Arhivă pentru ‘numărul 30’

Silviu Someşanu

Ziua aceea pe care o aştept
E coarda unui arc întins,
E simţul din umbră deştept
Pe care nu l-ai atins.

Ziua aceea nu-i ca oricare
E o flamură-n vânt tremurată,
E un destin venit din născare
Cu o apă a vieţii curată.

Ziua aceea poate fi şi de graţie,
Dacă îngerii sunt într-un cor
Să aibă cu tine o relaţie,
Cu care să intri-n decor.

Şi poate fi ca oricare alta, anostă,
Pe care nimeni nu o mai ştie
Doar viaţa-ţi mai da o ripostă,
Când gându-n trecut se imprăştie.

Şi apoi, ziua se pierde-n noapte
Fauna s-a dus să se culce.
În liniştea scăpată din şoapte
Pe întinderea somnului dulce.

Dan Orghici

Diferită? Este oare vreo diferenţă între ziua de astăzi pe care va fi să o parcurg şi acea zi de ieri pe care tocmai (diferenţă de o noapte) am încheiat-o? Sunt oare tot eu cel ce trăieşte azi, a trăit ieri şi poate va mai trăi şi mâine, de cumva va mai fi o altă zi, „un alt mâine”? Oare de unde acel sentiment de retrăire a unor stări? Până unde acel deja-vu?

Mă confrunt în dimineaţa aceasta cu un cap gol. Asta nu că nu aş avea pălărie, am…şi la ce-mi foloseşte dacă acel loc pe care trebuia să-l ocupe pălăria nu are nici un rol (poate doar de decor) în confruntarea mea cu o nouă zi.

Darul imens al vieţii, ziua de astăzi ce poate deveni zi de mâine ori poate nu.

Intens trăită clipă de lungă durată ce-mi pare o retrăire sau poate doar pare, nu mai ştiu nici eu. Mi-e capul gol, nu mai am pierdutele cuvinte în care să-mi exprim găsitele idei. Arid câmp în care nici o sămânţă nu poate răsări. Stări albastre amestecate cu roşul intens al firii. De pictor aş fi, aş pune pe pânză doar nuanţe amestecate de mov şi gri. Şi parcă nu…

Acel nu ce-mi strigă la poarta sufletului: „eşti om şi de om eşti, te luptă”. Cu ce? Cu toate netrăitele trăiri ce-ţi vor face capul să gândească, viaţa mai grea, dar care luate apoi şi digerate (mestecate încet, unindu-le cu sos de limbă ascuţită din negru cer de gură) dăruiesc amintirilor sare şi piper. Şi încă ce ţineri aminte!

Şi parcă nu pot a gândi din cauza rigidităţii, deoarece mintea-mi nu poate descompune amânarea, involuntara stare de plantă. Factor mintal nu există în reguli dure, nu pot să zbor în cuburi de gheaţă. Şi parcă nu. Nu am de gând să termin verde prin fotosinteză, am rădăcini spirituale nu statice, mai bine golul din mine decât inerţia memoriei colective a păduri. Duritatea pomului nu este egală cu maleabilitatea minţii, numai în poveşti găseşti pomi vorbitori.

Adevărat este că-n memoria colectivă, imaginaţia, poveştile accentuate de timp, devin realităţi, uneori realităţi ce-n memoria unora sunt mai reale decât realul. Cotidiene trăiri, nevoile personale, devenind ceva greu de înţeles, insul, omul, persoana nefiind altceva decât un număr în totul comun. Această din urmă realitate fiind pentru cei ce nu o percep altfel decât o minciună, reeditând povestea oului şi a găinii. Astfel cum pot să gândesc de nu cu golul din mine.

Sunt cine sunt şi asta datorită mie nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imaginii mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui şi. Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită.

Şi parcă nu…şi parcă da. Da eu sunt eu, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit-despărţite ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte, pe care noi nu o simţim.

Şi parcă nu. Eu fără tu nu exist şi nici tu fără eu. Gol cap cu- fără gând.

Alexandru Iosif

Plâng sălciile în parc,
în parcul cu sălcii lăsate peste lac,
în parcul cu felinare care tac,
mai tac şi eu.

Plâng sălciile sub brazi, plâng sălciile.
Mai plânge luntrea peste lac.

Plâng sălciile şi nu-mi mai pasă;
luntrea-i pustie-acum
şi brazii dorm;
mai dorm şi eu.

Și cui îi pasă de-acel lac
de sălciile din parc
parcul cu sălcii care plâng pe lac?

Plâng sălciile pe lac,
mai plânge lacul…
şi brazii-au lăcrimat cândva
şi plânge luntrea peste lac.

Plâng sălciile pe lac,
mai plâng şi eu-
sălcii lăsate peste lac.

Dan Orghici

Salut, zic zilei de azi, iar ţie primăvară, bună dimineaţa, îţi zic. Iar vouă, celor mulţi şi săraci, o zi bună, vă zic. Strig cât mă ţin bojocii: Bună!, este iarăşi cald afară, vine o nouă şi dragă primăvară. Strigând la fel cu sărmanii din bordee: Primăvara-i mama noastră, ies urzicile pe coastă. Dă Doamne, bureţi mulţi, că iarna iarăşi vine şi-i lungă tare, iar maţele-s goale. Dă-i Doamne mulţi, ca să-i băgăm în burţi. Goale burţi, mai goale decât tolba poştaşului, când vine cu pensia.
No, zâua bună! Este iarăşi primăvară, iar oamenii ies în grădini, să-ntoarcă brazdă cu arşeul (dar nu să caute comori, ca unii pe la Costeşti sau aiurea), să pună un strat sau două de morcovi, pătrunjel, ceapă ori usturoi. Şi loc de mai rămâne, să pună două părădăiţi şi o barabulă, că-i dulce, ca draga primăvară.
No, ciao! E primăvară şi este cald afară, şi guvernanţii-mi bat în geamul de la uşa buzunarului cu o franciză, drept cadou, mai vin şi cu o majorare mică şi nu de alta, dar au mai scumpit odată anul acesta, toate cele. Ei nu majorează decât preţul la carburant, curent, şi gaze. De parcă grâul se face pâine-n parlament, acolo brutarii nu consumă energie de niciun fel, deoarece acolo sus în alte sfere, totul se face ca în poveste, doar pocnind din degete. Şi-i criză mare, de unde bani, de nu din taxe, că de salariile proprii, au dânşii grijă, doar le votează!
Hai, pa! Că-i primăvară şi ce să facă un biet sărman, când gerul i-a îngheţat bugetul? Cu ce să cumperi haine la copii, atunci când doar tu lucrezi, ca vai de lume, la firma Cucu, puţin bani şi mult de lucru. Mai rămâne să pleci cu sapa după râme, cu hârleţu’ pe la oameni, că-i criză şi mult şomaj.
Milă îmi este de mine, iar de ceilalţi, mai milă îmi este. Ei, cei mulţi sau cum mai sunt numiţi la tembelizor: cealaltă Românie, muncesc grădina tot la hârleţ, ca şi strămoşii, diferenţa este între generaţii şi timp, noi suntem, ei au fost. Noi nu am mai prins din partea cu bine, (un bine relativ ca la români) noi vom muri, cu binele în gând şi vom tot aştepta să plece urşii, că ruşii-s duşi demult, istoric.
Avut-a Stalin o inimă „mare”, dar noi, mai stingheri, am numit lopata de cărbuni, ca inima lui, nu de alta, dar neagră ne-a fost viaţa de atâta mărinimie şi neagră ne este chiar şi acuma după tot timpul trecut, nu numai nouă, dar şi unei jumătăţi de Europă. Mai bine ar fi stat acasă la ei, ruşii, mai bine şi-ar fi păstrat a lor fericire. Pentru noi, nu era nevoie. Sigur, fiindcă putea să fie mai bine astăzi decât ieri, ieri-ul din trecut. Dar sunt român şi de aceea mă consternez şi zic tot ca românul : că asta a fost să fie, aşa că, asta e! Vor mai veni şi alţii? că pe noi, aici ne găsesc… Dar totuşi… Primăvara-i mama noastră, ies urzicile pe coastă, bureţii-n pădure, măcrişul pe câmp, aşa că-i bine iarăşi, am mai scăpat de-o iarnă. Şi bine-i zis: Iarna nu-i ca vara şi din sinergia faptelor schimbatu-s-a anotimpul. Aceeaşi sinergie, acelaşi vechi nărav.
Hai, noroc! Ei bine, este iarăşi primăvară, au venit ţigăncile cu ghiocei, berzele readuc fertilitatea, în deltă revin pelicanii, gâştele şi raţele sălbatice, revin. Odată cu ele, revine din nou şi gripa aviară şi nu pot să înţeleg, de ce atât tam-tam, atunci când în galantar tronează neinfectatul şi totodată anticul curcan american. Iar cei săraci nu au nici după ce bea apă; de foame, mănânci ce poţi şi ai doar în vis, mai ajungi la copanul de pui, cu vis, nu te saturi decât în vis.
Se face curăţenie-n case, se bat covoare, se scutură, de praf, mileuri. La fel şi în partidele politice. Unii se curăţă de tot, alţii doar schimbă partidul. Părând că s-au schimbat şi ei, dar nu au făcut-o, nici măcar o iotă, se schimbă doar la faţă, şi doar atunci când sunt întrebaţi de averile personale. Asta e, unii schimbă doar masca, iar alţii sunt schimbaţi de tot. Dar nu este asta o problemă, că de avut, au avut ei grijă, să nu ne fie nouă celor mulţi mai bine, ci să le fie bine lor. Salut şi bun venit, acestei primăveri! Eu te-aş ruga să stai mai mult, că poate, la fel ca greieraşul din nuvelă, îmi pun şi eu pana în cui şi să mă apuc de dat afară zăpada dinnăuntru-mi. Bine ai venit, nouă şi dragă de criză primăvară! Ce nu mai sperii pe nimeni, pe la noi! În criză-i toată ţara, aşa că pe mai departe putem haiduci. La alţii, pe alte meridiane, veni-va binele. La noi…?

Ionela Chitu

Peste pădure se înălţă un concert de gânduri. Cine ar fi crezut ca iepuraşul cel fricos va face un asemenea act de curaj? Concursul începuse mai întâi ca o joacă, după care devenise din ce în ce mai serios. Deşi nu prea vroia, până şi vulpea se văzu nevoită să recunoască meritul iepuraşului. Premiul cel mare era acum pe punctul de a fi înmânat când … din mulţime se auzi un glas timid:
-Mă scuzaţi, dar eu cred că undeva s-a strecurat o mică greşeală. Poate mă înşel, dar iepuraşul nu cred ca a strâns cele mai multe paie. Şi o fi sărit el peste groapa aceea mare plină cu mărăcini şi urzici, dar eu tot nu văd în asta un act de curaj. Eu de exemplu… Ariciul făcu un pas în faţă şi cu această ocazie se lămuriră cu toţii cine este cel care a luat cuvântul, propun ca acest concurs să se reia mâine dimineaţă. Atunci vor fi cu toţii odihniţi şi astfel nu va mai exista nici un fel de dubiu în ceea ce priveşte condiţiile de desfăşurare ale acestui concurs.
În semn de nelinişte mulţimea de urechi se agită în aer…
Ariciul îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas. Văzând că reuşise să reţină chiar şi pentru o clipă atenţia celorlalte vieţuitoare, îşi luă pe dată un aer de conducător şi trăind fericirea scurtă a unui vis împlinit, continuă: E uşor să strângi multe paie atunci când soarele a strălucit toată după amiaza peste ele. Eu zic să reluăm mâine dimineaţă acest concurs după ce roua se va fi aşezat peste întreaga poiană. Atunci vom şti cu adevărat cine merită premiul cel mare.
Prin mulţime coada roşcată a vulpii se undui uşor în timp ce aceasta ieşi agale în faţă. Nu era sigură că a înţeles ce vrea să spună cumătrul arici, dar o însufleţi ideea că iepuraşul ar putea să nu fie el deţinătorul locului întâi. Aşa că luă cuvântul zâmbind şi căutând cu disperare în minte, un argument solid care să susţină afirmaţia cumătrului:
-Dragi prieteni! Nu am vrea să se creadă că iepuraşul nu merită premiul… Însă ar putea exista contestaţii vehemente, cred eu, în ceea ce priveşte desfăşurarea concursului de strângere a paielor. Cu toţii ştim că în anii trecuţi câştigător al acestui concurs a fost domnul mistreţ, care acum bietul de el, aţi aflat probabil că, deşi nu lasă se vadă, suferă de o migrenă cumplită. Aşa că, eu propun în numele dreptăţii în spiritul căreia îmi place să cred că trăim, să acordăm o bine meritată şansă, domnului mistreţ aici de faţă, şansă de care vor beneficia practic cu toţii…
-Cine este pentru…? Întrebă ariciul.
-Mulţumim! Şi acum… este cineva împotrivă, continuă el.
Câteva urechiuşe părură să se mişte în semn că da.
-Lăsaţi… nu este cazul, spuse vulpea, încheindu-şi discursul.

Silviu Someşanu

Oraşul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident.

Tu simţi trăirile perfecte în care poţi zăbovi singură,
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii
Înduioşătoare şi senină,
Ca un orfan care aprinde o lumânare
Pentru părinţii pe care nu i-a cunoscut.

Mâna mea de porţelan alb,
Pe sânul tău vinovat în creştere
Şi cearceaful călcat de nesomn
Mă duc cu gândul la animalele dresate
Puse să joace la circ.

Vinovat de biciuire permanentă
Ridic măna în semn de protest
Pentru dezinvoltura cu care te laşi
Îmblânzită mereu.

Alexandru Iosif

Cadavru mă simt în pat dormitând
și-aud miros de mucegai,
cadavre la miez pe stradă trec,
cadavre-aud, cadavre plac.

Cadavru în cearceaf mă descompun,
și trec moroi, mă chinuie în dormitor,
cadavre vii mă cheamă din mormânt,
cadavru viu mă simt și eu.

Adriana Neacşu

Mamă, am să vin diseară,
Din străini purced acum;
Vin cu trenul cel de seară,
Să m-aştepţi, că sunt pe drum.

Nu vin singură, măicuţă,
Îţi aduc nepoţii-n prag;
Ţi-au cules într-o trăistuţă
Doruri multe de-al tău drag.

Tu s-aduni la tine-acasă
Fraţi, surori, să fim din nou
Aşezaţi cu toţi la masă,
Bucuroşi, în jurul tău.

Şi s-aprinzi lângă icoană
Fir de veghe pentru tata,
Să-i şopteşti de sub năframă
Că se-ntoarce-acasă fata.

Iar de te îndeamnă soarta,
Prea devreme să nu pleci
Chiar de te aşteaptă tata,
C-om rămâne trişti şi seci.

Mamă, am să vin diseară,
Să m-aştepţi, că vin cu dor.
Tare-i greu! Şi mă doboară
De nu te ştiu în pridvor.

Silviu Someşanu

La poarta mea cu stâlpii-n lumină
Îndrăgostiţii-şi poartă-n braţe aşteptarea,
Ceasurile adorm în măsurată vină
Din turlele boltite coboară înserarea.

Pe uliţa în pantă cu aer de răşină
Tălăngile răsună în ritmuri orchestrale,
Se lasă noaptea ca un fel de streaşină
Copiii îmbracă ziua cu ultime urale.

Casele adorm cu bârnele într-o dungă
În curte povestesc tot şuşotind gutuii
Luna stă de pază cu câinii lângă strungă,
Când stele o iau razna pe drumul cetăţuii.

Ionela Chitu

Şi-a întins aripile sale,
Fluturele alb,
Peste zarea înconvoiată
De zgomote bizare.
Când unul, când altul,
Pământul şi cerul
S-au scuturat
De roua tăcută,
A nu ştiu câta oară.
În dimineţi încercănate,
Fluturele alb
A cuprins zarea
Şi marginile sale,
Înainte ca el însuşi
Să fie cuprins
de uitare.