperă locul,
În golul tăcerii primeşte preaplinul
Aşa cum se cerne, o să-mi fie norocul.

Şi miza e mare pe fluturi se plimbă
Ca noaptea pe întinderi străine cu ape,
Între roţi luceferi lumina şi-o schimbă
Încearcă prin timp tunelul să-şi sape.

Drumul e lung prin gânduri şi-n vise
În viaţă suntem împreună-n concurs,
La porţile tăcerii intrarile-s deschise
Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.

Vineri
zi de post
îngerii
dorm în adăpost
se vor trezi
la răscruci
pe
butuci de nuci
aripi le cresc
din umbre nocturne
pe trepte căzute
în peşteri rotunde

Lechinţa, 5 ianuarie 2008

Azi s-a dereglat maşina de trăit,

Se-oprea inexplicabil, mergea în gol,

Îi curgeau pe zimţi rugină şi petrol

Şi un sentiment bătrân şi hârbuit.

Mirosind suspect a spirt şi a formol,

Plin ochi şi revărsat, coşul de murit

Dibuia amar un drum către sfârşit,

Aştepta timid şi el înc-un obol.

O piesă-şi plângea jalea cea defectă,

Hrănind în sine tristeţea-i de metal,

Smulsă fiind acum din lumea perfectă,

Surghiuni un vis în ceru-i de opal,

Configurând mecanica-i abjectă

În zumzetul ei aspru şi cam banal.

crezi că aş confunda atât de uşor iubirea?
ştiu că de dincolo tu aştepţi altceva, mereu altceva şi pasărea trece doar o dată prin
fiecare loc, strigând- dar ce ştii tu despre iubire? nu ajunge să taci, să vorbeşti!

crezi că dacă îţi acopăr inima cu aripa îţi va fi de ajuns?
poţi să-mi răspunzi? ştii să răspunzi?

aştept în coaja mea în
coconul în
care mă prefac
că gândesc şi nu e din gând smuls răspunsul ci
din ardere

Nu plângeţi în faţa oglinzilor
Ele fac trecerea fără trecere-n materia lumii,
Ţipătul vostru mă taie cu cioburi
Şi-mi strânge în frunze durerea.
Nu ştiu dacă voi putea să nu mor
Într-o zi când soarele va fi izgonit
Din fântâna ochilor mei nisipoşi.
Visul nenăscut rămâne-n grădinile Domnului
Numai oglinzile mai păstrează atomii de vreme,
Să-mi încarc ornicele sufletului
Şi dimineaţa începe să cadă
Din marginea cerului, fierbinte,
Ca un sânge mirat, prin arterele timpului
Mereu grăbit să trăiască-n oglinzi.

Petru Hamat

1.
dimineaţa simt bruma lăptoasă cum se încercănează
pe urmele razelor de soare
mă ridic şi fac câţiva paşi pe aleile ce se întind
prin parcul din faţa blocului
salut vecinii care pleacă în grabă spre
locurile lor de muncă
mi se răspunde politicos şi nu pot înţelege
de ce atât de multă grabă
pentru ceva ce ţine
mai mult de o utopie a unei lumi pe care
o simţim ca fiind a noastră
şi nu prea

2.
mă întorc în apartamentul de la etajul 3 după
binemeritata cură de aer
şi parcă plămânii sunt mai puternici ca
niciodată
ochii vizualizează cele mai şmechereşti
imagini şi câinii de pe stradă par a-mi
lătra în urechi ca într-un vis
percep blocurile
de la periferia oraşului muncitorii ce ies
de la fabricile italieneşti
murdari se îndreaptă către autobuzele
pline de uleiuri şi
grăsimi
îşi dau mâna se sărută pe obraji
îşi iau adio în cel mai
urât mod cu putinţă
şi pleacă
cu speranţa că o nouă zi va aduce
cu ea plictisul şi vacanţa
de vară

3.
la prânz ies în întâmpinarea copiilor ce vin de
la şcoală aştept să mi se spună
ceva să aflu noutăţi
din mediul lor de convieţuire
dar mi se aruncă peste umăr
pacheţele de biscuiţi
mucuri de ţigară
şi mai rău decât atât urmele campaniei iniţiate grotesc
de către cei avizaţi: „Laptele şi cornul”
mă întorc în camera mea
supărat şi pus pe răutăţi
copilăreşti
deschid sertarul de la birou caut un creion
o foaie de hârtie slinoasă
şi încep să notez
impresii de adolescent

4.
aştept să se întoarcă mama să-i caut în sacoşă
nimicurile zilnice
ard de nerăbdare să o ştiu cum mă
alintă de fiecare dată
cu vocea ei cristalină şi să ştiu că dincolo
de comportamentul ei se află ceva
mai puternic decât
simţul ei matern –
singurătatea ce nu-i dă pace de când tata e
plecat într-o delegaţie ce pare
a nu avea sfârşit
ronţăi biscuiţi
în aşteptarea ei apoi încep să-mi rod
unghiile aşa cum făcea tata când
mergea la şcoala primară
şi gata
îmi spun că trebuie să termin de scris
în caietul adolescentului
aceste prostii

5.
aşez creionul jos la picioare simt cum frigul
de afară îşi face simţită
prezenţa
nu e încă primăvară şi totuşi soarele de afară
anunţă un circuit plin de
remuşcări al naturii
trag pe mine un pulover îmi iau papucii de casă
şi privesc cum de pe foaia
de hârtie literele
iau forme ciudate pare a se încarna
în destine umane
în ele văd şi simt cum nu mi s-a mai întâmplat
povestea mea
a vecinilor ce pleacă în fiecare dimineaţă
la locul de muncă
trişti şi resemnaţi
copiii care vin de la şcoală cu ţigara
în colţul gurii
muncitorii
care-şi plătesc înainte de toate cu leafa
primită în avans
paharul de rachiu şi femeile acelea
care nu mai ştiu cum să-şi împartă
viaţa pentru
a fi bine micuţilor ce plâng de foame acasă

6.
simt cum noaptea se face că doarme alături
de mine
mama mă minte de fiecare dată
când eu de fapt o urmăresc cum pleacă
de lângă mine
merge şi se pune lângă bărbatul ei
înalt şi flămând îl mângâie uşor apoi din ce mai în ce
mai repede până când
ţipătul de retragere a oaselor dintre bucăţile de carne
face să sângereze
pe cearşaf
lacrimi de durere şi plăcere
e noapte şi pun capul pe acea pernă moale de la
bunica din partea tatălui
adorm ştiind că dimineaţa
se apropie cu repeziciune şi a doua zi
va trebuie să dau socoteală
neastâmpărului
meu.

Cineva mi-a umblat azi noapte
La cămara cu vise,
Cine încearcă să-l prindă,
Nu-i mai fricos decât o femeie
Ori o fântâna-n mijlocul câmpiei
Într-un pâlc de salcâmi
Infloriţi prea devreme.
Cine nu,
Îi voi muia gândurile în apa morţii
Noaptea când întunericul se filtrează
În ierburi,
către ziuă
şi pacea câmpiei.

Sibiu 1980

Încremenind acum în bunul de lut

Ori respirând mireasma veche de fum,

Un cuvânt stingher mi se opuse-n drum

Adulmecând uimit aerul stătut.

Ochiul rămase în cer rotund, pierdut,

Conturul rebel şi limpede acum

C-un roi sângeriu în zâmbetu-i postum

Se-ncovrigă zănatic la început.

Sucit în gol, întors într-o spirală

În timp şi spaţiu pe veci înfăşurat,

Sări verbu-mpleticit în sfială,

De glod pătruns şi de sens fiind apărat;

Era ceva din spaima infernală

În pasul timid şi-n râsul lui blazat!

Ca un curcubeu prin lacrima ploii
am colorat imaginea ta
şi-ţi modelez sufletul,
ne-am dus smeriţi în vâltoarea cuvintelor
sunetele ne-au vindecat auzul
şi am început să fredonăm
din silabe iubirea.

Ne-am culcat lângă ferestra lunii
razele ni s-au înstelat
şi visele…

te înţeleg deasupra însingurării
şi te presar cu petale pe gânduri,
alungi somnul
până noaptea te-nfăşoară
în faldurile tăcerii.

Panciu 1985

Pe 11 iunie a avut loc la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia lansarea unei masive antologii bilingve Gellu Naum “LA QUINTA ESSENZA. A CINCEA ESENŢĂ” apărute recent în Italia, la Editing Edizioni, Treviso. Volumul cuprinde o amplă cronologie a operei marelui scriitor suprarealist, precum şi un eseu intoductiv, ambele aparţinînd italienistului şi criticului Geo Vasile. Au luat cuvântul directoarea Institutului, Monica Joiţa, prof. Silvana Tamiozzo de la Universitatea Ca’ Foscari şi criticul Nicola Cecconi. Cu aceasta ocazie, a doua zi lui Geo Vasile i s-a decernat la sediul Primăriei de către asesoarea pentru producţie culturală şi relaţii internaţionale, ex-deputata Luana Zanella, medalia oraşului Veneţia în semn de recunoaştere a activitaţii sale de promovare a relaţiilor culturale româno-italiene. La plecarea în ţară de pe aeroportul Treviso, Geo Vasile a avut plăcerea să se întreţină amiabil cu scriitorul Paolo Ruffilli, prieten al literaturii şi artelor române, prezent în bibliotecile şi librăriile noastre cu mai multe volume de poezie şi proză. Cunoscutul autor italian a ţinut să-i dăruiască traducătorului său în limba română versiunea italo- spaniolă a volumului “Diario di Normandia” (premiul Montale), apărută recent în Mexic.

Volumul Versuri. Ideea. Ciclul Morţii reprezintă un titlu important în lirica generată de război, dar, la fel ca în Balaurul Hortensiei Papadat-Bengescu sau ca în volumul Scut şi targă a lui Perpessicius ,,e izbitoare ruptura cu retorica marţială şi cu imaginea festivă. Identitatea greu de confundat, modul propriu de a dialoga cu realul se recunosc îndată în Ciclul Morţii, spre deosebire de poezia lui Perpessicius, care refuză şi edulcorările, dar păstrează discreţia în notaţii, face loc şi ironiei.”
În ceea ce priveşte opinia lui Franco D’Intino, conform căreia, ,,eul” implicat în atribuire opus unui ,,tu” reprezintă o strategie a autorului de text prin care identitatea autobiografică pune din ce în ce mai mult accentul pe termenul ,,bios vita”, recombinând perspectiva eventualei reflexivităţi a actului de scriitură , în Ciclul Morţii, sensul existenţial nu semnifică o simplă transcriere a unei existenţe reale, pentru că poezia ,,a devenit, ea, tot aşa de reală ca şi existenţa, a devenit viaţă. Însă, în acelaşi timp, pe măsură ce poezia «s-a degradat», viaţa însăşi a suferit o transformare: ea nu şi-a pierdut conturele reale (morţii, obuzele, mizeria), dar şi-a pierdut caracterul imediat, contingent.”
Unul dintre aspectele care au fost remarcate este faptul că războiul din Ciclul Morţii, este văzut în mod neeroic, este considerat un război lipsit de sens, un război absurd, în care hazardul este acela care guvernează. La această idee putem adăuga şi opinia criticului Nicolae Manolescu privitoare la poemele din Ciclul Morţii, conform căreia acestea sunt ,,înrudite cu paginile din partea a doua a romanului Ultima noapte de dragoste… Războiul, fără nimic eroic, e descris dinăuntru cu teroare şi oroare. Versurile alcătuiesc un fel de jurnal de campanie, ţinut nu prea strict, pe file smulse din carnet.”
Ciclul Morţii, constituie, conform lui Ion Sîrbu, ,,intrarea lui Camil Petrescu pe poarta cea mare a literaturii şi apariţia lui în volum în 1923, precedată de poezia Ideea, avea să însemne un moment de seamă în evoluţia scrisului românesc al epocii.” Războiul din Ciclul Morţii aduce în prim-plan un soldat fără biografie, un actant care îşi curăţă cu grijă arma şi lopata, cele două elemente ale morţii, care îşi pune cruciuliţa la gât, şi este gata pentru o nouă zi, pentru un nou atac: ,,Cruţă-ţi cu grijă arma şi lopata/ Şi pune-ţi cruciuliţa la gât./ Fii gata/ Pregăteşte-ţi frumos sufletul,/ Omoară în el – de azi – tot trecutul.” (Versuri pentru ziua de atac) deoarece, singura lui atitudine trebuie să fie cea de acceptare.
Un alt aspect care reiese din parcurgerea volumului este că poezia este dominată de un sentiment de tensiune, de o permanentă senzaţie de pândă: ,,Urcam pe drumul plin de bolovani şi seara,/ Lăsând în spate cea din urmă zi/ Pândeam, pândiţi de negurile vii/ Gândind la fiecare bot de deal:/ Aci va fi…”, în timp ce în cazul existenţei absolute trebuie să existe un anumit titlu de raţionalitate, fără ca acest lucru să însemne identitate .
De altfel, poeziile din Ciclul Morţii prin problematica abordată oferă lectorului, pe de o parte, tentaţia unei poezii care se refugiază în abstract, în artificiu, iar, pe de altă parte, esenţa întâmplărilor, realitatea ipostazierilor ideilor /vs./ sensibilitate molcomă, aşa cum putem observa şi prin intermediul versurilor: ,,O, încă-o dată, ai tot timpul;/ Nu te teme./ Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi./ Omoară-ţi sufletul de cu vreme,/ Ca să poţi mânca liniştit./ (Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.)/ Prietene soldat,/ Ucide-ţi sufletul cu grijă;/ Restul n-are nici o însemnătate;/De va fi glonţ sau colţ de schijă,/Până la tine nimic nu va străbate.”
În acest mod, poemul Marş greu poate fi văzut ca un document pentru o existenţă trăită, în care ordinea este simbolică, misterioasă, iar individul care populează această lume nu mai simte lumea ca pe o dimensiune mistică, ci reuşeşte să vadă în ea replici care răspund propriilor sale senzaţii; omul şi lumea sunt unul. Individualitatea s-a pierdut, soldatul reprezintă o parte dintr-o: ,,(…) specie gigantică şi nouă/ De viermi masivi şi cenuşii.” Această imagine ,,de uriaş miriapod” este asimilată de către Nicolae Manolescu cu portretul realizat de Dante coloanei osândiţilor: ,,Oamenii merg fără să ştie încotro, ca o turmă sub biciul nevăzut al soartei, cu picioarele grele, cu capetele-n piept, într-o coloană de osândiţi din Infernul lui Dante. Pedeapsa lor e de a nu întâlni niciodată capătul, căci cu cât merg mai mult, cu-atât mai lung e drumul.” : ,,De nopţi întregi prin pulberea uscată/ Şi mai înecăcioasă decât fumul,/ Mărşaluim spre miazăzi/ Şi / Cu cât mai mult înaintăm/ Cu-atât mai lung e drumul”
Trebuie să reamintim că în poemul Marş greu, ca de altfel, şi în restul versurilor din Ciclul Morţii, individul este ,,pierdut în mulţime, anonimizat, devenit o realitate statistică, omul camilpetrescian se metamorfozează într-o fiinţă elementară şi decăzută.” Semantismul textului este legat de două aspecte: pe de o parte, avem reluarea şi accentuarea sub diverse forme a greutăţii marşului prin sintagme precum: ,,Târâm picioarele/ Istovitor,/ Inert.” sau ,,Sleiţi noi ducem înainte/ Picior după picior,/ Împleticit/ Stăruitor.”, iar pe de altă parte forma adverbelor negative nu şi nici, care pun înţelesul unor verbe în relaţie de excludere: ,,Nu ştim/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim.” Opoziţiile fundamentale dintre aspectele existenţei sunt indicate prin folosirea interogaţiei: ,,Sunt zorile prafu-a devenit mai alb?/ Ieşim cumva din haos?”, care, astfel, oferă posibilitatea pentru a se introduce metafora drumului. Această metaforă concentrează un proces existenţial, un drum al vieţii în care individul se pierde în mulţime, se anonimizează, devine o simplă realitate statistică, toate acestea având drept consecinţă faptul că ,,pierderea individualităţii echivalează cu pierderea calităţii de om” . Întreaga poezie stă sub semnul cuantificatorilor generici: mult (,,nopţi întregi”, ,,ţărână lichidă”, ,,picior după picior”) /vs./ puţin (,,sevă”, ,,o mască”, ,,resturi”) şi specifici: viziunea singularităţii unui ,,noi” oscilant (,,Ni-e trupul în sudoare fiert”, ,,În nări ni s-au clocit depozite impure”, ,,Ne scurgem în coloană, fără şoapte”, ,,Noi tresărim”) şi un ..voi” în care identificăm un ,,ei” subînţeles, în urma unui ,,alţii” (,,De care ne lovim”) deci, sub forma pluralităţii. Câmpul semantic al lui ,,noi” apare dilua pentru că instanţa lirică se (auto)prezintă în dublă calitate, de om real (,,Ca-n ţintirm/ Ne îngropăm,/ Ne odihnim”) şi ca autor de text: ,,Din depărtare de-ai privi,/ Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit/ O specie gigantică şi nouă/ De viermi masivi şi cenuşii.” (Marş greu, Ciclul Morţii). Imaginea cirezii apare ca o oglindă a sinelui, dacă plecăm de la ceea ce afirmă Jean Chevalier în legătură cu simbolistica animalului ,,reprezintă straturile profunde ale inconştientului şi ale instinctului.” .
Aşa cum vom constata, în cele ce urmează, în Ciclul Morţii apa nu reprezintă spaţiul genezei, ci „neant substanţial” despre care amintea Gaston Bachelard. Este avută în vedere, deci, acea regresiune care precede un nou ciclu, implicit realitatea primară. Devenite oglinzi ale închiderii eului, întinderile spaţiale sunt nişte simple reflectări ale morţii fiinţei, întrucât ele provin din lacrimile cosmice, mereu în cădere, care sunt, de fapt, izomorfe apei disolutive. Eul „are destinul apei care curge. Apa este în adevăr un element tranzitoriu. Ea este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Fiinţa sortită apei este o fiinţă în vertij. Ea moare în fiecare minut, fără încetare ceva din substanţa sa se prăbuşeşte. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului care străpunge cerul cu săgeţile sale; moartea cotidiană este moartea apei, ea sfârşeşte mereu prin moartea sa orizontală”
Despre versurile sale, Camil Petrescu. spunea că prezintă notaţia doar ca prim plan, şi că acestea pot fi citite şi fără aceasta dând ca exemplu poezia Ideea care poate fi citită ,,renunţând la introducerea de notaţie, începând cu acel «dar» opozitiv” , iar Versuri pentru ziua de atac încep cu adevărat abia de la: ,,Unic, imens şi nou/ Va sta- naintea noastră câmpul de bătaie.”
Afirmăm, din nou, că în Ciclul Morţii, deci, şi în poezia Versuri pentru ziua de atac se oferă lectorului posibilitatea de a accede la o reprezentare a lumii ca discurs al autoreprezentării urmărind produsul conştiinţei ca generator al unei noi realităţi: ,,Prietene soldat,/ Cu toate că afară plouă,/ Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec/ Şi mintea şi puterile noastre./ La un pas de sufletele noastre/ Mâine / Se va petrece poate ceva nou.”
În opinia lui Ion Ianoşi , intelectul este principalul instrument care ,,leagă, contradictoriu, substanţa şi intuiţia, corelează subiectul cu obiectul”. Versurile lui Camil Petrescu nu sunt decât nişte ,,cadavre de idei” : ,,De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:/ Cu raniţa şi arma în spinare,/ Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric/ Ne vor purta întreaga noapte/ În şoapte./ Târziu ne vor opri în faţa porţii/ În faţa porţii nevăzute-a morţii.”. Restul poemului anticipează capitolele din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” şi ,,Wer kann Rumänien retten?”, mai precis ultimele scene de luptă. Caracterul absurd al războiului devine un leitmotiv în versurile lui Camil Petrescu, imagine nouă în literatura română „nu-i găsim corespondenţă în imaginile cultivate de, să zicem lirica lui Alecsandri sau Coşbuc” , Camil Petrescu fiind ,,singurul dintre poeţii care comunică fiorul participării directe la lupte, într-o formă autentic novatoare, de o puternică originalitate (…) poezia sa (…) vizând semnificaţii existenţiale mai ample decât acelea vizibile imediat.”
În general, legătura dintre real-uman-viaţă-muzică reprezintă elementul esenţial şi necesar, conform lui Angelo Marchese, sugestia în cadrul poeziei ţinând de fascinaţia foneticii, aşa cum putem observa şi în Versuri pentru ziua de atac: ,,gata”, ,,lopata”, ,,gât”, ,,mare”, ,,atât”, ,,ordine”, ,,spinare”, ,,-ntuneric”, ,,noapte”, ,,şoapte”, ,,porţii”, ,,morţii”, vocala ,,e” domină, având un rol important în muzicalitatea versurilor.
Pe de altă parte, Mihail Ilovici afirmă faptul că toate lucrările literare ale lui Camil Petrescu, în special volumul Versurile prin Ciclul Morţii conţin ,,implicaţii autobiografice numeroase, din a doua parte a campaniei dacă nu geografice-documentare, în orice caz real-psihologice. Drumul morţii înfăţişează aspectul frontului de la Oituz, unde s-a aflat scriitorul după retragere, în 1917.” Lumea din acest ,,ciclu al morţii” este înţeleasă pe baza propriilor principii: investigarea fondului lăuntric al relaţiilor istorice omeneşti lăuntrice care: ,,Desparte două lumi/ Ce nu se pot pricepe categoric,/ Căci pentru-acelaşi sfânt/ Au alt cuvânt,/ Desparte/ Trecuturi cu cuprinsul alegoric,/ Descrise fiecare-n câte-o carte.”(Drumul morţii)
Astfel, în poezia lui Camil Petrescu, conform lui Eugen Lovinescu, peisajul ,,nu e interior ci exterior: directă, şi deci valabilă numai prin preciziune, sau figurată, şi deci crescută printr-o imagine, notaţia are caracterul pur obiectiv.” Exteriorul, ca spaţiu claustrant al eului, ia aspectul de labirint, iar perspectiva acumulează câteva repere spaţiale: ,,Şi-n faţa noastră/ Pe undeva pe-aproape,/Pe unde noaptea se aud intermitent/ Loviri de sape/ (De zile-ntregi îi căutăm atent/Dar nu-i găsim)/ Temuţi, de nevăzut/ Sunt Ei…”(Drumul morţii).
În ceea ce priveşte exigenţa existenţialistă putem aduce ca argument poezia Vecinicie , poem în care vidul interior este, afirmă Ovidiu Ghidirmic, ,,în consonanţă cu atmosfera pluvială, putredă, de rezonanţă bacoviană” , aşa cum, se poate observa şi din versurile următoare: ,,De zile-ntregi/ De săptămâni/ Şi peste tot e umed:/ Umezeală de pădure neagră, slabă./ Umezeală de coline singuratece şi reci,/ Umezeală de poteci,/ Pe coastă-alunecând pieziş…/ Plouă fără grabă” (Vecinicie).
Se observă că, din punct de vedere tematic, poezia reia câteva dintre constantele universului specific liricii lui Mihai Eminescu : motivul stelei care s-a stins, dar lumina ei încă dăinuie relaţia fiinţei cu sacrul etc. Repetarea lexemului ,,plouă”: ,,plouă fără grabă”, ,,plouă raze ude, grele, mohorâte”, ,,plouă tăceri”, transpune în registru grotesc atmosfera eminesciană a ,,stinsului amor” care ,,ne urmăreşte încă” prin versurile: ,,Din nesfârşit, se pare,/ Un secundar fantastic punctează vecinicia”. Versurile poeziei aduc la suprafaţă o atmosferă agonică. Filonul intelectualist continuă reprezentarea unui sistem de referinţă particular, viziune specifică al cărei resort psihologic este autenticitatea, grija pentru exprimarea ,,exactă”, stilul anticalofil. Lumea, reprezentată de bordei, pare fără suflu, fiind ,,Stropită crud de sânge”, reprezentare metaforică a lumii prin imaginea monstrului, metaforă revelatorie care apare în poziţia de conector poetic, realizând o dublă interpretare a lumii: sângele presupune viaţă, dar, în acelaşi timp, sângele crud presupune moarte. Axa sânge-moarte-somn în lirica lui Camil Petrescu reprezintă un mediator între planuri antinomice, cu funcţia de a institui etosul disforic. Poezia stă sub semnul Thanatosului: semnele sunt diverse, apar pretutindeni şi creează o atmosferă în care ,,Pe tăcute, / Ne răsfirăm spre locurile ştiute” provocând gânduri negre ,,Deasupra noastră, Măgura se-nalţă uriaş…/ Gata să ne-ngroape”, viziuni de coşmar ,,Cu tovărăşia morţii, neîntreruptă, lâncedă”, dispare iluzia supravieţuirii ,,De ce n-o fac?/ Nu ştim…/ Se vede că, iscusiţi, /Ei ne păstrează pentru ziua de atac.” (Cadavrul).
Observăm că atât prin Ciclul Morţii cât şi prin ,,jurnalul de front” se descoperă efemeritatea clipei, importanţa ei covârşitoare, absolutul ei. În măcel destinul este acelaşi. Intelectualului îi rămâne să-şi trăiască ,,existenţa destinală” sub semnul stării de veghe, să se singularizeze prin efortul de a recepta lucid, diferenţait toate semnalele realului surprins într-o stare de anormalitate. Încercarea războiului şi încercarea erotică trăite până la ultimele consecinţe întăresc fiinţa, singularizează eul. La Camil Petrescu ,,eul ieşit în întâmpinarea realităţii necesare şi indiferente cu tot conţinutul să sufletesc, se instalează ca pol cunoscător capabil să decidă asupra liniilor de forţă, să intervină valorant, să se instaureze drept cauză şi să modeleze orgolios efectele.”
Primăvara predispune, prin tradiţie, la reverie, la regenerare, la un nou ciclu de viaţă ,,E soare” şi speranţă ,,Soldaţii palizi au ieşit la soare / Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri”, aşa cum putem observa şi la începutul poeziei ,,Primăvara”, început care pare aproape optimist: ,,Fusese o mocirlă de zăpadă/ Pe cale de topire/ Şi noroi/ Care curgeau la vale în şuvoi./ Dar într-o săptămână vântul/ A însănătoşit pământul.” (Primăvara)
Iluziiile virtuale ,,E un descântec care plouă din soare” sunt aşternute pe vechile dureri: ,,Căci noroiul lacom s-a zbârcit/ Şi-a devenit/ Cu urmele-ntărite de bocanci/ O pârtie de galbene tipare.”ţipetele din ultimul vers ,,Die Sonne, Kamerad!” indică lipsa schimbărilor reale, preschimbă nostalgia pentru pace în frustrare, totul stă sub semnul dinamicului, limbajul este organizat în jurul verbelor: ,,nu intrăm decât pe brânci”,,,am bolit întreaga iarnă”, ,,n-a mai rămas nici unul dintre noi”, ,,a ieşit tot lanţul”.
Valenţele lexemul ,,alb” sunt actualizate în cadrul acestei poezii în mod diferit, dacă în primele versuri accentuează ideea de început, de schimbare a condiţiei existente, pe parcurs induce impresia unei atmosfere reci, dând senzaţia că sufletul este surprins într-un moment al trecerii sale într-o nouă etapă. În acest spaţiu infinit este ,,peste tot o albă şi fragilă sărbătoare”, şi ,,până şi taluzul de argilă râde” întrega existenţă consemând faptul că soldaţii ,,palizi au ieşit la soare”
Astfel, Camil Petrescu a reuşit, conform lui Eugen Lovinescu, să zdrobească ,,în cioburi oglinda poeziei; notaţia lui nu se exprimă totdeauna printr-o puternică imagine sintetică, ci lunecă adese la descripţie analitică, la alăturare voluntară de amănunte prozaice.”
Dincolo de aceste consideraţii, observăm că, paleta sugestiilor spaţiale este foarte bogată. Spaţiul închis este spaţiul de aici în care ,,Neliniştiţi, cu-auzul străbatem tăcerea”, în timp ce spaţiul deschis este cel de dincolo în care ,,se înalţă scânteind/ uşoară, o săgeată”. Ambele spaţii sugerează moartea. Infinita deschidere a spaţiului dă impresia închiderii: ,,Iar valuri de lumină lin se cern – / Când pentru o clipă,/ În fundul văii/ Sub conul de lumină/ Patrula-n siluete negre/ Se vădeşte vedenie în infern.” (Patrula). Spaţiul închis este sugerat şi de lexemul ,,mitralieră”, care marchează atitudinea constantă, principală, de violentare a propriei existenţe: ,,Şi scurt, mitraliere s-au dezlănţuit.”, ,,Porneşte iar macabrul clănţănit”, moartea poate sosi în fiecare clipă, iar ,,uscatul clănţănit de oase seci” semnifică, în mod indirect, indeterminarea situaţională, şanţul, mortul nu dau senzaţia, iluzia încorsetării ci, adversativul ,,dar” oferă senzaţia de trecere, dar este o trecere în tăcere. Sensurile poeziei fiind accentuate de încărcarea lexemului ,,tăcere” prin accepţia pe care Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant o oferă acestuia, şi anume tăcerea ,,este un preludiu al deschiderii spre revelaţie (…) deschide o cale de trecere.”
Sub aspectul imaginarului, poeziile trebuie să fie văzute ca un ciclu omogen. Din cele 13 poezii doar patru conţin elemente ale speranţei, aşa cum putem regăsi, de exemplu, şi în poezia Mâna. Lexemul-titlu ,,mână ”semnifică, de obicei, putere, dominaţie, speranţă. Totuşi, la Camil Petrescu sistemul referenţial goleşte de conţinut simbolul tradiţional, făcându-l să sublinieze tragismul: ,,O, mână groaznică de frate/ Care mă poartă/ – Sub ce de nenţeles osândă? – / Pe poteca grea de ură neagră,/ Dintre două lumi la pândă”(Mâna). Mâna caldă reprezintă un element de contrast cu rol de a evidenţia prevestirea morţii, a urii negre, se vorbeşte despre mână caldă, despre linişte şi despre soare, despre tăcere, este o tăcere lipsită de speranţă. Despre poezia Mâna, Eugen Lovinescu, nota că valoarea acestei poezii ,,nu stă numai în precizia descrierii ci în emoţia poetului care, în mâna soldatului, simte, ducându-l, însăşi mâna destinului.” În poezia Înălţare, ,,albul imens” presupune teama de neprevăzut, subliniază fragila privire spre ceilalţi, spre comunicare: ,,E alb/ E numai alb/ Ca-ntr-un ţinut alpin/ Cu grijă aşezat/ Sub un clopot de cleştar curat/ Prin a cărui transparenţă ideală/ Trec razele cu străluciri ca de beteală.” (Înălţare). Viitorul pare a nu rezerva ceva bun ,,Soldaţii au ieşit din gropi grămadă/ (…) /Pe rând şi aşteaptă porţia de ciorbă.”
Discursul din poezia Trecutul are drept obiect investigarea detaliată a războiului: ,,Căci de acest metal,/ Tăios şi imaterial,/În fiecare clipă sufletu-mi sfărâm./ Şi-adeseori,/ Privind sfios prin tainicul crenel de lut,/ Ca printr-un ochi de geam,/ Îmi pare/ Că printr-un magic dioram/Privesc spre alt tărm”
Ochiul reprezintă cunoaşterea absolută, este ochiul metafizic, epifanie a divinităţii. Totuşi, privirea printr-un ,,ochi de geam” poate fi receptată ca un indiciu al sfârşitului căci ,,Privesc spre alt tărâm”. Nu este o privire ca Logos creator chiar dacă privirea permite reorientarea spre centrul psihic profund: ,,Eşti tu acolo!”. Instanţa lirică surprinde efemeritatea clipei ca act al atingerii liniştii. Echilibrul sufletesc pe care: ,,Mistuitorul vis,/ Cu o voinţă grea – de dincolo –ne-a dăruit-o” naşte senzaţia de fantastic: ,,Întoarsă scurt de stratul transparent al zonei/ Ca de privirea căptuşită a Gorgonei/ Te cere năucită amintirii” Rezultă un raport al evoluţiei: singura certitudine constă în moarte: ,,Şi toată frumuseţea ta tresaltă/ Sub iscusita amintirii daltă.” Lumea este un mare ţintirim, mitraliera un preludiu al îngropării, iar soarele unica supapă a suportării existenţei.
Sentimentul acut al sfârşitului, noroiul, mirosurile pe care le regăsim în poezia lui Tudor Arghezi ,,Şi de mucigăite zdrenţe adunate” (Trecutul), ,,De ceară vânătă, de sânge” (Cadavrul), împiedică subiectul liric să se iluzioneze, singura certitudine este moartea: ,,Priveliştea apare deodată/ Ca o momeală de dincolo, stranie,/ Un început de danie/ Din nemurirea care ne aşteaptă.”(Înălţare)
În Ciclul Morţii există poezii legate de jurnalul de front: Marş greu, Repaosul, Versuri pentru ziua de atac, Camil Petrescu având meritul, conform lui Ovidiu Ghidirmic, nu de a ne fi dat un reportaj asupra războiului, ci de a fi creat o viziune proprie, personală asupra războiului: ,,Căci de la Riga până la Galaţi,/ Hotarele de ţară căpătară ochi…/ Încleştate ca-ntr-un spasm de dramă,/ Hotarele de ţară se privesc/ Prin mii şi milioane de ochi dospiţi/ De ură, de nelinişte şi teamă.”(Drumul morţii)
Afirmaţia pe care Hugo Friedrich o făcea în legătură cu poezia lui Mallarme, o putem regăsi în cazul poeziei lui Camil Petrescu „conştiinţa de sine sau dialogul interior sfârşeşte printr-o identificare cu lumea exterioară. Peisaj şi conştiinţă nu diferă decât prin aceea că unul îl exprimă pe celălalt. Graţie peisajului, conştiinţa se recunoaşte”
Astfel, structura fono-sintactică, perfect matematizată, exclude orice formă de spontaneitate. Valoarea structurală poate fi dedusă din gradul de complexitate a parametrilor poeticităţii lucide şi perfect cinice prin uzura lexemelor cheie: ,,Un crâmpei adânc din slavă,/ Din seninul înmuiat şi limpede,/ Din seninul cristalin, spre mine cată,/ Şi cetină firavă/ Mă-nvăluie ca o privire adorată.”(Senin)
Poezia reuşeşte să ofere prin materia sa, în conformitate cu afirmaţiile lui Aurel Petrescu, doar sugestii ,,mai mult sau mai puţin fugare referitoare la transformarea individului, cu statut de membru al unei colectivităţi, naraţiunea afirma din plin ieşirea lui Ştefan Gheorghidiu din egocentrism. Eroul declara că s-a întors din conflagraţie cu un sentiment metafizic al existenţei, care înlocuieşte neliniştea unei pasiuni prin o nouă nelinişte, corespunzătoare unui spirit agitat de întrebări înalte.”
Semioticienii consideră că orice ţesătură lirică poate fi desfăcută în paradigme lexicale, în izotopii care pot fi integrate în trei categorii fundamentale: Anthropos (alb, soldaţi, mitralieră, negru, sânge etc.), Logos (gropi, mocirlă, noroi, ochi etc.) şi Cosmos (clopot de cleştar, luna, miazăzi etc.). Cosmosul poetic este circumscris în imagini abstracte precum lumina, timpul, moartea, de elementele acvatice şi elementele celeste: ,,Se nalţă luna, tremurând”, ,,Plouă raze ude, grele, mohorâte ”, ,,mocirlă de zăpadă”, ,,râul cu luciri de cositor”.
În concluzie, războiul creionat în Ciclul Morţii este văzut dintr-o perspectivă neeroică, este un război lipsit de sens, absurd, în care acela care guvernează este hazardul. În Ciclul Morţii se reiterează cu fiecare nouă poezie atmosfera vieţii, a existenţei care stă sub spectrul Thanatosului, sub semnul jocului dintre alb şi roşu, negru şi galben. De aceea lexemele cheie stau sub semnul verbului ,,a fi”, verb de devenire care lasă loc semnificantului bivaloric al absenţei ca totalitate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Surse primare:
Petrescu, Camil, Opere, vol. I, Versuri, Ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, vol. I, II, Colecţia ,,Biblioteca de filosofie”, Seria ,,Filosofia universală contemporană”, Ediţie îngrijită, note şi indice de nume de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, Studiu introductiv de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Surse secundare:
Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995
Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Antologie, Selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă Adriana Babeţi, Postfaţă Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987
Călinescu, George, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, reproducere în facsimil a lucrării ,,Istoria literaturii române dela origini până în prezent” de G. Călinescu apărută pentru prima dată în Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941, Editura Semne, Bucureşti, 2003
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, trei volume, Traducerea a fost făcută după ediţia 1969 revăzută şi adăugită, apărută în colecţia “Bouquins”, Editura Artemis, Bucureşti, 1995
D’Intino, Franco, L’autobiografia moderna, Carucci Editore, Roma, 1989
Eminescu, Mihai, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de Paul Dugneanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1990
Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX- lea până la mijlocul secolului al XX-lea, traducere de Dieter Fuhrmann, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969 [1956]1
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidităţii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975
Ianoşi, Ion, O istorie a filosofiei româneşti – în relaţia ei cu literatura, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996
Ilovici, Mihail, Tinereţea lui Camil Petrescu (1894-1921), Editura Minerva, Bucureşti, 1971
Iorgulescu, Mircea, Prezent, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
Iosifescu, Silvian, Reverberaţii. Sainte-Beuve, Ion Ghica, Gh. Brăescu, Giovanni Papini, M. Blecher, Camil Petrescu, Jules Verne, Thornton Wilder, Colecţia Sinteze, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1973
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Marchese, Angelo, L’Officina della poesia. Principi di poetica, Arnoldo Mondadori Editore S.p.A., Milano, 1997 [1985]1
Mavrodin, Irina, Poietică şi poetică, Editura Univers, Bucureşti, 1982
Mincu, Marin, O panoramă a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, Constanţa, 2007
Petraş, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Petraş, Irina, Ştiinţa morţii, vol. II (Înfăţişări ale morţii în literatură), Colecţia Deschideri. Eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001
Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti,1972
Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Editura Junimea, Iaşi, 1973

nesfârşit e departele acesta
din care vin spre tine
cu plus şi minus infinitul
înfipte în piept
ca doi electrozi

dar spune-mi
ce este acesta dintre noi
spaţiul
sau timpul?

eu nu mai ştiu-
realitatea mi se prelinge din ochi
şi tresărirea caldă poate fi ploaia
sau doar o inversare
de polaritate