Arhivă pentru ‘numărul 32’

Tania

sus în foişorul inimii
cît mai aproape de lună
o linişte cumplită şi gri
îmi cade din mână
tresar
un drum negricios ca de oase
mi-a mutat cerul şi-mi pare
că dintre unghiuri de case
amurgul mă are
bizar
iubirea de fapt chiar nu doare
cînd îţi dă marele avînt
să te arunci în saltul prin care
îţi reclădeşti din lună pămînt
e un dar

straniu
 zâmbesc la fel ca şi lacul
oglindă vă sunt, nu vedeţi
afundul, durerea şi sacrul
nu ţin iubirea-n săgeţi

ci doar fluturi de sticlă.

Lucian Bota

simt cum cerul apasă pe umerii mei,
goi de timp,
cruce răstignită peste cruce,
în răstimp,
în răstimpul care curge
aripi de vânt
zidite.

Silviu Someşanu

Cartea este o pădure de cuvinte
Arborii ei ating cu vârful sufletul
Pe care-l destramă gândurile şi plouă..,
Plouă în eternitate cu lumină.
Păsări de vis o poartă sub aripă-n zbor
Până se îngălbeneşte liniştea templelor,
Unde sosesc la izvoare limpezi
Căpriori cu ochii îngropaţi în cerneală.
Stăruie să descopere cum se ridică
Arborii în picioare şi minunea apare ca o zi
Din noapte,… cartea o pădure de cuvinte,
În care oamenii au o primăvară şi o toamnă
Între care se petrec şi sămânţa rămâne,
Să încolţească sub pană, o viaţa.
Rădăcinile ei prind în braţe pământul
Şi lăstăresc frumos peste apuse civilizaţii.
Tăietorilor, adevărul e-n fagurele timpului
Securea nu ucide arborii pe rând,
Ei mor pentru totdeauna, odată cu pădurea,
Cartea este o pădure de cuvinte.

Lucian Bota

În adâncul inimii mele simt un vânt rece ,
care trece ca un fior ce mă adânceşte
şi mă gândesc acum la viaţa care trece
şi la anii care trec şi vin
ce se duc şi nu se mai întorc
aşa cum cad petalele de crin.

Silviu Someşanu

Sunetele vocii tale
Sunt atât de suave şi calde,
Că aş putea să nu le aud
Îmi este de-ajuns închipuirea.

Lumina ochilor tăi
Este atât de vibrantă,
O simt cum îmi arde dorinţa
Şi nu mă mai apropii.

Urmele paşilor tăi
Sunt atât de neverosimile,
Îmi este deajuns să sărut glezna
Pentru ca să simt cum calci.

Dragostea ta este o umbră
Care creşte odată cu iubirea,
E deajuns să ajungă la amiază
Ca să se piardă în linişte.

Şi apoi nimicul e atât de întins
Că se crează o entropie
Încât, e de-ajuns să-l percepi,
Ca să ştii că totu-i fară rost.

Şi ce ar putea fi viaţa
Decât o clipă decăzută,
Pe care nu o luăm în seamă
Fiindcă şi aşa trece.

Nicholas Dinu

pe umerii mei mai atârn-o pustie
de care-n răstimpuri încinse, mă mir!
şi-n jariştea mea glosematica scrie
cu litere mici panoplii de ghimbir.

va mai muri o perenă-ntrebare
ascunsă ca firul de lână în pled.
ah, câtă propensiune e-n stare
să-nghită speranţa în care mai cred!

încet, din premiză răsar două nume
doi oameni se luptă în inima mea.
firescul mă vrea catatonic în lume,
iubirea mă trage angelic spre ea.

pe umeri încep să-ncolţească cuvinte.
Tu, Doamne, le fă alfabeturi de grâu.
atunci cand pustia va râde, fierbinte,
eu, cu credinţa s-o-ngurgui în frâu.

Silviu Someşanu

Îmi curge versul prin cuvinte
Cu vibrantă nerăbdare în rânduri,
Pregătite să ajungă la ţinte
Ca nişte săgeţi otrăvite de gânduri.
Înainte să le prind armonia pe strune
Le stropesc cu agheazmă fierbinte.

Pe nesimţite aerul tandru se schimbă
Cu o vagă aromă de vin şi fluturi,
O iubire cleioasă se întinde pe limbă
Pomii luminii sunt copţi, să-i scuturi.
Peste tortul amirosind a alune
Tăcerea adoarme sătulă şi cuminte.

O răzvrătire arde să se frângă
Şi curcubeul e-n rouă după soare,
Când macii cer câmpiei lacrimi, să plangă
Va trece vara şi mor fără răcoare.
Tu eşti în interiorul vieţii o mireasmă
În care se-nvăluie fecioarele la nuntă.

Visul se plimbă prin nopţile de miere
Cu mirese furate pentru totdeauna,
Pană-n dimineaţa argintului din coliere
Când pleacă să se culce între trestii luna.
Şi caii adorm în picioare, visare fantasmă
Cu zâne şi călăreţii rămaşi cu inima frântă.

Adina-Cristinela Ghinescu

Tot ce-am tăcut la timpul meu se frânge,
Tăcerea n-are nume şi nici vârstă…
Inima e cea care le strânge,
Iar trupul e cel care le gustă.

Roade-nveşmântate în pământ murdar,
Cerul mi le-a dat să mă hrănească…
Şi a curs un timp pân’ am ajuns la dar
Şi-am înţeles apoi că el o să mă crească.

Am fost o vină dintr-un neam nebun
Şi ispăşit-am vremuri infernale…
Dar dintr-un rău, Bine-am ştiut s-adun
Scriindu-mă prin ale vieţi jurnale.

Tăcerea mea e moartă când n-au rămas cuvinte
Şi trupul îmi vorbeşte când vocea n-are glas…
Fost-am peste viaţă de nunţi şi de morminte
Şi-am ajuns în ceasul care-a mai rămas.

Alerg spre sentimente şi ele mă doboară…
Sunt eu invetarată, sau ele prea haine,
Mă lasă fără haine şi-apoi îmi râd şi zboară…
Şi-am înţeles atunci, că nu-s decât decât ruine.

Chemat să îmi aducă o apă rece, grea
Duhul meu se-ntoarse rănit de omenesc…
Şi iar înţelesesem că n-am fost decât rea,
Tocmai pe el uitasem să hrănesc.

Durerea naşte vină, dar vina este Viaţă
Numai aşa te-apropii de Adevăr…
Ucide-ţi mândria trufaşă şi semeaţă
Şi vei gusta din al Vieţii măr.

vol. Şoptit de Dumnezeu, Izvoarele vieţii
copyright Adina-Cristinela Ghinescu

Silviu Someşanu

Nu mi-e sete dar mi-e foame
După pieptul tău cu poame,
Nu-mi eşti parteneră-n horă
Nici la mama nu-i duc noră,

Doar presat de sânge o clipă
Îţi frâng ţipătu-n aripă,
Tu să-mi vii pe calea întorsă
Ca într-o mănăstire arsă.

Nu aş plânge, o să sufăr
Pulbere pe sâni de nufăr,
Cum te-ar lăuda într-una
Galbenă felie luna.

Cruce de voinic în floare
Până la tine-n subţioare,
La urechi câte o cireaşă
Să-ţi fiu naş fară nănaşă.

Şi copil din flori să-ţi fiu
Ochi de apă în pustiu,
Să-mi fii rugă şi credinţă
Până azi, mâine biruinţă.

Robert-Marius Dincă

Bucăţica de hârtie plimbată de colo-colo de vântul ce sufla tăios, rămase lipită pe unul dintre geamurile magazinului din sens. După câteva minute, şeful o observă şi îl trimise pe unul dintre angajaţi să o dea jos.
-Lucică, du-te şi dă jos chestia aia de pe geam, că se vede din stradă.
Lucică se îndreptă în reluare spre uşa de la intrare, cu gândurile total aiurea. Cu o zi în urmă, făcuseră inventar şi era obosit şi nervos, căci începuseră la ora şapte seara, după terminarea programului şi încheiaseră la cinci dimineaţa. Apucase să ajungă acasă, să facă un duş, să bea o gură de cafea şi se întorsese la muncă. La ei, ca la nimenea. Nici măcar nu mâncase, dar nici nu avea chef. Parcă toate lucrurile de pe lumea asta îşi pierduseră rostul. Raionul lui în magazin cuprindea toate nimicurile posibile, de la CD-uri, prelungitoare, până la nenorocitele de zeci de modele de cabluri şi astea la inventar întotdeauna, erau ba încurcate între ele, ba lipsă. De data asta fuseseră şi încurcate şi lipsă. Gaură de opt mii de lei.
„O să-ţi oprim din salariu, ce să fac, dacă n-ai grijă!?”
Să-i oprească din care salariu, ăla de şase sute de lei? Deci ăştia erau nebuni şi el, mai nebun ca ei, că încă mai lucra acolo. Calculatorul magazinului, unde erau stocate produsele, era controlat din server de la Bucureşti şi ăia făceau modificări după bunul lor plac, modificări pe care angajaţii proşti precum el, le plăteau din buzunar. Era ciudat să vezi că primeşti o sută de cabluri, să vinzi cincizeci, să verifici pe calculator câte mai ai, să fie bine şi totuşi a doua zi, să se schimbe totul. Să îţi apară că trebuie să mai ai peste o sută şi să fii luat la întrebări în legătură cu lipsa lor.
De câte ori nu se certase cu ei… Degeaba, totul era degeaba. Erai furat pe faţă, „legal”.
Deschise uşa magazinului, dezlipi hârtia de pe geam, se mai uită o dată în spate şi plecă.
Şeful ieşi afară şi ţipă după el, dar nu se întoarse decât pentru o clipă, cât să-i arate un deget ridicat şi-şi continuă drumul. Când trecu de trecerea de pietoni, începu în sfârşit să respire. Pentru o perioadă de timp, uitase cum era să faci asta. Să respiri fără ca ceva să-ţi apese pieptul. Liber… Aruncă hârtia fără să se uite la ea.
Aceasta fu luată de vânt şi dusă mai departe. Trecu pe lângă geamul unui bar pe care stătea scris mare de cel puţin şase luni de zile: „Angajăm ospătari, contract de muncă permanent”, dar nimeni nu mai făcea greşeala asta, căci patronului i se dusese vestea că se foloseşte de tine până trebuie să te plătească şi apoi te dă afară şi îşi continuă zborul dezlânat, până în faţa unei scări de bloc murdare. Acolo, se amestecă atât de bine printre chiştoacele de ţigări şi cojile de seminţe, încât, pentru o clipă, dădu impresia că niciodată, nimeni nu o va găsi. Dar femeia îmbrăcată ponosit, cu făraşul şi mătura-n mână, o zări şi o ridică curioasă. Se aşeză pe una din scări şi încercă să descifreze ce era scris pe ea. Îi era greu să facă asta, pentru că nu fusese dată la şcoală şi o vară mai îndepărtată, o învăţase să citească, dar asta odată şi trecuse cam multă vreme de când nu mai practicase „sportul” ăsta.
„Nu…mai vrea…u nim…ic! M-am sătur…at de toate! De ce nu înţe…legi că tot ce am făcut a fost pen…tru tine? Ţi-am spus că tu eşti singu…rul care m-a înţeles vreod…ată. Cu ce te-am rănt…rănit, de m-ai scos din viaţa ta ca pe o zi de marţi cu trei ceas…uri rele? Stau pe marginea bloc…ului. Ăsta e mesaj…ul meu de adio. Sper să nu-l găs…eşti niciodată! După tot ce mi-ai făcut, nu meriţi! Tu nu eşti om! Un om nu are voie să se joace cu cuv…intele în halul ăsta! Ăsta e biletul meu de sinc…, sinucid…,sinucidere. Adio!”
-Sinucidere…, mormăi femeia. Parcă am mai auzit cuvântul ăsta…
Dacă era să fie şi ea o femeie citită, înţelegea mai multe, dar cu atâtea pe cap şi mai ales la vârsta ei, că avea nepoţi de se duceau la şcoală… Era prea târziu pentru asta! Poate în altă viaţă…
Tocmai se pregătea să se apuce de curăţenie, când observă în faţa blocului de vizavi multă lume strânsă la un loc şi apoi apărură în viteză două maşini: Salvarea şi Poliţia.
Curioasă, plecă spre locul cu pricina să vadă ce se întâmplă. Îşi făcu loc prin mulţimea de oameni, dar când văzu fata de nici măcar douăzeci de ani zdrobită de asfalt, lăsă să-i scape biletul din mâna şi începu să-şi facă cruce.
Hârtia cu o întreagă poveste scrisă în câteva rânduri, fu luată iar de vânt şi pierdută pentru totdeauna…