Arhivă pentru ‘numărul 32’

Cristina  Mocanu

Cireșii nu înfloresc din palmele tale
ce ating atent liniile trupului meu,
când facem dragoste cerul se îndoaie ca într-o rugăciune.
Într-una din nopțile astea,
când cerul devine lut pentru trupurile noastre,
voi planta un cireș în apropierea chipului tău obosit de dragoste și rugăciune.

Silviu Someşanu

Vreau să-ţi port sufletul în palmă,
Şi să-mi fii îngerul descătuşării
Neatins de păcatele lumii,
Într-o seară de vecernie.

O simfonie a unduirii formelor
Spre şlefuiri abstracte,
Cântecul nefredonat de nimeni
În dimineaţa floriilor.

Ori nimbul de biruinţă al iubirii
Care se varsă ca o lavă,
Peste trupurile îmbrăţişate
De pârjolul iubirii
În ierburi aprinse.

Şi mai vreau
Ca jocul cu focul viu,
Să nu ne ardă mângâierile
Până ce visul nu se termină
Cu o toamnă sângerie.

Apoi, nu mă lăsa singur
Cu gândurile răvăşite de melancolie,
Până mă voi stinge
Ca o lampă cu fitilul ars
În camera ta galbenă
Fără să vreau,
Dimineaţa pe rouă.

Lucian Bota

aripi de vânt,
peste geamătul munţilor,
pietre sfărâmate-n pământ, ceruri…
suflet în mişcare

Silviu Someşanu

Tu, pasăre neînvinsă de zborul cuprins
În aripile vântului,
Aşteaptă să-mi dezleg limba
De mărgăritarele cuvintelor,
Nu mă trăda
Ca pe un poet
Cu săgeţi otrăvite.
Lasă-mă să-mi vindec cântecul
La umbra aripei tale
Ascunsă de atâta timp,
Şi învaţă-mă
Să construiesc lumea de jos
Rotundă şi liberă,
Până-n târziul când cobor
Să mor în ea,
Ca un simplu poet
Nevindecat de cuvinte.

Nicholas Dinu

te-ai ascuns printre ştiuci şi te caut prin stuf
şoapta frunzei de mirt ţi-e umbrar în zăduf
de ştiam, însetato, că întruna mă ceri
răsturnam peste Nil prejudicii de fier.

răsturnam creuzeturi de mâl sufletesc
în subsolul în care zăcea te iubesc
de ştiam că aveai pentru mine un dor
lăcrimând în ascuns ca un pui de cocor.

te-auzisem ţipând nu mai vreau să îndur
anotimpul de crom ipohondru şi dur
nu mai vreau amânări înspre care mă tragi,
vodeviluri zidite pe zâmbete vagi…

de ştiam că mă vrei cum te vreau eu acum
aş fi uns flama gurii într-un dulce parfum
aş fi ars neputinţa-n jăratice ploi
desenând un candid curcubeu între noi.

m-am trezit, pătimaşo, dacă poţi să mă crezi
m-am trezit ca un ev de argint din zăpezi.
îngenunchi într-un gest de sălbatic alint
şi-ţi declar: te iubesc, nefertito, nu mint !

Silviu Someşanu

Talpa sărută un ochi de noroi,
Ziua se ascunde prin stână,
Visul amiezii stăruie-n noi
Ca o ninsoare păgână.

Curge lumina pe stânci de granit,
Iarba devine tot mai amară,
Poate-i amurgul neîmplinit
Ca un surâs de fecioară.

Ciobanii cântă-n fluiere de os,
Cu gura înflorită-n ulcioare,
Şuieră vântul pe munte fălos,
Setea se coace-n mioare.

Ploaia sărută un mugur stingher,
Ochii se scaldă pe buză de rouă,
Norii-şi răsfrâng fruntea spre cer,
Înfruntă lumina şi plouă.

Plâng sălciile stârnite de ape,
Florile se vor crede fete mari,
Soarele apasă pe clape
Cu triluri urcate-n arţari.

Singură, din foc ai scos rugul,
Sărutul mi-l stingi cu ochii lichizi,
Se îmbată-n ierburi vrăjite amurgul,
Cănd porţi de lumină-mi deschizi.

Florin Molnar

Tatăl meu, haiduc ateu,
Pe-nserat, sub umbra foii,
S-a iubit cu fiica ploii
Şi-am venit pe lume eu.

II

Lapte-am supt de la lupoaică,
De vânat flămândă tare,
Fiu bastard, crescut – om mare
Lâng-o fiară – blândă maică.

III

Am urlat cu lupi la Lună
După miere albinească
Şi-a venit să mă hrănească
Din bârlog, ursoaica brună.

IV

Cu săgeţi şi lungi cuţite
Am vânat un pui de înger
Doborât pe flori de sânger
Între pietre ascuţite.

V

Potere m-au fugărit
Prin pădure, prin zăvoi,
Biciuit de vânt şi ploi,
M-am rugat şi n-am pierit.

VI

Cu un glonţ de haiducie
Am vânat un pui de rege;
De păcat să mă dezlege
Mi-am luat moartea de soţie.

Fără glas, sub umbra foii,
Mă jeleşte fiica ploii…

Mihai Lodoabă

Consfătuiţi de muze nedorite,
Pierduţi în ceaţa timpurie,
Se văd şi larve nedorite
Şi îngeri radiind de veselie.

De unde-atâta veşnicie,
Pe un pământ de mult lăsat în vis?
De ce această colivie,
Pentru pocalul ce ni l-aţi promis?

Şi plânge amarnic sufletul din mine
Cu lacrimi mari – un Amazon întins
Căci n-are cum sa fie ca şi tine
Şi vesel, şi amar, şi om, şi neatins.

De suntem toţi ca unul,
Un om, un singur nume,
Atunci unde-i nebunul,
De ne-a spus nouă „lume”?

Silviu Someşanu

Nopţile,
mărşăluiesc
împreună cu stelele
întunericul.
Soarele,
ţine lumânarea
unei felii de lună
aprinse.

În
sufletul meu
cresc
copaci înfloriţi,
rodul lor
udă buzele
tale
la rădăcină.

Mereu
cred
gândurile,
duse
pe întuneric,
şi tu vii
cu lumina
vieţii,
iubind.

Robert-Marius Dincă

Oraşul făcea eforturi pentru a pune în frunte și a păstra genul de oameni care nu aveau în cap și în suflet decât bani. Aceştia erau uşor de controlat, uşor de condus.
Când principiile din care eşti clădit, se focalizează pe ideea de a face avere, atunci eşti un zero.
În timp ce unii oameni obişnuiţi evoluau, cei în posturile cheie, treceau printr-un proces inversat, involuau.
Se chinuiau să mai acapareze câteva hoteluri, pentru a controla Litoralul și a redirecţiona turiştii care-și făceau vacanţele prin Bulgaria și Turcia; să mai ia cu japca câteva spaţii comerciale la preţuri de nimic, sau se jucau cu aşa numita “Loterie a apartamentelor”, în care visătorii făceau împrumuturi cu dobânzi grase la băncile din oraş, făcându-le acestora fundul mare, în speranţa, că în cinci sau şapte ani de zile, vor căpăta și ei un acoperiş deasupra capului.
Totul ţinea de iluzionism. Ţi se arăta o vedere din Bahamas și când plecai în vacanţa, te trezeai pe coclauri la Limanu. Până la urmă te mulţumeai cu ce primeai, căci banii erau deja daţi și rata de la bancă te aducea la sapă de lemn, aşa că măcar, reuşeai cumva să te convingi că banii tăi au fost bine investiţi și că toată afacerea nu a fost doar o scamatorie la nivel mare.
Numărul oamenilor care se transformau în vite creştea direct proporţional cu dezvoltarea Oraşului și singurul lucru care reamintea că încă mai exista rasa umană, erau crucile pictate în cimitire.
Un “Doamne iartă-i lui greşelile din viaţa asta…”, în loc de “Doamne, toţi care i-au făcut rău în viaţa asta și l-au băgat în groapă, adună-i tu laolaltă și îngroapă-i de vii și lasă-i să putrezească…”
Asta suna mult mai bine, asta era împăcarea și dreptatea, dar acestea nu existau real, decât ca simple cuvinte în Dex.
Măturătorii erau plătiți să cureţe Oraşul și să-l menţină curat, dar adevăratele gunoaie, nu puteau fi măturate, căci nu erau saci de gunoi atât de mari încât să le încapă și nici atât de rezistente să le ţină.
În timp ce unele străzi nici măcar nume nu aveau și din cauza asta oamenii nu-și puteau scoate un simplu buletin, Oraşul prospera…