Cuvintele mele
zugrăvesc atingerea ta,
pe o pânză de paianjen
a viselor.

Şlefuire în marmură
portretul de madonă,
închipuind mirarea
în clipe de tăcere,
însămânţate
cu plante carnivore,
ademenite să-ţi atingă tălpile
desculţe,
în fuga
din dimineţile răsăritului.

Mă furişez
prin temniţa sufletului
pe cărări de lumină,
şi încerc
să scap sentimentele
pe umerii tăi gemeni
în mişcare.

Zvâcneşte sublim
inima cu dorul
iubirii tale.

Alinare de cântec
alunecă uşor
pe corzile vocii tale,
armonizând vibraţiile
cu o mângâiere,
înfăşurată în mătasea
uşoară
a primelor imbolduri
împlinite.

Editura Tritonic, Bucureşti, 108 p., 2009
Traducere din italiană şi note de GEO VASILE

Tiziano Scarpa (n. Veneţia, 1963) este romancier, dramaturg şi poet. A publicat o seamă de romane şi volume de povestiri la mari Edituri. Einaudi, Rizzoli, Mondadori: “Occhi sulla graticola”, 1996, “Kamikaze d’Occidente”, 2003, “Stabat mater”, 2008; este de asemeni autorul unor remarcabile radiodrame şi texte de teatru: Comuni mortali, 2007. Recent i-a fost tipărită o antologie de poezii: “Discorso di una guida turistica davanti al tramonto”, 2008. Oferind cititorilor versiunea în limba română a unei cărţi intitulate VENEZIA E’ UN PESCE. Una guida. (Feltrinelli, Milano, 2000) în chipul cel mai legitim se pune întrebarea: oare se mai poate spune ceva original despre un oraş descris de sute de poeţi, romancieri şi călători din toată lumea? Şi totuşi Tiziano Scarpa se încumetă şi chiar reuşeşte să ofere un alt fel de ghid , foarte documentat, foarte îndrăgostit, tocmai fiindcă a avut un al şaselea simţ al scriitorului profesionist, cel de a evita reclama sau hagiografia, în numele propriilor trăiri şi al tablourilor vivante, păstrându-se în datele unui realism diseminat de un umor subtil. Călăuzindu-ne în Veneţia sa natală, trece în revistă faimoasele itinerarii turistice, faţadele unor edificii religioase, fastuoasele colecţii de picturi, decoraţii interioare şi monumente, prevenind călătorul să evite expunerea prea stăruitoare la “radioactivitatea” estetică a acelora. Cicerone spiritual, iniţiind vizitatorul în cele mai frecvente noţiuni toponomastice întâlnite doar la Veneţia (calle, campo, campiello, fondamenta, rio, altana, nisioeti etc.), Tiziano Scarpa relatează alert experienţele fizice şi emotive de care vizitatorul are parte doar în oraşul lagunar, experienţe care îi solicită deopotrivă trupul şi sufletul: picioarele, gambele, inima, mâinile, faţa, urechile, gura, nasul, ochii.

Cititorul va încerca peripeţiile senzitive şi sentimentale care pot fi trăite doar aici: căci Veneţia, nu este doar o anomalie urbanistică, ci şi un fel specific şi inedit de a recepta lumea, este existenţa reinventată de la un capăt la altul, este un laborios şi delicat capriciu al Existenţei. Veneţia lui Scarpa are ca orice bucată muzicală care se respectă şi o “coda” fascinantă: un apendice în care ni se propune tot ce s-a scris mai frumos asupra Cetăţii Dogilor precum şi o mică antologie de texte veneţiene, între care un ”reportaj” tradus pentru prima dată în italiană, al lui Guy de Maupassant, şi un portret al oraşului semnat de scriitorul brazilian Diogo Mainardi.

Nimic nu este cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un avanpost
Pe tavă, sufletu-mi adus.

La ceasul verii când visează
Tăcerile-n cuvintele uitate,
Dorinţa arde-n flăcari, o amiază,
Spartă-n clipe de singurătate.

Ploile nu vin, e secetă-n stele
Adoarme visul pe poteci pierdute,
Fantomele-s închise în castele,
În luptă nu mai sunt redute.

Noi plecăm pe drumuri ocolite
Aripile pentru zbor-s frânte,
Dar avem inimi puternic răscolite
Cu timpul nemilos să se înfrunte.

La Dumnezeul tată, fiu şi duh
Să ne rugăm cu toţii pe pământ,
Ca ploile luminii din văzduh
Să ne inunde cu dragoste-n cuvânt.

Trec iar prin timp şi poezie
În urmă las absinte ploi
Şi bat în clipa cea târzie
La poarta vârstei de apoi.

Mă doare osul remuşcării
Că n-am să zăbovesc prea mult
Mă strigă infinitul mării
Clepsidra apei s-o ascult.

E plin de alb chenarul mastic
Al traversării spre neant
M-agăţ de-un început fantastic
Cum de lumină un liant.

Mă ninge, dincolo, o rană
Cu mii de fulgi întemniţaţi
O întrebare diafană
Îmi creşte-n ochii-nlăcrimaţi:

Străjere, spune-mi cât e ceasul?
Încotro duce pasul meu?
Ridică-ţi îngerule glasul
Şi zboară-mă prin curcubeu,

Aşează-mă pe-o contemplare
Să nu mai pot din ea să fug,
Să-mbrac a Vieţii-nfăţişare
La sânul ei destin să sug.

Să nu mai trec prin timp şi gamă
Cum trece sunetul de nai
Hai, existenţă, fii-mi tu mamă
La scufundarea mea în Rai.

pitulat în cuibul vremii
eu adun din ploi ecouri
scribuind cu Nicodemii
timpul scurs după zerouri.

răstignit între săruturi
anul ţipă, lepădat
ca şi tristele rebuturi
dintr-un nai dezacordat.

curajos şi plin de frică,
romb şi adreptunghiular,
toarce-n colţ ca o pisică
ghemul zilelor, impar.

astăzi, mâine şi poimâine
clipele cerşesc posace
câte-o lingură de pâine,
câte-un sufertaş de pace…

anule, rănit de seară,
ia cu tine oul sur
macină-l, şi-n primăvară
naşte-l fără de cusur.

Când sunt departe, eşti cuprinsă-n mine
Te sorb din ochi când suntem împreună,
Când eşti plecată, nu mă simt prea bine
Şi doru-mi zace-n suflet, dorinţa e nebună.

Nu te doresc când tu îmi eşti aproape
Mă simt flămând însingurat şi gol,
Şi mi se frânge clipa de sub pleoape
Când hoţi de sentimente-ţi dau ocol.

Atât de mândru sunt, că nu-ţi pun preţ
Mă împroprietăresc cu tine cum respiri,
Mă sărăcesc pe mine nevrednicul semeţ
Când alţi jinduitori te-mbracă-n priviri.

Sunt prea bogat când nu-ţi ridic valoarea
Şi prea sărac rămân, de nu te voi iubi.
Prea pătimaş când des îţi verşi candoarea
Orgoliul dă pe lături când tu mă vei robi.

Poeta Cornelia Bălan Pop s-a născut pe 10 martie 1955, la Dej, în judeţul Cluj. Copil unic, a crescut într-o familie formată din oameni cu mare atracţie faţă de muzică, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru artă, pentru frumos. Acasă a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu, în timp ce gătea sau spăla, mama îi recita din poemele lui George Coşbuc. Tatăl, ofiţer de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce făcea şi foarte sever, a educat-o în stil spartan. Deşi nu a lăduat-o niciodată, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mică. Tot el a fost şi cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, compuse în primii ani de şcoală. După ce le-a parcurs, a întrebat-o: “Cine a scris asta?” şi din clipa aceea, micuţa Cornelia şi-a pierdut orice încredere în propiile forţe, astfel că niciodată nu a mai putut să se convingă pe sine că ar fi capabilă de lucruri ieşite din comun. Totuşi, nu sunt puţini cei care au o cu totul altă părere în această privinţă. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Bălan Pop nu a visat niciodată să ajungă poetă şi mai mult, o poetă cunoscută, ci doar să urmeze o carieră în învăţământ. Licenţiată a Facultăţii de Filologie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea afirmă că poezia a însoţit-o în multe momente din viaţă, dar nu s-a impus în aceeaşi măsură ca şi îndeletnicirea de profesor, din care şi-a făurit un adevărat crez. Scrie de dragul de a scrie şi trăieşte cu certitudinea că versurile sale se adresează în mare parte cititorului de rând şi mai apoi criticului (contemporan), de aceea şi-ar dori ca stihurile ce poartă semnătura Corina Petrescu, pseudonimul sub care a ales să publice, să fie lecturate de cât mai multă lume. De curând, Cornelia Bălan Pop a obţinut locul întâi la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Poeta este căsătorită şi locuieşte în prezent, la Satu Mare.

- Cine sau ce v-a introdus în lumea poeziei? În ce măsură v-a ajutat experienţa dobândită în facultate să scrieţi?

- Prima carte pe care am primit-o de la tatăl meu, pe la sapte ani, a fost un volum de poezii de Mihai Eminescu. Dar nu pe cale scrisă m-a influenţat poezia. Mai întâi, a fost sunetul şi timbrul plăcut al vocii mamei şi al altor rude ale mele. Acele sunete, apoi semnificaţia lor, toate au concurat la formarea unor gusturi care în timp, s-au multiplicat şi într-un final, s-au concretizat în producţii literare. Eminescu m-a alintat cu perfecţiunea formei şi a rimelor. În urmă cu puţin timp, am aflat ceva impresionant: Eminescu, marele, a murit într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Eu m-am născut într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Am descoperit poezia cu mult înainte de a fi studentă. Anii de facultate s-au deosebit de ceilalţi ani de studiu prin sursele mult mai bogate oferite de biblioteci bine puse la punct, cu volume pe gustul tuturor. Am citit mult, pentru că simţeam că am nevoie de poezie, aşa cum ai nevoie de aer. Am citit fără să fac vreo triere. M-am hrănit cu poezie aşa cum te hrăneşti cu pâine.

- Să vorbim puţin şi despre puterea poeziei în propria dvs. viaţă. Ce relevanţă are poezia în existenţa dvs.? De ce, despre ce şi cum scrieţi?

- Nu cred că mi-am pus vreodată problema puterii exercitate de poezie asupra mea. Am să o definesc în câteva cuvinte. Reflectând asupra acestei întrebări, trebuie să recunosc, iată, că poezia mi-a fost un tovarăş de drum care m-a însoţit din primii ani de viaţă, un prieten foarte drag fără de care existenţa nu ar fi atât de frumoasă şi nici atât de complicată.

Dar, ce este şi ce înseamnă poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Am să încerc să o definesc şi acum, când vorbesc cu Dv.

Poezia este una dintre rarele posibilităţi de a păstra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infimă, o monadă. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu şi binecuvântare şi blestem. Este strigăt de bucurie şi hohot de plâns. Este apă şi foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglindă. Este speranţă şi regret. E deznădejde şi bucurie şi lacrimi şi vis. E viaţă în viaţă. E viaţă şi moarte. E chin şi izbândă. E clipire de gene. E val, furtună şi rază de soare.

Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mâine. Este clipa încremenită în timp sau zbor cu iuţeală de fulger. E cupa de şampanie din noaptea dintre ani. E imposibil şi posibil. Este bir. Şi dar. Şi ofrandă. Este ură şi capcană a pasiunii. E dimineaţă şi noapte. E regăsire şi rătăcire. Este cântec şi piatră.

Şi încă ceva: cel mai important în poezie este ca ea să nu se identifice cu o barieră între creator şi cititor, ci să fie o punte de legătură între oameni. Nu îmi aleg temele şi, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singură şi dospeşte undeva, în sufletul meu. Există momente când ideea unei poezii mă locuieşte, se cuibăreşte în mine câteva ore, zile. Apoi ţâşneşte. Dacă o împiedic să iasă la suprafaţă, luptă cu mine, îmi dă o stare de sufocare. Nu am altă cale decât să o las să-şi facă numărul, după care mă lasă în pace. Cât timp? Nu ştiu. Până la prima petală de magnolie, până la o amintire sau până la o senzaţie de moment care declanşează actul creator. Scriu doar în astfel de momente aproape de fiecare dată, excepţie făcând-o, aşa cum am mai afirmat, acrostihurile.

- În an aţi debutat? Ce volume aţi publicat şi când?

- Editorial, am debutat în 2001, cu volumul de versuri “Pentru că tu exişti” , editura Timpul, Reşiţa. Au fost apoi antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2004 şi «Ce enigmatică eşti, femeie! », editura 3D, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Iar în 2009, la editura Citadela, Satu Mare, am publicat volumul «Creion».

- Cum aţi defini volumul de versuri “Creion”? Care este poezia dvs. preferată din acest volum?

- Este ultima carte a mea, a apărut în 2009 şi a avut lansarea la Centrul de Creaţie Satu Mare, în 13 martie. Este prima mea carte scrisă în stil modern. Am avut emoţii pentru receptarea din partea cititorilor. Totuşi, cronicile sunt favorabile. Aş spune chiar foarte încurajatoare. Îmi plac multe dintre poeziile acestui volum. Ar fi greu să aleg. Ca structură, le prefer pe acelea care au formă mai redusă şi care au o definiţie în conţinut. Uite, am răsfoit chiar acum cartea, nu pot alege, ar fi mai multe texte despre care să pot spune: acesta este poemul meu preferat.

- Într-unul din poemele din „Creion” spuneţi ca n-aţi reuşit nicicând să atingeţi un anumit ideal – sa fiu EU! De ce? Tot în “Creion” afirmaţi că poezia este fântâna a singurătăţii; gând spre ceea ce ar fi putut fi, cap plecat pe propriul umăr. De unde o astfel de definiţie atât de dramatică?

- Aş spune că dramatismul afirmaţiilor mele ţine de realism. Am certitudinea că aş fi putut face mult mai mult(e) în viaţă. E adevărat ce se spune că niciodată nu e prea târziu. Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevăr al trecerii, când realizezi că eternitatea nu ţine de semantica vieţii, când îţi dai seama că ai fi putut începe atâtea şi atâtea drumuri şi că nu ai apucat să o faci, nu te simţi prea confortabil. Şi e foarte greu să recunoşti că la greu, de cele mai multe ori, rămâi singur.

- Ce publicaţii naţionale şi internaţionale au preluat creaţiile şi traducerile dvs.? Câte poezii aţi scris până în prezent?

- Naţionale: „Poesis”, „Semne-Emia”, „Nord Literar”, „Citadela”, „Informaţia zilei”, „Bulevardul ştirilor”, „Echipa”, „Universul şcolii”, „Şcoala sătmăreană”, „Agora literară”, „Mesagerul expres”, „Sud”.

Internaţionale: „Tribuna noastră”, „Phoenix Mission”

Textele nu le-am numărat, să fie câteva sute. Îmi este drag să scriu, dar nu fac prea mult caz din ceea ce s-ar putea numi opera mea. Numai că de curând, prietena mea cea mai bună, Ileana, a venit la mine cu ochii în lacrimi. Citise câteva dintre poeziile mele publicate în antologia colectivă “Ce enigmatică eşti, femeie!” Ea, Ileana, nu plânge niciodată. De ce avea ochii plânşi şi de ce mi-a vorbit despre multe dintre aceste poezii? Iată un cititor care a rămas foarte impresionat de mesajul textelor mele. Alina şi Olga au învăţat o mulţime de versuri pe de rost, în doar câteva zile de când le-am oferit cartea. Cronici foarte frumoase au ajuns la mine în număr mare doar într-o lună de la lansarea cărţii “Creion”. Poate că acesta este idealul meu în ceea ce priveşte receptarea poeziilor mele.

- Vă rugăm să ne vorbiţi despre revista literară “Citadela”. Unde şi de când apare? Cum s-a născut ideea editării unei astfel de publicaţii? Ce îşi propune?

- Ideea unei reviste a apărut acum 3 ani, din iniţiativa actualului redactor şef, poetul Aurel Pop, cu scopul de a promova literatura locală în plan naţional, dar şi din dorinţa de a se cunoaşte ce  mai scrie diaspora româneasca. În acest sens, revista „Citadela”  este unica revista din România care abordează asemenea tematică. Apare la Satu Mare, în format A4 si cuprinde 64 de pagini în care se publică toate genurile literare: poezie, proză, istorie literară, eseuri, critică literară, teatru, etc…Un ţel aparte e acela de a promova tineri creatori, indiferent de genurile în care se manifestă.

- În ce constă contribuţia dvs. la această revistă? Cine sunt cei cu care colaboraţi?

- La Satu Mare există o mişcare literară susţinută. Există mai multe reviste literare, o Asociaţie a Scriitorilor de Nord-Vest, un Festival Internaţional Poesis, (anual), un Centru de Creaţie, o Direcţie de Cultură, un Cenaclu literar, mai multe reviste literare şi multe activităţi de promovare a literaturii. Sunt oameni care iubesc poezia, scriu, publică volum după volum. Iată, aceştia sunt colaboratorii mei. Au fost luni întregi când noi, cenacliştii, am mers în diferite localităţi, ne-am prezentat versurile, cărţile, am invitat oamenii să ia atitudine faţă de creaţia poetică. Am descoperit poeţi de toate vârstele, începând chiar cu aproape incredibila vârstă de 17-18 ani. Avem câţiva tineri care au debutat deja, editorial. Ne-au impresionat la ei seriozitatea şi profunzimea scrierilor lor. Contribuţia mea la revista „Citadela”, unde sunt secretar de redacţie, este de a mă alătura celorlalţi creatori ai ei, Aurel Pop şi Felician Pop, în realizarea unor pagini frumoase şi de calitate în contextul literaturii contemporane.

- De unde pseudonimul Corina Petrescu?

- Am lucrat la ziarul “Bulevardul ştirilor”, la corectură. Redactorul şef, Viorel Vladimirescu, poet, mi-a încredinţat « Pagina tinerilor ». Primeam texte cu poezii de dragoste, bileţele şi scrisori pe care aceştia doreau să le transmită prin intermediul publicaţiei respective, persoanelor dragi lor. Exista şi o formă de corespondenţă între ei şi “Pagina” care îi găzduia. Nu puteam să semnez cu numele meu răspunsurile, indicaţiile, aprecierile, încurajările la adresa producţiilor lor. Există secrete care nu se pot spune dascălilor. Iar eu lucram la un liceu şi erau mulţi elevi care mă cunoşteau. Viorel Vladimirescu mi-a propus atunci să semnez pagina, mai apoi, paginile respective, cu un pseudonim pe care tot el mi l-a ales. Am acceptat, în felul acesta comunicarea cu tinerii colaboratori făcându-se mai firesc. Când am început să trimit producţii literare la reviste din ţară, mi-am păstrat acest pseudonim aproape tot timpul. Traducerile le-am semnat cu numele meu real, cu foarte puţine excepţii.

- Cum vă percep elevii dvs., pentru ei sunteţi doar profesoara Cornelia Bălan Pop sau şi poeta Corina Petrescu? Cum promovaţi tinerii talentaţi, cei care au darul şi harul scrisului?

- Din respect faţă de poezie şi faţă de actul creator, am atras atenţia elevilor mei asupra bucuriei de a citi, de a scrie, de a rosti, de a reţine versuri frumoase. Am avut satisfacţia să descopăr din când în când, câte unul-două talente în devenire. Am citit împreună cu ei primele lor încercări, i-am încurajat, i-am îndemnat să scrie de câte ori simţeau că pana imaginaţiei făcea popas în apropierea paginii lor de hârtie. I-am scăldat în lumea minunată a versului rostit, i-am îndemnat să participe la concursuri şi sper că pe mulţi dintre ei i-am convins că aşa cum parfumul dă florilor prospeţime şi frumuseţe, tot aşa şi viaţa este mai frumoasă dacă poţi citi, scrie, recita un poem. În ceea ce priveşte perceperea pe care elevii o au asupra mea, la şcoală, prefer să fiu dascălul lor. După ore, lucrăm împreună pentru concursuri, pentru revista şcolii, pentru spectacole. O anumită aură de superioritate (literară) mi-ar limita apropierea de elevii mei. Şi nu acesta este idealul meu profesional. Dincolo de porţile liceului, ne întâlnim la Cenaclu, sau la Recitatio, un însemnat concurs de recitări din lirica poeţilor sătmăreni, un adevărat spectacol de lumină, sunet, culoare şi mişcare.

- În ce măsură v-a schimbat cariera didactică percepţia asupra vieţii? Cum s-a reflectat acest lucru în ceea ce scrieţi?

- Am fost educată în spiritul disciplinei, în spiritul respectului şi al corectitudinii faţă de cei cu care lucrez. Cariera didactică a venit în întâmpinarea acestei formări pe care am primit-o în familie şi în primii ani de şcoală. În creaţia mea nu veţi găsi niciodată expresii dure, agresivitate lexicală. Aşa am înţeles eu o disciplină a creaţiei. Nu am prea priceput niciodată de ce poezia, în sensul ei contemporan, are la unii mânuitori ai versului, valenţe de război sau un ermetism exacerbat. Poezia nu se adresează în primul rând criticului literar. În această lume plină de conflicte de tot felul, cititorul de rând are nevoie şi de texte pe care să le înţeleagă, pe care să le reţină, texte care să exprime sentimente. Şi care să îl emoţioneze. “In vino veritas…” Dacă asistaţi la o petrecere şi unui om îi vine să recite o poezie, de cele mai multe ori, va recita ceva în stil clasic. De ce oare?

- Credeţi că aţi fi tot dvs. dacă eraţi doar poetă, dar nu şi profesoară? Dar invers? Cât de bine se îmbina cele două?

- În ţara mea, poezia nu este un mod financiar de a trăi. Cu siguranţă nu aş fi putut trăi doar ca poetă. Poezia nu se vinde precum un tablou, precum o casă ori o maşină. Cărţile nu se prea vând. Cărţile se dăruiesc prietenilor, cunoscuţilor, bibliotecilor. Ca profesoară, cred că aş fi putut să supravieţuiesc foarte bine şi fără a fi poetă. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am petrecut copilăria în Ileanda, judeţul Sălaj. Pe lângă casa bunicilor mei trecea o apă al cărei susur nu îl pot uita. Mi-am spălat adeseori mâinile şi faţa în apa aceea, răcorindu-mi pielea şi legând-o cu mii fire de amintire de existenţa mea. Mai târziu, am descoperit marea (Marea Neagră). Departe de mine, nu am reuşit să o cunosc din primii ani de viaţă. Uneori auzeam poveşti despre ea, despre soarele şi mai ales, despre nisipul şi scoicile ei. Am intrat în valuri şi nu am mai putut-o uita… Era …altceva. Tot aşa s-a întâmplat şi cu poezia.

- La ce festivaluri naţionale şi internaţionale aţi participat până în prezent cu poezie sau traducere de poezie? Ce rezultate aveţi şi prin ce credeţi că v-aţi făcut remarcată în faţa celorlalţi participanţi?

- Cel mai frumos rezultat este cel din anul 2009. În cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”, la secţiunea Creaţie-Profesori, Casa Corpului Didactic Alba, mi-a acordat Locul I. La acelaşi festival, în 2008, am luat locul II, tot pentru creaţie. În 2007, la secţiunea Traducere-Profesori, aceeaşi instituţie mi-a acordat locul II.

- Ce influenţe din poezia românească şi universală se regăsesc în poemele dvs.? Cum aţi defini contributia dvs. literară în contextul poeziei româneşti contemporane?

- Sincer, nu ştiu. Am gustat întotdeauna poezia profundă, textele care îţi spun ceva şi care au darul de a te opri pentru o clipă în loc, acelea cu care rămâi în gând şi după ce ai închis cartea şi după ce o pui în bibliotecă, aceea la care revii după câteva săptămâni, luni, chiar ani. Mi-au plăcut mult de tot Minulescu, Voiculescu, Coşbuc, Topârceanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ana Blandiana. În ceea ce priveşte contribuţia mea la dezvoltarea poeziei româneşti, dacă ar fi să cern, aş îndrăzni să spun că am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice şi câteva creaţii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora şi ale câtorva critici literari, precum şi promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obişnuit şi din partea specialiştilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins că poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei româneşti. Dar până acolo, mai e drum lung de tot, legat de difuzarea de carte şi de felul în care omul ajunge să citească tot ceea ce se scrie. Şi de exerciţiu. Scriind, înveţi să scrii mai bine.

- În ce an aţi debutat ca traducător? Din ce limbi şi ce anume traduceţi? Aţi făcut şi retroversiune?

- În urmă cu mulţi ani, 18-19, cu texte din Fernando Pessoa. A fost apoi multă poezie din regiunea Marseille, Franţa, un roman, interviuri, intervenţii literare, nuvele. Satu Mare are mulţi prieteni scriitori din regiunea amintită şi din multe alte părţi ale lumii. Toate aceste texte au fost publicate în revista « Poesis », condusă de scriitorul George Vulturescu. Am mai publicat traduceri în « Nord Literar » (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), « Agora  literară » (Cluj Napoca), « Informaţia Zilei » (Satu Mare), « Şcoala sătmăreană » (Satu Mare), « Echipa » (Satu Mare), « Universul şcolii » (Alba Iulia), etc. Am mai tradus texte ale unor autori din Canada, Ungaria şi România. În volum, am publicat: ”Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa”, „Lettres à Onia Snaider écrites par Paulina Popa”, Editura Paula, Deva, 2006, traducere în limba franceză şi „Un creion pentru curcubeu”, de Dominique Sorrente, editura Princeps Edit, Iaşi, 2008. Am tradus mult în primul rând pentru că îmi place poezia şi mai apoi pentru a introduce literatura de expresie franceză în biblioteca iubitorilor de poezie din ţara mea.

- De ce nu aţi început prin a scrie poezie şi abia după aceea să vă ocupaţi de traducere, nu era mai firesc aşa? Vă rugam să ne enumeraţi câţiva dintre poeţii ale căror creaţii le-aţi tradus.

- Am tradus din poezia franceză contemporană: Dominique Sorrente, Jean-Max Tixier, Yves Broussard, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccotet, Gérard Bayo, André Voissard şi foarte mulţi alţii. Am tradus din Andrea Moorhead, Canada, Gaal Aron, Ungaria şi mulţi poeţi români: Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Paulina Popa. Am mai transpus în limba franceză creaţii din literatura sătmăreană: Felician Pop, Aurel Pop, Ion Ghiur, Ion Bala. Aşa cum este firesc, am început să traduc texte poetice numai după ce am acumulat suficiente cunoştinţe de limba franceză: eram prin clasa a IX-a sau a X-a când am tradus pentru prima oară un text întreg: “Liberté”, de Paul Eluard. Am mai exersat în facultate. Primele mele încercări literare datează din primii ani de şcoală, deci mult mai înainte de a traduce. Atunci am scris primele poezii. Şi încă ceva: a traduce poezie este destul de dificil, dacă nu cochetezi şi tu cu creaţia poetică.

- În ce apariţii editoriale s-au concretizat traducerile dvs.? Ce dificultăţi aţi întâmpinat ca traducător de poezie?

- Am răspuns la această întrebare puţin mai devreme. Pe lângă cele două cărţi publicate, revistele literare au fost un foarte bun colaborator al meu sau poate invers, eu am fost considerată un colaborator serios. Şi nu a fost uşor să dovedesc acest lucru. Am publicat în « Poesis » (Satu Mare), «Nord Literar» (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), „Echipa”, (Satu Mare), „Agora literară” (Cluj Napoca), „Informaţia Zilei” (Satu Mare), „Şcoala sătmăreană” (Satu Mare), „Universul Şcolii” (Alba Iulia).

Ca traducător, o vreme am avut probleme legate de găsirea unui dicţionar mai performant. Realitatea este că un dicţionar nu te poate învăţa să traduci. El îţi poate oferi limitat, câteva variante, din care tu alegi sau nu. O altă piedică este imposibilitatea de a cunoaşte autorul, personalitatea lui şi implicit, ce a vrut să exprime printr-un cuvânt, printr-un vers. Este foarte bine să poţi să îl întrebi, fără rezerve, ce a vrut să spună. În felul acesta, mesajul poate ajunge la cititor cu mare fidelitate, aşa cum a fost el creat.

- La ce proiect lucraţi în prezent? Ce planuri de viitor aveţi?

- Pasiunea scrisului se dezvoltă în timp şi e greu să te detaşezi de ea. Totuşi, am câteva proiecte legate de domeniul profesional. Unul dintre ele este un volum cuprinzând expresii din limba franceză vorbită, culese de mine din emisiunile tv, din filme. Cred că ar fi de folos la ora de limbi şi de asemenea, în viaţa unui elev român care ar fi în postura de a folosi limba respectivă. În domeniul pronunţiei, am început să lucrez la un dicţionar de rime. Acesta ar fi de folos şi unui traducător, dar şi elevilor. Un alt proiect, de suflet, este o culegere de texte din cântecele de mai demult, acelea pe care le cântau părinţii mei, familia mea. Cartea este deja la o editură şi aştept verdictul editorului. Un proiect mai recent este o antologie de poezie sătmăreană contemporană tradusă de mine în limba franceză. Se scrie frumos, se scrie bine la Satu Mare şi poate vor fi oameni care să creadă ceea ce spun, după ce vor citi o ediţie într-o limbă de circulaţie înternaţională. Şi nu aş vrea să uit de un grupaj mai amplu de poezie scrisă de Gaal Aron, din Ungaria, la care aş mai avea puţin de lucru şi apoi este gata de trimis autorului.

- Se vând bine cărţile dvs. ? Joacă şi Internet-ul vreun rol în promovarea acestora ?

- În România nu poţi trăi din comercializarea unei cărţi. Cartea se trimite, se oferă.

Nu am publicat pe site-uri literare şi pot să spun că deocamdată, activitatea mea nu e cunoscută în acest mod. Dar revistele literare la care colaborez ajung să fie citite ele pe diferite site-uri şi în felul acesta, ajung şi eu în casa multor cititori.

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi tinerilor care scriu şi traduc poezie? Dacă ar fi să le transmiteţi cititorilor noştri un mesaj în versuri, ce aţi alege din ceea ce aţi scris?

- Dacă, din întâmplare, una dintre marile lor pasiuni ajunge să fie creaţia poetică, ar trebui să nu stea acasă şi doar să o scrie. Trebuie să frecventeze medii literare, un cenaclu al poeţilor experimentaţi, să aibă acces la câteva reviste literare. Trebuie să facă un fel de şcoală, nu forţat, fireşte, să afle ce este mai valoros, care sunt tendinţele şi dacă pot să se înscrie în acest val al momentului, păstrându-şi o oarecare doză de personalitate. Şi să nu fugă de competiţie, să nu le fie teamă să primească şi câteva aprecieri negative. Nu ar fi rău dacă tinerii iubitori de poezie ar citi câte o cronică literară la cărţi recent apărute. Şi dacă ar sta de vorbă cu câte un poet. În fiecare judeţ cred că sunt oameni valoroşi care scriu şi care ar putea oferi acel model pozitiv de a scrie, model de care tinerii mai puţin încrezători ar putea fi totuşi influenţaţi. Trebuie să înceapă să creadă că şi poezia şi altă formă literară pot deveni pasiune şi că ele pot aduce satisfacţii.

- Recent aţi participat la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, de la Alba Iulia, unde aţi luat locul întâi. Vă rugăm să ne relataţi despre poeziile cu care v-aţi prezentat şi prin ce anume aţi impresionat juriul.

- Anul acesta am participat la acest Festival cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Nu cunosc componenţa literară a juriului, dar versurile din acest ciclu sunt, după părerea multora, nişte pseudohaiku-uri. Nu a fost în intenţia mea să folosesc această formă literară care pare foarte simplă, deşi în realitate nu e deloc aşa. Dar, pentru mine, creaţia literară este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru că nu cred că aş putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Şi nu îmi impun o anumită structură şi nici o anumită formă, decât în acrostihuri. Premiul primit mă bucură şi mă onorează şi, de asemenea, mă bucură reîntâlnirea cu plaiurile şi oamenii care îl rememorează pe marele nostru Lucian Blaga.

Era un pix şi-o foaie prăfuită
Ce mă pândeau de pe un colţ de masă
Şi se strângeau pereţii-n jurul meu
Într-o-ncleştare surdă, nemiloasă.

Un strop de soare încerca să mă-mblânzească
Pe la un capăt rece, mort de geam,
L-am astupat cu un placaj,
Caci întuneric, asta îmi doream.

Mă săturasem să tot văd oraşul plin
De oameni ce-ţi zâmbeau ascunşi sub măşti,
Era un carnaval ce nu se mai sfârşea,
De prădători feroce, furioşi.

Vroiam o mare liniştită şi-un petec de nisip,
Poate şi-o barcă să mă legene hai-hui,
În niciun caz de cineva care s-afirme
Că marea şi nisipul şi barca-s ale lui.

Erau doar lupi care muşcau din carne vie,
Lăsând impresia c-aşa va fi mereu,
Nu-nţelegeam de unde atâta ura,
Căci ne-nchinam l-acelaşi Dumnezeu.

Era un pix şi-o foaie prăfuită
Ce m-aşteptau să scriu de-o zi sau poate-un an
Şi eu aşteptam ca lumea să se schimbe,
La nesfârşit cu toţii… aşteptam.

Mi-e e dor de tine, atâta ştiu,
În noaptea asta care trece,
Mă plimbă gândul prin pustiu
Spre oazele cu apă rece.

Şi nu sunt oaze şi nici apă,
Doar flăcări iuţi, ca de amnar,
La rădăcina vieţii sapă
Prin suflet răvăşit, hoinar.

Ca o lumină prinsă-n beznă
Sporeşte-n aşteptare dorul,
Sărut piciorul până la gleznă
O, doamne al meu, mântuitorul.

Fă-i astei lumi acum minuni
De care vrednică nu este,
Lasă înţelepţii la cei buni,
Nebunii sunt pe creste.

Caut gânduri alese
Să le răstorn
Peste sufletul tău,
Ca un măr înflorit.
Şi-i voi pune aripi,
Să urce la Dumnezeu
Odată cu îngerii
Somnului.

Mă vei recunoaşte
Sau mă voi topi,
În lumina
Ochilor tăi
Înrouraţi,
Ca florile răsăritului
Care-şi biruie somnul
Cu lumină.
Te aştept pe poteca
Din grădina vieţii,
Înmiresmat de dorinţa
Buzelor tale
Care vor învăţa sărutul
Şi poate mai târziu,
Iubirea.

Cireșii nu înfloresc din palmele tale
ce ating atent liniile trupului meu,
când facem dragoste cerul se îndoaie ca într-o rugăciune.
Într-una din nopțile astea,
când cerul devine lut pentru trupurile noastre,
voi planta un cireș în apropierea chipului tău obosit de dragoste și rugăciune.

Vreau să-ţi port sufletul în palmă,
Şi să-mi fii îngerul descătuşării
Neatins de păcatele lumii,
Într-o seară de vecernie.

O simfonie a unduirii formelor
Spre şlefuiri abstracte,
Cântecul nefredonat de nimeni
În dimineaţa floriilor.

Ori nimbul de biruinţă al iubirii
Care se varsă ca o lavă,
Peste trupurile îmbrăţişate
De pârjolul iubirii
În ierburi aprinse.

Şi mai vreau
Ca jocul cu focul viu,
Să nu ne ardă mângâierile
Până ce visul nu se termină
Cu o toamnă sângerie.

Apoi, nu mă lăsa singur
Cu gândurile răvăşite de melancolie,
Până mă voi stinge
Ca o lampă cu fitilul ars
În camera ta galbenă
Fără să vreau,
Dimineaţa pe rouă.

aripi de vânt,
peste geamătul munţilor,
pietre sfărâmate-n pământ, ceruri…
suflet în mişcare

Silviu Someşanu

Tu, pasăre neînvinsă de zborul cuprins
În aripile vântului,
Aşteaptă să-mi dezleg limba
De mărgăritarele cuvintelor,
Nu mă trăda
Ca pe un poet
Cu săgeţi otrăvite.
Lasă-mă să-mi vindec cântecul
La umbra aripei tale
Ascunsă de atâta timp,
Şi învaţă-mă
Să construiesc lumea de jos
Rotundă şi liberă,
Până-n târziul când cobor
Să mor în ea,
Ca un simplu poet
Nevindecat de cuvinte.

te-ai ascuns printre ştiuci şi te caut prin stuf
şoapta frunzei de mirt ţi-e umbrar în zăduf
de ştiam, însetato, că întruna mă ceri
răsturnam peste Nil prejudicii de fier.

răsturnam creuzeturi de mâl sufletesc
în subsolul în care zăcea te iubesc
de ştiam că aveai pentru mine un dor
lăcrimând în ascuns ca un pui de cocor.

te-auzisem ţipând nu mai vreau să îndur
anotimpul de crom ipohondru şi dur
nu mai vreau amânări înspre care mă tragi,
vodeviluri zidite pe zâmbete vagi…

de ştiam că mă vrei cum te vreau eu acum
aş fi uns flama gurii într-un dulce parfum
aş fi ars neputinţa-n jăratice ploi
desenând un candid curcubeu între noi.

m-am trezit, pătimaşo, dacă poţi să mă crezi
m-am trezit ca un ev de argint din zăpezi.
îngenunchi într-un gest de sălbatic alint
şi-ţi declar: te iubesc, nefertito, nu mint !