Arhivă pentru ‘numărul 31’

Silviu Someşanu

Am mai găsit o floare din floarea cea mai rară
Iubindu-te pe tine clădesc din lut o casă,
Acum eşti doar un fruct din care o să răsară
Cuvintele tăcerii flămânde lângă masă.

Am mai găsit o luntre prin sânge să vâslesc
Ori poate nesfârşitul durerii să-l străbat,
Când dorul urcă-n mine, fiorul să iubesc
Îmi înfloreşte trunchiul puternic de bărbat.

Te chem în vraja ierbii vibrarea să ţi-o sun
În trâmbiţele vârstei în care încep să cânt,
Nu-mi mai suspină noaptea sub cap un somn nebun
Şi nici foşnirea ta n-o pierd printr-un descânt.

Te aştept să uzi sărutul în dimineţi fierbinţi
Cu toata setea strânsă-n coapta pubertate,
Tu n-ai încă risipa veşmintelor cuminţi
Şi nici fereastra lumii prin umbre răsfirate.

Cluj-Napoca 1971

Alexandru Iosif

Aparent în logică există un paradox al mincinosului. Logica presupune că oricare propoziție poate fi adevărată sau falsă. Prin intermediul gramaticii putem însă construi propoziții care nu au sens, precum „Această propoziție este falsă”. Nimeni nu se poate îndoi de corectitudinea propoziției anterioare. Propoziția însă nu are sens deoarece apelează la sine însăși. Aceasta este compusă dintr-un subiect, „Această propoziție” și dintr-un predicat, „este falsă”. În momentul în care decidem să afirmăm că o propoziție este falsă trebuie să avem obiectul afirmației noastre, altfel despre cine spunem că este fals(ă)? În mod contrar, subiectul propoziției „Această porpoziție este falsă” se referă la aceeași propoziție. Așadar în momentul în care ne gândim la subiect, acesta ne obligă se ne gândim la o propoziție care încă nu a fost creată. Deci nu are nici un sens să afirmăm ca propoziția „Această propoziție este falsă” este falsă sau adevărată. Cerem, prin urmare, logicii să modifice premizele sale. O propoziție fără sens nu poate fi nici adevărată nici falsă. În concluzie, ramura vecină a propozițiilor care au o valoare de adevăr este constituită de către propozițiile fără sens.

Silviu Someşanu

Tu eşti femeie-n vraja ierbii
Plăcerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu eşti femeie-n plâns de rouă
Durerea apei, alb cuprinsă,
Când timpul ud de ani, se plouă,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu eşti femeie-n glasul nopţii
Umbra risipei de veşminte,
Foşnirea mea la pragul porţii
Când tu mă chemi fară cuvinte.

Cluj-Napoca 1971

Marcel Cuperman

Tuturor membrilor de pe site le dorim un Paşte fericit, cu sănătate, Pace, linişte în suflet şi o viaţă îmbelşugată.

Sus pe gard cântă cocoşii
Când românul sfânt posteşte,
Şi de Paşti îşi pregăteşte
Cozonaci şi ouă roşii.

Este saptămâna mare
Dinainte de-nviere,
Iar femeile-n putere
Freacă-n cocă cu ardoare.

Aluatul se dospeşte
În lighean, ca o gogoaşă,
Iar culoarea de cireaşă
Peste ouă se stropeşte.

Seara, invocându-şi vracii,
Gospodinele se-adună
La cuptorul din comună,
Ca să-şi coacă cozonacii.

Stau la claca strămoşească
Ce-n tradiţie-i păstrată,
Spun poveşti şi râd de-o fată
Ce-a-nceput să se-mplinească.

Aburi şi mirosuri fine
Se ridică dinspre vatră,
Şi nici dac-ai fi de piatră
Să mănânci nu te-ai abţine.

18 Aprilie 2009

Valentina Becart

Nu! N-ajunge…
mai trebuie culoare
mai trebuie sânge
din inimă neîmblânzită de fiară
amestecaţi în luturi
aripi de fluturi
şi-un „curcubeu de seară” –

Adunaţi din grădini
tăcerea serafică a florilor
şi roua dimineţilor senine
frumuseţea
va cunoaşte gustul lacrimilor
rostogolite ca o rugă
în nopţile târzii…
strecuraţi şi-ndoiala
ce va sta de veghe
la căpătâiul orelor cenuşii…

Mai trebuie sânge
şi-un cântec de jale
şi nu uitaţi de sărbătoare
şi picături de soare, de albastru
pentru inimi înflăcărate
- zbuciumate flăcări –
ce vor fi
cu cenuşa din ornic – cununate –

Amestecaţi în luturi
candoare de îngeri, cunună de vise
şi infame braţe – cerşind desfătări
şi infernul din ochii frumoşilor demoni…
abis bântuit… de-ntunecate căutări…

Şi nu uitaţi
de sunetul nisipului.
da! mereu m-a fascinat
curgerea-i fără sfârşit
şi cântecul nedesluşit
al pustiului…

Mai trebuie sânge
şi picături de soare
bolnavele luturi
vor agoniza –
în braţele curcubeului de seară
şi inima de fiară
îmblânzită va fi
de lacrima serafică a florilor
căzută ca o rugă –
în cărare
în cărare…

din ciclul (poeme becartiene)

Silviu Someşanu

Nu-ţi mai pictez formele
Cu pete de clarobscur,
Nu-mi mai aleg cuţitul
Cu care ucid culorile.

Te înalţ în lumină,
Cu aripi de înger
Şi scânteiez o lacrimă
Să mă ierţi.

Învaţă-mă să zbor
Prin visele tale,
Cu cântece curate
De menestrel.

Şi iartă-mă, iartă-mă
Pentru uimirea,
Cu care te descriu
Privind peste umeri
Alba ta lipsă.

Adina-Cristinela  Ghinescu

UNDE AR FI HARUL LUI DUMNEZEU, DACĂ?…

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.

Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută.

Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?…

Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator.

Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…

“Nu vreau sã fac zadarnic harul lui Dumnezeu; cãci dacã neprihãnirea se capãtã prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:21)

Explică atât de clar acest verset… Neprihănirea însumând categoriile tuturor aptitudinilor, calităţilor şi însuşirilor superlative ale omului prin care poţi atinge nivelul curăţirii spirituale, ceea ce se cheamă exact neprihănire.

Ori, versetul spune limpede: dacă omul are puterea să îşi dea singur aceste caracteristici, sau le capată aici pe pământ prin exerciţiu, experienţă, muncă sau alte eforturi lumeşti (şi asta este Legea – o sumă de reguli şi conduite morale şi cu scop corector, dar făurite din raţionament pur omenesc, conform valorii şi nivelului spiritual al celor care au întocmit-o)… ar însemna că degeaba a murit Hristos.

Ştiu, ştiu! E supărător pentru omul de rând asemenea veste! Ar însemna pentru el să nu-şi mai ia credit pentru nimic din ceea ce face şi să renunţe la a mai fi “centrul universului”… Şi asta e cumplit!

Însă, este scris că omul trăieşte prin ego şi pentru ego… până să-L întâlnească pe Cristos. Dar ce poate fi şi mai cumplit, este să-L găseşti pe Cristos Isus… şi apoi să te rătăceşti de EL, să te pierzi agale de pe drumul unde trebuia să fii cu EL… şi să crezi totuşi că ai fi acolo…

Iată aici o explicaţie mai amănunţită despre Lege şi despre Credinţă:

“Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia sã fie descoperitã. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumãtor spre Hristos, ca sã fim socotiţi neprihãniţi prin credinţã. Dupã ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumãtorul acesta. Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. (Galateni 3:23-26)

Asta înseamnă pe un înţeles mai modern, că toate sunt bune, dar numai la vremea lor… Legea (sistemul de norme care a generat şi modul de gândire, atitudine şi adoptare a viziunii faţă de religie şi spiritualitate) la acea vreme şi-a avut rostul său în demersul pregătitor al mentalităţii şi percepţiei oamenilor în ce priveşte Divinitatea. Dar, apoi însăşi Divinitatea prin Omul-Dumnezeu Isus Cristos, s-a arătat oamenilor aducând cu Sine oVeste nouă privitoare la intepretarea şi înţelegerea corectă a principiilor lui Dumnezeu şi a noii Lui Legi (scrisă, descrisă şi explicată pe larg în Noul Testament).

“…sã fiu gãsit în El, nu având o neprihãnire a mea, pe care mi-o dã Legea, ci aceea care se capãtã prin credinţa în Hristos, neprihãnirea, pe care o dã Dumnezeu, prin credinţã.” (Filipeni 3:9)

Adevărata neprihănire nu se capată aşa cum se crede, prin studiu din cărţi, informare mass-media, prin conformarea şi respectarea unor reguli şi canoane stricte, încadrarea într-o normă sau categorie, ci prin ceva care nu poţi lua sau cumpăra şi nici nu-ţi poţi achiziţiona prin propriile tale eforturi… şi asta este CREDINŢA.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)

Nu prin fapte, deci nu prin ceea ce facem, sau încercăm să facem întru a fi mai buni, mai desăvârşiţi, mai inteligenţi şi înţelepţi… ci prin HAR.

Ce suntem dacă vorbim despre IUBIRE şi nu cunoaştem iubirea?….

Ce suntem dacă vorbim despre ADEVĂR, dar acceptăm adevărul numai când ne prinde bine?…

Ce suntem dacă vorbim despre CUNOAŞTERE, dar percepţia noastră este limitată de piloanele standardelor personale pe care singuri ni le-am fixat în viaţă, sau care ne-au fost date de alţii?…

Ce suntem dacă vorbim despre ÎNŢELEPCIUNE şi n-o săvârşim în ceasurile când ni se cere cu prisosinţă a fi înţelepţi?…

Ce suntem dacă vorbim despre Dumnezeu şi Legea Lui, dar niciodată nu L-am cunoscut pe Dumnezeu şi nici vocea nu I-am auzit-o?…

Ce suntem dacă vorbim despre lucrurile vii şi frumoase ale vieţii, iar noi trăim în cele moarte?…

Toate acestea fac din noi să fim doar… OAMENI.

Iar a fi OM, este prin definiţie a fi pus în slujba lui Dumnezeu. Acest adevăr s-a pierdut în timp, dar a venit vremea ca el să fie actualizat şi să i se dea valenţele potrivite.

A fi corect nu înseamnă mereu a fi potrivit. Există milioane de oameni cu acelaşi ţel, dar nici unul din ei nu vor fi potriviţi într-o armonie perfectă în acelaşi loc şi pentru acelaşi lucru. Dumnezeu proclamă unicitatea omului, desăvârşindu-şi astfel complexitatea şi adâncimea existenţei Lui de-a lungul timpului în creaţia Sa. Dar El dă similitudine între noi, tocmai înspre a ne zidi mai uşor în lucrarea de sfinţire a trupului lui Hristos, din care cu toţii facem parte. Suntem chemaţi la biruinţă şi oricine se încrede în Cuvântul Lui Dumnezeu şi promisiunile Sale făcute seminţiei Sale (poporului Său), este un învingător, este un sfânt al Domnului, iar Dumnezeu se proslăveşte în el.

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.”

(Proverbe 3:5,6)

© copyright 2008 Adina-Cristinela Ghinescu

vizualizare articol blog aici:

http://controverseexistentiale.weblog.ro/2008-12-30/643451/Despre-Har.html

Silviu Someşanu

Iarna cu potcoave argintii de gheaţă
Plânge după colţuri cânt de despărţire,
Şuieră-n tăişuri vântul alb subţire
Soarele-şi ascunde razele în ceaţă.

Lacrimi plumburii varsă un nor sarcastic
Păsări să-nfioare din grăbite triluri,
Care joacă farse iernii-n vodeviluri
Cu orchestra prinsă-n peisajul rustic.

Fluturi îndrăzneţi ce sfidează timpul
Caută câte o floare întredeschisă-n pripă,
Şi-i pudrează visul sub a lor aripă
Bucuria urcă-n pas cu anotimpul.

Stele-n cerul nopţii-şi asmut irişii
Aburi din pământ, fire de lumină,
Bagă în ispite merii din grădină
În ochiul dimineţii, înfloresc caişii.

În surdină pune-mi la fereastră vise
Să mă întind afară pe covor de iarbă
Lasă-mi în iubire porţile deschise
Şi opreşte frigu-n care o să mă fiarbă.

Irina Sincu

Eşti atât de aproape şi totuşi departe,
Întind mâna să te ating,
Închid ochii să te zăresc
Cât îmi eşti de aproape.
Îmi este teamă să-ţi spun
Că de zile întregi , inima-mi bate
Ca un ceasornic la a sufletului poartă.
Bate şi bate…
Deschid uşa şi-mi este teamă
Că vei pleca în depărtare
Îmi este teamă că tăcerea
Paşilor tăi, se va pierde în depărtare.

Ionuţ Caragea

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor