Pentru prima oară am văzut-o de la distanţă şi statuia mi-a plăcut încă din prima clipă; eram însă prea grăbiţi, atât eu, cât şi Alin, fiul meu cel mare, care mă însoţea pe aleile dintre pavilioanele spitalului militar central. Eram aşteptat la cabinet de renumitul chirurg toracic Teodor Horvat, doctor prin carieră, general prin grad şi profesor universitar prin muncă şi ştiinţă. Nu am să vorbesc acum despre acest om deosebit, o voi face altă dată, acum vreau să vorbesc despre o sculptură, un bust excepţional, care îl reprezintă pe pionierul medicinii moderne româneşti, generalul de divizie profesor doctor Carol Davila, bust executat în anul 1903 de marele Constantin Brâncuşi; spun ceea ce este dăltuit pe soclu, că bustul generalului a fost ridicat la comandă către artist, de ofiţerii sanitari. Sunt un om slab cu multe căderi, am mai spus-o de multe ori şi nu mi-e ruşine să mă repet că uneori am frământări şi neîncredere în mine, totuşi, spre norocul meu, gândurile grele sunt destul de rare şi nu mă ţin mai mult de o oră. Uneori nici atât, ci doar până vorbesc cu un om fie el şi un simplu trecător sau un vânzător de la chioşcul de ziare. Cu toate că sunt un om care preferă în majoritatea cazurilor singurătatea, am tot timpul nevoie să privesc la oamenii din jur, poate din această cauză pot uneori să fiu singur şi la un meci de fotbal într-un stadion plin ochi cu suporteri. Am nevoie de oameni să încerc să le ghicesc bucuriile sau supărările, am nevoie de oameni pentru a încerca să le trăiesc speranţele, durerile, trăirile şi apoi să îmi fac personaje în cărţile pe care le scriu. Până acum am reuşit mai multe personaje deosebite; asta, tocmai pentru că atunci când scriam m-am pus în locul lor, am intrat eu în viaţă şi am trăit aşa cum ar fi trăit personajul meu. Dar să revin de unde am plecat.

După vizita la generalul Horvat s-a luat hotărârea să fiu internat într-o secţie a spitalului, unde mi s-au repetat o mulţime de analize pe care le-am făcut şi la Sibiu, iar şederea mea acolo, s-a prelungit mai mult decât mă aşteptam. Primeam multe telefoane de la soţia mea Camelia, de la cei dragi din familie sau de la prieteni, colegi, şi asta m-a ajutat enorm să trec peste gândurile chin, dar m-a ajutat la fel de mult şi statuia lui Brâncuşi care îl reprezenta pe Davila. Coboram din pavilion, cinşpe trepte, apoi încă cinşpe, un hol aproape plin de bolnavi care aşteptau la cabinete, şi ieşeam pe alee. De aici statuia nu era departe, doar la vreo douăzeci de metri, şi aveam impresia că mă aşteaptă. Vorbeam cu ea, desigur că vorbeam în gând pentru că secţia de nebuni a spitalului era aproape şi nu vroiam să fiu confundat cu vreun pacient scăpat de acolo, şi îi povesteam generalului de pe soclu despre visele mele, despre bucuriile mele dar mai mult despre durerile mele. Totdeauna cel de pe soclu m-a ascultat atent, şi uneori când nu erau trecătorii prin jur îl auzeam cum îmi vorbeşte şi mă încurajează. Nu o dată am ieşit pe alei chiar şi pe timp de ploaie, sau seara după cină şi statuia era la fel de frumoasă aşa cum era ziua în soare sau pe cer închis. Puţin mai în sus, la capătul unei alei, era postat câte un agent al unei firme de pază, nici nu ştiu ce păzea el acolo, nu mi-am bătut capul cu asta niciodată, dar cred că îşi băteau agenţii capul când se întrebau de ce se tot învârteşte omul acela cu barbă pe lângă statuia generalului. Cu toate acestea nu m-a întrebat nimeni niciodată de ce mă învârt tot timpul pe acolo. Cred că dacă vreunui agent, din prea multă vigilenţă sau din plictiseală i-ar fi trecut prin gând că eu vreau să fur statuia şi m-ar fi oprit să mă legitimeze deşi eram în pijama, hanorac şi papuci, i-aş fi răspuns că nu pot să fur ceea ce de fapt este al meu, al meu şi al poporului meu, şi nu cred că m-ar fi înţeles ce spun oricât i-aş fi explicat.

Timpul trece încet, mi-e dor de Camelia, de Sibiu, de acasă, din nou cinşpe trepte, încă cinşpe, holul şi înainte să merg la statuie, intru în chioşcul din lemn dintre pavilioane, unde se ascund fumătorii. Îmi trag gluga hanoracului până peste frunte ca un hoţ, apoi aprind o ţigară. Trag cu sete fumuri din ceea care mi-a ucis trupul şi totdeauna mă gândesc că nu este bine ce fac, dar mai sorb cu lăcomie încă două fumuri şi după ce l-am strivit peste jar, arunc chiştocul la cutia de gunoi din colţ. De câte ori mi-am promis că este ultima, de mii de ori, totuşi odată şi odată tot voi fuma o ultimă ţigară, poate chiar pe cea a condamnatului la moarte, cea dinaintea execuţiei. După ce am săvârşit această ticăloşie de care nu spun nimănui, nici lui Alin, fiul meu care mă vizitează singur, sau cu Doiniţa, soţia sa, nici doctorilor, asistentelor, şi nici Cameliei care mă întreabă tot mereu la telefon:

- Aşa-i că nu mai fumezi, dragul meu?

O mint că nu am mai fumat, încă o minciună prin care cel mai mult mă mint pe mine şi după răul pe care încă mi-l mai provoc, mă îndrept firesc spre aleea cu statuia. Pe soclu, undeva mai jos este dăltuit „sculptat de Constantin Brâncuşi în 1903”. Am mai spus-o de multe ori, marea mea lipsă a fost întotdeauna şi este că nu ţin minte datele calendaristice. Anul morţii lui Brâncuşi, anul 1957 l-am ţinut minte pentru că este anul meu de naştere, şi pentru ca să îmi fac o ordine în cunoştinţele sumare despre marele artist şi apoi să le leg între ele, îmi mai trebuia anul de naştere al gorjeanului şi câteva date mai importante, aşa că am sunat-o pe soţia mea:

- Camelia, întâi şi întâi, în ce an s-a născut Brâncuşi?

Nu am luat-o pe nepregătite pentru că soţia mea ştie cam tot ce o întreb, nici nu s-a mirat de asemenea întrebară venită de la un om bolnav care în loc să-şi vadă de sănătate se interesează de ceea ce nu a ţinut minte niciodată, adică datele mai importante, şi mi-a răspuns direct:

- Februarie 1876 la Hobiţa, Gorj, de ce?

- Numai aşa, şi mai vreau câte ceva de pe internet! i-am răspuns.

După ce am încheiat convorbirea, am început să pun cap la cap ceea ce mă interesa despre artist şi statuie, din datele date de soţie. Aşadar, marele artist gorjean a executat această comandă care a rămas singurul monument public din Bucureşti, la vârsta de 27 de ani, înainte să ia drumul spre München şi pe urmă spre Paris. Numai după plecarea la Paris reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor cu care Brâncuşi va urma să intre în conştiinţa universală, deci, bustul lui Davila, statuia din faţa ochilor mei, era executat în stil clasic. Foarte frumoasă, şi de câte ori o privesc, găsesc câte ceva nou, ceva ce nu am văzut bine acum o jumătate de oră, acum o oră sau … ieri. Aşa i-am descoperit pe lângă altele, pieptul tunicii plin de medalii şi decoraţii „Pe partea stângă partea inimii…”, am remarcat după un timp, şi pe urmă privirea îmi trece spre faţa reuşită fantastic de bine, mai ales că statuia a fost lucrată şi turnată în metal. Faţa lui Davila, cu buza de sus pornită pieziş de sub nasul normal spre gura cu buze subţiri faţă de buza de jos ieşită mai înafară din cauza mandibulei mai proeminente, iar faţa bărbierită cu mare grijă face să iasă mai mult în evidenţă favoriţii lungi şi bogaţi după cum era moda acelor vremuri. Dintre favoriţi se vede bărbia voluntară care îi dă înfăţişarea de om foarte hotărât. Părul bogat ca şi favoriţii, iese de sub caschetă pe laterale şi puţin la spate de unde porneşte mantaua ostăşească. Mantaua pare aruncată în grabă peste umeri şi cred că Brâncuşi a vrut şi a reuşit să redea o vizită printre bolnavi; dar un medic face vizite în halat de obicei alb, aşadar generalul doctor Davila era în viziunea artistului într-o vizită la răniţii din tranşee în timpul războiului de independenţă sau la închisoarea Telega pe care a inspectat-o, cred că prin anul 1865, m-am interesat mai târziu despre asta, şi unde generalul medic a consultat deopotrivă personalul, soldaţii şi puşcăriaşii. De fiecare dată descopăr câte ceva nou la această statuie şi nu mă satur să o tot privesc. Am să mai trec prin capitală fie cu treabă fie numai în vizită, la Alin, Doiniţa şi nepoţelul David, copiii noştri, asta în limita termenului pe care mi-l va da boala din mine şi sigur că de câte ori voi coborî în Gara de Nord, am să îmi fac timp să dau o fugă până în incinta Spitalului Militar care este la doi paşi, şi acolo pe o alee, am să îi prezint soţiei mele, care desigur că mă va însoţi, statuia generalului. Ea iubeşte arta mult mai mult decât mine şi va şti, atunci când o voi lăsa acolo singură câteva minute, va şti ce să vorbească cu statuia. Să vorbească şi să îi mulţumească şi ea pentru că mi-a fost alături la durere şi în clipele grele…

… iar dacă tu, care ai avut răbdare şi ai citit până aici, cumva vreodată, dintr-un anume motiv treci prin curtea Spitalului Militar Central denumit după marele om, spitalul Carol Davila, şi dacă pe aleea dintre comandament şi Facultatea de Medicină Dentară vezi un om privind sau vorbind cu o statuie, nu-l deranja, fie că plânge sau numai priveşte bustul. Nu-l deranja pentru că sigur acel om pe care îl vezi acolo are nevoie de un medic, un medic mai altfel, care uneori poate să ajute şi din nefiinţă. Te sfătuiesc să nu te îndepărtezi, aşteaptă ca el să plece şi numai după aceea, apropie-te şi tu de statuia pe care eu o denumesc „STATUIA MEA”. Apropie-te şi priveşte atent bustul generalului, că poate o să ai şi tu nevoie de o mângâiere sau de o speranţă, aşa cum am avut eu, aşa cum avem noi toţi… !

Astăzi văd viaţa. Astăzi, pentru prima oară ştiu că sunt vie. Aici, în universul meu, nimeni nu ştie că exist!  Doar eu sunt, eu şi gândurile mele. Sunt foarte mică, dar voi evolua. Voi învăţa să scriu versuri pe frunzele copacilor, să cânt pe undele vântului sau să citesc prin cerul înstelat.

Voi iubi! Ştiu încă de pe acum ce este iubirea. Un eu şi-un el, căci eu sunt o ea. Dar oare ştiu când să iubesc? Sau ştiu dacă atunci când zic că iubesc chiar iubesc? Oare este ceea ce cred eu că este, iubirea?

Dar ce cred eu că este?

Iubirea …Atâţia scriitori îmi vin în minte, atătea definiţii am auzit … Şi totuşi iubirea nu e un cuvânt.  Sunt mii de cuvine : prietenie, dragoste, lacrimi, priviri, voci, gânduri, atingere … Iubirea e un întreg!

Din iubire te-ai născut ( fie ea doar o atracţie sexuala şi tu un accident, fie ea o iubire între doi oameni capabili să întreţină o familie). Te-ai născut din femeie. Ştii ce e femeia? Acel Dumnezeu a creat-o. Acel care a creat şi bărbatul.

De ce a creat femeia? Pentru că nu era mulţumit de bărbat. Un bărbat nu poate fi niciodată femeie ( nu mă refer la travestiţi). O femeie este “muzica rătăcită în carne”, cum spune  Emil Cioran. Un trup firav, dar cu un caracter puternic, un suflet cald, o voce, o armonie a Universului… Femeia este o fiinţă cu sufletul mare. Ea are sufletul atât de mare, încât la naştere, la producerea minunii, poate să-şi de-a o parte din el copilului. O femeie are inima precum o agendă… Te cunoaşte, te reţine, te fotografiază şi nu te uită niciodată. În inima femeii intră aproape oricine. Odată, un om mi-a zis : “Eu nu pot să stau în inima ta, e prea mare înghesuială. Când am intrat credeam că voi fi singurul, dar acolo nu numai că mi-am întâlnit prietenii, dar şi duşmanii”. Oare puteam eu să-l contrazic? Nu … de ce să minţim când iubim pe cineva? Iubeşti? Arată! Ţipă pentru iubirea ta!

Când sunt singură în cameră, în liniştea serii cu o carte în mână… Trebuie să fac un pic de zgomot… un ţipăt, un poc-poc, ceva. Nu că aş fi nebună, doar pentru a-mi dovedi mie că exist. Uneori nu sunt sigură pe existenţa mea şi am nevoie de dovezi, aşa este şi în iubire. Cum iubeşti fără dovezi? Cum aş putea să te cred că mă iubeşti? Arată!

Femeia este templul unde se produce iubirea.

Bărbatul e cel ce venereaza acest templu. Bărbatul vrea doar să muşte din carnea de pe portativ. El se agaţă disperat de nota sol, încercând să obţină un La şi când crede câ ajunge la Si, uneori cade la Do.

Primul Do, prima nota e URA. Aici sunt multe de zis, uneori poţi să urăşti persoana în întregime, alteori doar pentru că foloseşte un anume cuvânt, un anume parfum sau un caracter infect (fac referire la ceea ce ai tu în plan şi ceea ce ai întâlnit; exemplu acest proverb: Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg).

Re e ceea ce numim noi azi ACCEPTAREA. Vezi pe cineva pe stradă şi întâmplător subconştientul îţi trasmite o idee: “Aş putea să-l cunosc mai bine pe omul acesta”, cu toate că nu faci nimic pentru a finaliza ideea.

Mi este simplul SALUT, care cuprinde multe laturi, lungimi, colţuri… E un manual întreg de gesturi. Şi când te gândeşti că cele mai folosite replici sunt chiar simplul “Salut !” sau “Bună!”…

Fa este mult mai complexă. Ea reprezinta PRIETENIA. Este acel sentiment care te face să renunţi la tine pentru altcineva. Ai nevoie de persoane inteligente ca să alimentezi această legătură. Aşa cum enumera Howard Gardner cele 8 categorii de bazaăale inteligenţei, prietenia are nevoie de ultimele 2, si anume: înţelegerea unic-interpersonală şi empatia către ceilalţi (să ai abilitatea de a te pune în locul celuilalt; ca să te poţi numi inteligent, trebuie mai întâi să înţelegi ce nu-ţi convine, să poţi să alegi ce îţi convine) şi cunoaşterea sinelui unic-intrapersonal (ca să fii inteligent, înseamnă să te cunoşti; să îţi ştii limitele, defectele să ţi le poţi controla, cât şi să-ţi cunoşti mereu următoarea acţiune a subconştientului).

Sol este ceea ce numim ATRACŢIE. Cum noi vorbim de persoane, aici nu are ce cĂuta atracţia gravitaţională, ci doar  “magnetică”. Nu e vorba de fizică, e vorba de o ispită sau un farmec ce te face să îţi doreşti mereu ce nu ai (problema apare atunci când ai obţinut ceva şi nu îţi mai doreşti). Eu consider că am ales bine această notă, deoarece atracţia se consuma pe “sol” în pozitie orizontală (în cele mai multe cazuri) cu un rezultat, după posibilităţi, şi anume plăcerea.

La e o nota mai suspectă. Ea reprezintă ADMIRAŢIA. Aici ne încurcăm mulţi dintre noi, pentru că nu ne dăm seama ce admirăm la persoana respectivă. Întrebi pe cineva: “Ce îţi place la mine?” şi primeşti răspuns “Tot!”. Fii sigur că acel tot nu va fi niciodată plăcut în întregime.

Si. De nota asta ne ferim toţi, NEVOIA. Întâlneşti o persoană, de care prinzi drag şi pe care o asimilezi atât de bine încât devine un drog prezenţa ei, precum plăcerea care creează dependenţa.

Ultima nota de pe portativ este Do. Ea reprezintă IUBIREA. Nu am cum să explic, pentru că este o comoară şi fiecare iubeşte diferit şi simte diferit iubirea. Dacă am iubi identic, de ce ne mai considerăm unici? Cum ar fi ca femeia/bărbatul pe care o/îl iubeşti să iubească şi pe altcineva pentru că simte acelaşi stil de iubire? Cine îşi exprimă iubirea prin gesturi sau cuvinte nu iubeşte destul, iar cel ce iubeşte în tăcere, acela iubeşte profund şi adevărat.

Aici vroiam să ajung. De la ultimul DO până la primul e doar un pas = de la IUBIRE la URĂ e doar un pas !

Aş putea scrie romane despre iubire, dar la ce folos?

Mulţi nu sunt atât de indiscreţi, încât să citească cartea mea.

Dar eu sunt o indiscretă dovedită şi citesc pe ascuns cărţile altor scriitori.

Poate mă voi naşte a doua oară … poate voi iubi diferit … poate voi fi iubită diferit … Şi chiar dacă un punct nu poate termina mereu o propoziţie, acest citat cu siguranţă poate încheia această compoziţie : “Nu-i cereţi unei femei imposibilul. E capabila să vi-l dea”, cum spune Valeriu Butulescu.

Noaptea lumii-i noaptea noastră,
O străbate un car poştal,
Tu să-mi numeri la fereastră
Stele-n cupe de cristal.

Şi-n băute vinu-mi pare
Lacrimă din raze stoarsă,
Ochiul tău să-mi fie soare
Când am inima mai arsă.

O să bei şi tu o cupă
De licoare şi iubire,
Braţul tău să-mi fie după
Sprijinul de răzvrătire.

O să dorm un somn de vise
Cum ai vrea tu să-mi oferi,
Ca într-un fel de paradise
Unde-s numai primăveri.

Şi de-o fi ca împreună
Să zidim pe cer o umbră,
Vraja nopţii o să-ţi spună
Nu-i nimic, doar frica-i sumbră.

Şi de ce să-ţi fie teamă
Când pământu-i tot o noapte
În care spiritul te cheamă
Către formele mai apte.

O! De aceea, vino iarăşi
Pe cărări de bolţi lactee,
Ca să fim mereu tovarăşi
Nu în viaţă, ci-n idee.
21 Februarie 2009

Între 23 şi 25 aprilie a avut loc la Iaşi manifestarea “Zilele revistei Convorbiri Literare”, ajunsă la ediţia a XIII-a. Au fost prezenţi circa 150 de scriitori români, atât din ţară cât şi din Franţa, Germania, S.U.A., Israel şi Republica Moldova. Cassian Maria Spiridon, redactorul şef al amintitei reviste ieşene a propus spre dezbatere teme de o stringentă actualitate, cum ar fi “Tradiţia-continuitate sau ruptură ?”, “Centenarul Constantin Noica” , “O sută de ani de la apariţia lucrării lui Garabet Ibrăileau <Spiritul critic în cultura românească>”. Mult aşteptata festivitate de decernare a Premiilor a încoronat seara de vineri, in care invitaţii au putut să vizioneze spectacolul cu un singur protagonist “Omul frumos” susţinut de Dan Puric.

Premiul pentru debut: Emanuela Ilie, Premiul pentru Cartea de Ştiinţă: Tiberiu Brăilean, Premiul pentru memorialistică: Dan Ciachir, Premiul pentru traduceri: Geo Vasile, Premiul pentru Cartea Eveniment: Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, Premiul pentru critică: Mircea Martin şi Daniel Cristea Enache, Premiul pentru poezie: Dinu Flămând, Premiul pentru Excelenţă: Eugen Negrici. Premiul „Opera Omnia” din acest an a fost acordat traducătoarei, poetei şi eseistei Irina Mavrodin (n.1929). La festivitatea de premiere a fost invitat şi actorul Dan Puric, căruia i s-a înmânat Premiul pentru eseu.

De pe întinderile mării, ale valurilor buturi
Se răstoarnă peste ţărmul viselor sentenţios,
Tu acoperă, iubito, cu o vară de săruturi,
Timpul ce ne părăseşte cu un aer graţios.

Pân-la inocenţa clipei, fără insolente plângeri
Cu o alintare nudă să mai torni un vin în cupe,
Când ne bântuie furtuna, o să-mi cânţi în cor cu îngeri
Simfonia unor vorbe care gândul să-mi ocupe.

Şi cu valurile-n braţe până-n largul diafan
Sus pe crestele în spume, tu să fii a mării nimfă,
Eu, rămas doar cu mirarea unui ucenic profan,
Să simt cum iubire-mi urcă-n sânge şi în limfă.

Poate atunci a sosit valul până-n ochii tăi marini
Ca să înţelegi tot rostul alergării înspre culmi,
Luna în târziul nopţii dezbrăcată în ţarini
Varsă o lumină rece din pădurile de ulmi.

Făcând doar un scurt popas,
La noi în sufragerie,
Curcubeul a rămas,
Captiv… într-o farfurie!

Ouăle ce-au aşteptat,
Ca broscuţele la soare,
Să devină „ou bronzat,”
I-au furat câte-o culoare.

Minunate toate sunt!
Diamante sclipitoare!
Fără să spun vreun cuvânt,
Fac un plan de evadare.

Curcubeul este sfânt!
Moştenit de-ntreg pământul!
Semn al Domnului cuvânt
Şi-al iubirii legământul.

(poezie pentru copii)

Să-l păstrez, nu m-am gândit,
Pentru mine, nicio clipă!
Prin urmare am ciocnit
Ouăle, în mare pripă.

Şi ca să nu fiu certat
Pentru-atâtea ouă sparte,
Eu „Hristos a înviat!”
Spun la fiecare-n parte!

Foşnirea mea
În sufletul tău
Alunecă uşor,
În fiecare zi

Găsindu-te înmiresmată
De dorinţe,
Înfăşurată după copacul
Trupului meu
Înflorit,
De căldura suavelor
Mângâieri
De iubire.

Ne împreunăm,
Buzele noastre
Simt dăruirea
Atât de necesară,
Încât se caută flămânde.
Tu, atât de frumoasă
Vei rodi la vreme
Veşnicia, care
Se scurge din noi
Cuminte,
Ca o nuntire
De îngeri.

Vorbele tale, îmi alungă disperarea
Ochii tăi-două lacrimi fierbinţi.
Aşteptând să îi vindece marea. . .
Şi să mă scoată din minţi.

Aş veni atât de aproape,
Cu un gând, cu un zâmbet măcar,
Dar, mi-e teamă că umbra din ape
Va avea un gust nefiresc de-amar. . .

Ţi-aş şopti: că nu-i nimeni de vină !
Că vorbele tale sufletul mi-alină
Iar ecoul din ape. . .
Mă face să te simt mai aproape !

În noaptea asta
n-am să te mai strig -
mult prea înalt e zidul
cuvintele…
convoi de lanţuri şi blesteme…

…dar n-am a mă mai teme…
pe frunte-mi pun cunună
lauri de durere –
şi-mi sap mormânt în gânduri
şi crucile tăcerii
le-oi aşeza cu grijă
pe buza disperării…

…în noaptea asta
n-am să te mai strig
cavou – iubirea noastră
fugară umbră
tremurând de frig…
va zace-n ţintirim
sub treptele tăcerii
sub lespedea uitării…

…şi n-am a mă mai teme…
şi n-am să te mai strig
aici sfârşeşte jocul…
şi noaptea parcă geme
şi-un pas străin
se roagă…
şi…
strânge-n braţe crucea…
sărmană umbră
tremurând de frig
tremurând de frig…

din ciclul [poeme becartiene]

Am mai găsit o floare din floarea cea mai rară
Iubindu-te pe tine clădesc din lut o casă,
Acum eşti doar un fruct din care o să răsară
Cuvintele tăcerii flămânde lângă masă.

Am mai găsit o luntre prin sânge să vâslesc
Ori poate nesfârşitul durerii să-l străbat,
Când dorul urcă-n mine, fiorul să iubesc
Îmi înfloreşte trunchiul puternic de bărbat.

Te chem în vraja ierbii vibrarea să ţi-o sun
În trâmbiţele vârstei în care încep să cânt,
Nu-mi mai suspină noaptea sub cap un somn nebun
Şi nici foşnirea ta n-o pierd printr-un descânt.

Te aştept să uzi sărutul în dimineţi fierbinţi
Cu toata setea strânsă-n coapta pubertate,
Tu n-ai încă risipa veşmintelor cuminţi
Şi nici fereastra lumii prin umbre răsfirate.

Cluj-Napoca 1971

Aparent în logică există un paradox al mincinosului. Logica presupune că oricare propoziție poate fi adevărată sau falsă. Prin intermediul gramaticii putem însă construi propoziții care nu au sens, precum „Această propoziție este falsă”. Nimeni nu se poate îndoi de corectitudinea propoziției anterioare. Propoziția însă nu are sens deoarece apelează la sine însăși. Aceasta este compusă dintr-un subiect, „Această propoziție” și dintr-un predicat, „este falsă”. În momentul în care decidem să afirmăm că o propoziție este falsă trebuie să avem obiectul afirmației noastre, altfel despre cine spunem că este fals(ă)? În mod contrar, subiectul propoziției „Această porpoziție este falsă” se referă la aceeași propoziție. Așadar în momentul în care ne gândim la subiect, acesta ne obligă se ne gândim la o propoziție care încă nu a fost creată. Deci nu are nici un sens să afirmăm ca propoziția „Această propoziție este falsă” este falsă sau adevărată. Cerem, prin urmare, logicii să modifice premizele sale. O propoziție fără sens nu poate fi nici adevărată nici falsă. În concluzie, ramura vecină a propozițiilor care au o valoare de adevăr este constituită de către propozițiile fără sens.

Tu eşti femeie-n vraja ierbii
Plăcerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu eşti femeie-n plâns de rouă
Durerea apei, alb cuprinsă,
Când timpul ud de ani, se plouă,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu eşti femeie-n glasul nopţii
Umbra risipei de veşminte,
Foşnirea mea la pragul porţii
Când tu mă chemi fară cuvinte.

Cluj-Napoca 1971

Tuturor membrilor de pe site le dorim un Paşte fericit, cu sănătate, Pace, linişte în suflet şi o viaţă îmbelşugată.

Sus pe gard cântă cocoşii
Când românul sfânt posteşte,
Şi de Paşti îşi pregăteşte
Cozonaci şi ouă roşii.

Este saptămâna mare
Dinainte de-nviere,
Iar femeile-n putere
Freacă-n cocă cu ardoare.

Aluatul se dospeşte
În lighean, ca o gogoaşă,
Iar culoarea de cireaşă
Peste ouă se stropeşte.

Seara, invocându-şi vracii,
Gospodinele se-adună
La cuptorul din comună,
Ca să-şi coacă cozonacii.

Stau la claca strămoşească
Ce-n tradiţie-i păstrată,
Spun poveşti şi râd de-o fată
Ce-a-nceput să se-mplinească.

Aburi şi mirosuri fine
Se ridică dinspre vatră,
Şi nici dac-ai fi de piatră
Să mănânci nu te-ai abţine.

18 Aprilie 2009

Nu! N-ajunge…
mai trebuie culoare
mai trebuie sânge
din inimă neîmblânzită de fiară
amestecaţi în luturi
aripi de fluturi
şi-un „curcubeu de seară” –

Adunaţi din grădini
tăcerea serafică a florilor
şi roua dimineţilor senine
frumuseţea
va cunoaşte gustul lacrimilor
rostogolite ca o rugă
în nopţile târzii…
strecuraţi şi-ndoiala
ce va sta de veghe
la căpătâiul orelor cenuşii…

Mai trebuie sânge
şi-un cântec de jale
şi nu uitaţi de sărbătoare
şi picături de soare, de albastru
pentru inimi înflăcărate
- zbuciumate flăcări –
ce vor fi
cu cenuşa din ornic – cununate –

Amestecaţi în luturi
candoare de îngeri, cunună de vise
şi infame braţe – cerşind desfătări
şi infernul din ochii frumoşilor demoni…
abis bântuit… de-ntunecate căutări…

Şi nu uitaţi
de sunetul nisipului.
da! mereu m-a fascinat
curgerea-i fără sfârşit
şi cântecul nedesluşit
al pustiului…

Mai trebuie sânge
şi picături de soare
bolnavele luturi
vor agoniza –
în braţele curcubeului de seară
şi inima de fiară
îmblânzită va fi
de lacrima serafică a florilor
căzută ca o rugă –
în cărare
în cărare…

din ciclul (poeme becartiene)