Saveta îşi privea încruntată soţul care agoniza: „Ce bine ar fi să reziste până luăm pensiile, să am cu ce-l îngropa. Nu cred însă c-o mai duce până mâine dimineaţă.”

Recepţionându-i gândurile sumbre, Vasile întredeschise pleoapele şi-şi muşcă anevoie buzele. Savetei atât i-a trebuit.

- Sper că n-ai de gând să-ţi ceri iertare! M-ai supărat o viaţă întreagă şi acum te pregăteşti să-mi spui vorbe mieroase?! Mulţumesc frumos n-am nevoie! Păi cum ai crezut mă, că poţi bea până cazi sub masă cu colesterolul tău de trei persoane?! Casa noastră pute a trăscău de te trăzneşte în cap! Să ştii că după ce te îngrop o să-ţi vând bicicleta şi sculele de pescuit şi o să zugrăvesc într-o cameră, în care o să-mi trăiesc restul zilelor în linişte şi aer curat!

Auzind diabolicul plan al soţiei sale, lui Vasile i se zbârli părul sprâncenelor iar respiraţia îi deveni sacadată.

- Stai liniştit că eu mă duc după doctor şi după preot, să nu zică vecinii că te-am lăsat să mori fără asistenţă de specialitate.

Primul care a sosit la căpătâiul lui Vasile a fost medicul de familie, ale cărui vorbe puteau alina suferinţele oricărui muribund.

- Domnule Vasile, am venit la patul tău de moarte precum prorocul Isaia la împăratul Ezechiel şi zic şi eu: „Pune-ţi casa în rânduială, căci vei muri şi nu vei trăi”. Da, e adevărat, Ezechiel s-a întors cu faţa la perete şi s-a rugat, şi a vărsat lacrimi iar Dumnezeu a mai adăugat cincisprezece ani la zilele lui. Dumneata, domnule Vasile, poţi să te rogi cu faţa la perete până-i crapă tencuiala, poţi să plângi până o să-ţi plutească patul pe lacrimi, Dumnezeu însă n-o să mai adauge nici o oră la zilele tale, fiindcă ai mâncat şi ai băut ca un porc, nesocotindu-mi sfaturile. Stimată doamnă, poţi să pregăteşti lumânarea. Sărut-mâna!

„Ce doctor cumsecade, îşi zise bucuroasă Saveta. Altul i-ar fi prescris medicamente scumpe şi necompensate. De asemenea doctori au nevoie românii în perioada de tranziţie, Dumnezeu să-i dea sănătate!”

Saveta aduse apoi o lumânare şi fără să mai aştepte ultima suflare a soţului ei, scăpără un chibrit. Exact în momentul acela intră în casă preotul.

- Stai! o somă el pe Saveta. Mai întâi trebuie să ne convingem că sufletul domnului Vasile a pornit pe drumul spre dincolo şi de-abia atunci vom da curs obiceiurilor creştineşti. Adu te rog câinele aici. Văzând-o înţepenită de mirare, preotul o lămuri.

- În antichitate exista un obicei religios faţă de câine. Herodot ne spune că în Persia acest animal era considerat un protector al sufletelor împotriva duhurilor rele şi de aceea câinele casei era adus lângă patul muribundului. Aşa vom proceda şi noi şi vom afla în ce ape se scaldă bolnavul.

Saveta se conformă, deşi era convinsă că sufletul lui Vasile era greu de protejat. „Nu vom reuşi decât să umplem casa de pureci”.

Eliberat din lanţ, câinele ţâşni în casă, făcu câteva ture în jurul mesei şi în mare viteză, după care sări pe stăpân şi începu să-l „spele”. Vasile nu schiţă nici un gest de împotrivire, doar icni în momentul în care patrupedul îl călcă din greşeală într-un loc sensibil. Preotul zâmbi.

- E clar, domnul Vasile mai are viaţă în el! Dacă acest animal inteligent, care prevede fără greş viitorul, ar fi scheunat jalnic la căpătâiul stăpânului său, însemna că sufletul domnului Vasile e pe drumul către Casa Liniştii Eterne. Exuberanţa câinelui însă îmi dă certitudinea că bolnavul va rămâne printre cei vii.Trebuie doar întremat cu o mâncare bună, şi eu zic că i-ar face bine o supă limpede pe carne de vită şi legume proaspete. Acum vă rog să mă scuzaţi că trebuie să plec, vreau să predau la timp redacţiei ziarului local un material despre „Rolul maidanezilor în transformările socio-economice din municipiul nostru”. Dumnezeu să vă aibă în pază şi să nu uitaţi să plătiţi taxa către biserică, dacă vreţi să beneficiaţi în continuare de serviciile noastre!

„Afurisit popă! Auzi, „supă limpede”, de parcă n-ar şti cât costă carnea şi legumele!”- gândi Saveta, însă cum nu îndrăznea să iasă din cuvântul reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ, îi făcu soţului o supă limpede şi-i dădu să mănânce ca unui copil neajutorat.

După prima lingură de supă Vasile se ridică în capul oaselor, după altele două şedea bine în şezut, după încă şapte o înjura ca un căruţaş pe Saveta lui, iar când termină supa din farfurie, se sculă din pat, se îmbrăcă şi îşi luă sculele de pescuit şi porni spre Mureş însoţit de bunul său prieten, care zburda pe lângă bicicletă bucuros nevoie mare.

Saveta, în fereastră, îi urmări pe cei doi până dispărură după linia orizontului, apoi îşi şterse cu colţul basmalei o lacrimă cât o alună: „Doamne, ce rău ţi-am făcut de nu mă laşi să zugrăvesc nici anul ăsta?”

Pe întuneric
O nimfă cu coapsele ude
Pe frunza unui nufăr alb,
Şi lacul,
Cu o luntre de lumânări
Din stele.

Visul
Mângâie
Nuferii
Cu o speranţă
Galbenă.

Lacul ţine florile
În lacrimi,
Să nu sece.

Pe margine
Aleile se urcă în luntre,
Aleargă pe ape,
Şi se pierd
În lumina lunii
Despletită de sălcii.

Primăvara a sosit!
E-un crâmpei de poezie!
Câmpul iar a înverzit
Şi în codru-i feerie.

Poposit-au iar la noi,
Sufletul să ne încânte,
Ciripind cu glas vioi,
Păsărele multe, multe.

Iezii pe câmpii dansează
Un cadril în pas săltat.
Pe un stâlp, mândră, o barză
Cuibul nou a terminat.

Pomii-nveşmântaţi în straie
De un alb imaculat,
Ning încet petale fine
Visând la un rod bogat.

Gâzele mici, dezmorţite
De al soarelui sărut,
Îşi întind aripi firave
Într-un zbor de început.

Din ceruri, Domnul priveşte
Şi zâmbeşte-ncetişor…
Copil drag, tu preţuieşte
Darul Său nepieritor!

Gândesc,
privesc sentimentele,
le ating, le sărut,
le şoptesc, le cuprind în braţe.

Amor -un cuvânt uitat
care încă trăieşte-.
priveşte cum se zbate între ghearele mării.
înoată, se îndreaptă spre mal,
visează pe nisipul dimineţilor fierbinţi de vară.
visează amor.

Îţi înfloreşte gândul când te culci
Şi simt cum lângă mine arzi,
Sărutul înrourat pe buze dulci
Ademenind în mreje pe bastarzi.

Se varsă ceru-n ochii tăi străini
Cu împliniri pe clipe suprapuse,
Ca o mirare prinsă între crini
Să muşte uitarea iubirilor apuse.

Îmi fulgeri neastâmpărul în trup
Cu lacrimi reci aproape strig,
Aş vrea din lanţuri să te rup
Şi să topesc zăpezile de frig.

Amirosindu-ţi sânii, piersici coapte
Ce-mi pun parfumul lor în simţuri,
Aş întregi cu tine înc-o noapte
S-o rotunjim în forme fără zimţuri.

Şi apoi visul prelung cu gust de miere
Să-i fac iubitei tot ce o să refuze,
De prin şuviţe-i ard ochii de plăcere
Trăim o zi cu fluturi mari pe buze.

şi acest decor nu e altfel decât cel de atunci
care te face să aluneci în taine şi să vezi încă o dată
privirea lor sfidătoare
să te pierzi iar în confuzie şi să cazi în tulburare
proces necesar, inevitabil – consimţirea
& oricât ţi-ar păsa să vrei într-adevăr o figură compătimitoare,
lor nu le va păsa decât atunci când vor şti că au ceva de câştigat din tot acest tobogan al tatonării
de câte ori disperarea nevindecării nu te face să te simţi pierdut, orice ai face şi oricum ai face,
se trage o linie între tine şi ceilalţi
nu ne mai balansăm împreună în acest dans al cedării şi al oboselii unei aparenţe recunoscătoare;
ce vezi e realitate şi nu începutul unui delir
ce e mai simplu decât a crea o minciună liniştită şi atent meşteşugită când adevărul s-a pierdut înainte să fi apucat a fi spus
& să te culegi din fiecare vorbă spusă cândva, ăsta da puzzle!
acum cu greu ne dăm seama că lumea rămâne închisă tocmai când ea ne-a primit cu braţele ei larg deschise
şi din toată ameţeala şi acest du-te vino nu se naşte decât un cerc strâns al remuşcărilor
nu e mai chinuitor să suferi singur decât a vedea suferinţa pe chipurile oamenilor
aici nu-i salon de coafură unde ne putem fabrica o nouă faţă pentru ziua de mâine,
aici e ticăloasa prăpastie în care ierburile orientale te trezesc la realitate
delirul şi disperarea te îmbrăţişează cu o mireasmă pură, suavă
& un nou compromis te propulsează într-o altă cursă, periculoasă
prostia ca păcat e darul distrugerii, nicicând nu ai fi dispus să urci o treaptă superioară
şi tot te trezeşti căzând într-o realitate coruptă, compuşii chimici din tine sfârâie pe grătarul unor suspine negrăite
a vorbi sau a tăcea, a trăi sau a muri
printr-o încercare idioată de a trezi omul din tine îmi imaginez fără vreun sens căderea mea
& gândul la nenorocirea ce va urma nu mai îngrozeşte
ne trezim jucând într-un film mut în care banda pare a nu se mai termina
e un fir de tăiat ca o declaraţie nicicând consemnată în vreun dosar
ne împachetăm unul pe altul şi ne purtăm crucea enormă, indiferentă

văzusem urma şarpelui ascunsă
ca o vocală într-un a b c
pândind femeia
de ispită unsă
între un nu ştiu cum şi-un nu ştiu ce.

şi omul a muşcat şi el veninul
în ziua patruzeci după Sabat.
s-au ofilit camelia şi crinul
când bubui
Cuvântu-nfricoşat:

Adame unde eşti?

sunt Doamne altul,
am descojit minciuna din Sheol
am dat pe-un măr de nevegheri înaltul
şi-acum sunt cu o inimă mai gol.

se auzeau cascade mari de plâns
cădeau edenuri în mistificare.
şi când făclii şi respirări s-au stâns
un miel căra Golgota în spinare.

Un miracol de cristale, pe o mantie regală
Am dat ordinul la meşteri ai sculpturii şi gravori,
Pe tot geamul casei tale să-l aşeze cu migală
Până dimineaţă-n zori.

Şi se pare că drept daltă folosit-au colţ de stea
Cu lumina răsucită printre fire de cleştar,
Ferecate microscopic cu încrustături de nea
Prăfuite cu muştar.

Sus pe margini dantelată, o privelişte marină
Îşi ascunde-n văluri taina, de un covor oriental
Care urcă-n patru laturi spre un perete cu vitrină,
Dăltuit monumental.

Nişte plante curioase paremise de la tropic
Se înghesuie în centru, nu ştiu pentru care scop,
Cei doi cedri libanezi, au pornit spre stânga un pic
Să consulte un horoscop.

Fondul gri se diluează uşurel spre verde spirt
Şi tabloul jos în dreapta prinde un decor rural,
Colţurile poartă amprente de la frunzele de mirt
Cu un aer pictural.

Reliefu-n depărtare poartă stele mari pe muchii
Linii lungi se ţes, împletite-n flori de argint,
Şi atârnă-n jos bogate ca voalul unei rochii
Al miresei din Corint.

Colonade îndrăzneţe sunt gravate pe deplin
Susţinând pe capiteliu nişte vase mari eline,
La intrarea într-o vale străjuită de măslini
Apărată de coline.

Peste tot havuzuri clare, şlefuite-n stilul grand
Însoţesc alei ciudate de atâta fast exotic,
Conducând pe trecători în grădini de Samarcand
Întreţinute cam erotic.

pentru Marcio

Au fost vremuri grele pentru ei,
pentru ele
-au fost ani grei
pentru cei ca noi-.

I-au clasificat
străini,
impresie bolnavă
-mental-.

Constantinopol și Roma,
miros alb și negru
de mir,
ne-au învățat pilda
-Sodoma și Gomora-.

Dar ei au continuat
-petală de iubire,
amor asumat-.

Suntem noi,
copiii veseli
ai celor care-ați suferit
pentru noi,
amor liber.

Ziua aceea pe care o aştept
E coarda unui arc întins,
E simţul din umbră deştept
Pe care nu l-ai atins.

Ziua aceea nu-i ca oricare
E o flamură-n vânt tremurată,
E un destin venit din născare
Cu o apă a vieţii curată.

Ziua aceea poate fi şi de graţie,
Dacă îngerii sunt într-un cor
Să aibă cu tine o relaţie,
Cu care să intri-n decor.

Şi poate fi ca oricare alta, anostă,
Pe care nimeni nu o mai ştie
Doar viaţa-ţi mai da o ripostă,
Când gându-n trecut se imprăştie.

Şi apoi, ziua se pierde-n noapte
Fauna s-a dus să se culce.
În liniştea scăpată din şoapte
Pe întinderea somnului dulce.

Diferită? Este oare vreo diferenţă între ziua de astăzi pe care va fi să o parcurg şi acea zi de ieri pe care tocmai (diferenţă de o noapte) am încheiat-o? Sunt oare tot eu cel ce trăieşte azi, a trăit ieri şi poate va mai trăi şi mâine, de cumva va mai fi o altă zi, „un alt mâine”? Oare de unde acel sentiment de retrăire a unor stări? Până unde acel deja-vu?

Mă confrunt în dimineaţa aceasta cu un cap gol. Asta nu că nu aş avea pălărie, am…şi la ce-mi foloseşte dacă acel loc pe care trebuia să-l ocupe pălăria nu are nici un rol (poate doar de decor) în confruntarea mea cu o nouă zi.

Darul imens al vieţii, ziua de astăzi ce poate deveni zi de mâine ori poate nu.

Intens trăită clipă de lungă durată ce-mi pare o retrăire sau poate doar pare, nu mai ştiu nici eu. Mi-e capul gol, nu mai am pierdutele cuvinte în care să-mi exprim găsitele idei. Arid câmp în care nici o sămânţă nu poate răsări. Stări albastre amestecate cu roşul intens al firii. De pictor aş fi, aş pune pe pânză doar nuanţe amestecate de mov şi gri. Şi parcă nu…

Acel nu ce-mi strigă la poarta sufletului: „eşti om şi de om eşti, te luptă”. Cu ce? Cu toate netrăitele trăiri ce-ţi vor face capul să gândească, viaţa mai grea, dar care luate apoi şi digerate (mestecate încet, unindu-le cu sos de limbă ascuţită din negru cer de gură) dăruiesc amintirilor sare şi piper. Şi încă ce ţineri aminte!

Şi parcă nu pot a gândi din cauza rigidităţii, deoarece mintea-mi nu poate descompune amânarea, involuntara stare de plantă. Factor mintal nu există în reguli dure, nu pot să zbor în cuburi de gheaţă. Şi parcă nu. Nu am de gând să termin verde prin fotosinteză, am rădăcini spirituale nu statice, mai bine golul din mine decât inerţia memoriei colective a păduri. Duritatea pomului nu este egală cu maleabilitatea minţii, numai în poveşti găseşti pomi vorbitori.

Adevărat este că-n memoria colectivă, imaginaţia, poveştile accentuate de timp, devin realităţi, uneori realităţi ce-n memoria unora sunt mai reale decât realul. Cotidiene trăiri, nevoile personale, devenind ceva greu de înţeles, insul, omul, persoana nefiind altceva decât un număr în totul comun. Această din urmă realitate fiind pentru cei ce nu o percep altfel decât o minciună, reeditând povestea oului şi a găinii. Astfel cum pot să gândesc de nu cu golul din mine.

Sunt cine sunt şi asta datorită mie nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imaginii mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui şi. Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită.

Şi parcă nu…şi parcă da. Da eu sunt eu, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit-despărţite ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte, pe care noi nu o simţim.

Şi parcă nu. Eu fără tu nu exist şi nici tu fără eu. Gol cap cu- fără gând.

Plâng sălciile în parc,
în parcul cu sălcii lăsate peste lac,
în parcul cu felinare care tac,
mai tac şi eu.

Plâng sălciile sub brazi, plâng sălciile.
Mai plânge luntrea peste lac.

Plâng sălciile şi nu-mi mai pasă;
luntrea-i pustie-acum
şi brazii dorm;
mai dorm şi eu.

Și cui îi pasă de-acel lac
de sălciile din parc
parcul cu sălcii care plâng pe lac?

Plâng sălciile pe lac,
mai plânge lacul…
şi brazii-au lăcrimat cândva
şi plânge luntrea peste lac.

Plâng sălciile pe lac,
mai plâng şi eu-
sălcii lăsate peste lac.

Salut, zic zilei de azi, iar ţie primăvară, bună dimineaţa, îţi zic. Iar vouă, celor mulţi şi săraci, o zi bună, vă zic. Strig cât mă ţin bojocii: Bună!, este iarăşi cald afară, vine o nouă şi dragă primăvară. Strigând la fel cu sărmanii din bordee: Primăvara-i mama noastră, ies urzicile pe coastă. Dă Doamne, bureţi mulţi, că iarna iarăşi vine şi-i lungă tare, iar maţele-s goale. Dă-i Doamne mulţi, ca să-i băgăm în burţi. Goale burţi, mai goale decât tolba poştaşului, când vine cu pensia.
No, zâua bună! Este iarăşi primăvară, iar oamenii ies în grădini, să-ntoarcă brazdă cu arşeul (dar nu să caute comori, ca unii pe la Costeşti sau aiurea), să pună un strat sau două de morcovi, pătrunjel, ceapă ori usturoi. Şi loc de mai rămâne, să pună două părădăiţi şi o barabulă, că-i dulce, ca draga primăvară.
No, ciao! E primăvară şi este cald afară, şi guvernanţii-mi bat în geamul de la uşa buzunarului cu o franciză, drept cadou, mai vin şi cu o majorare mică şi nu de alta, dar au mai scumpit odată anul acesta, toate cele. Ei nu majorează decât preţul la carburant, curent, şi gaze. De parcă grâul se face pâine-n parlament, acolo brutarii nu consumă energie de niciun fel, deoarece acolo sus în alte sfere, totul se face ca în poveste, doar pocnind din degete. Şi-i criză mare, de unde bani, de nu din taxe, că de salariile proprii, au dânşii grijă, doar le votează!
Hai, pa! Că-i primăvară şi ce să facă un biet sărman, când gerul i-a îngheţat bugetul? Cu ce să cumperi haine la copii, atunci când doar tu lucrezi, ca vai de lume, la firma Cucu, puţin bani şi mult de lucru. Mai rămâne să pleci cu sapa după râme, cu hârleţu’ pe la oameni, că-i criză şi mult şomaj.
Milă îmi este de mine, iar de ceilalţi, mai milă îmi este. Ei, cei mulţi sau cum mai sunt numiţi la tembelizor: cealaltă Românie, muncesc grădina tot la hârleţ, ca şi strămoşii, diferenţa este între generaţii şi timp, noi suntem, ei au fost. Noi nu am mai prins din partea cu bine, (un bine relativ ca la români) noi vom muri, cu binele în gând şi vom tot aştepta să plece urşii, că ruşii-s duşi demult, istoric.
Avut-a Stalin o inimă „mare”, dar noi, mai stingheri, am numit lopata de cărbuni, ca inima lui, nu de alta, dar neagră ne-a fost viaţa de atâta mărinimie şi neagră ne este chiar şi acuma după tot timpul trecut, nu numai nouă, dar şi unei jumătăţi de Europă. Mai bine ar fi stat acasă la ei, ruşii, mai bine şi-ar fi păstrat a lor fericire. Pentru noi, nu era nevoie. Sigur, fiindcă putea să fie mai bine astăzi decât ieri, ieri-ul din trecut. Dar sunt român şi de aceea mă consternez şi zic tot ca românul : că asta a fost să fie, aşa că, asta e! Vor mai veni şi alţii? că pe noi, aici ne găsesc… Dar totuşi… Primăvara-i mama noastră, ies urzicile pe coastă, bureţii-n pădure, măcrişul pe câmp, aşa că-i bine iarăşi, am mai scăpat de-o iarnă. Şi bine-i zis: Iarna nu-i ca vara şi din sinergia faptelor schimbatu-s-a anotimpul. Aceeaşi sinergie, acelaşi vechi nărav.
Hai, noroc! Ei bine, este iarăşi primăvară, au venit ţigăncile cu ghiocei, berzele readuc fertilitatea, în deltă revin pelicanii, gâştele şi raţele sălbatice, revin. Odată cu ele, revine din nou şi gripa aviară şi nu pot să înţeleg, de ce atât tam-tam, atunci când în galantar tronează neinfectatul şi totodată anticul curcan american. Iar cei săraci nu au nici după ce bea apă; de foame, mănânci ce poţi şi ai doar în vis, mai ajungi la copanul de pui, cu vis, nu te saturi decât în vis.
Se face curăţenie-n case, se bat covoare, se scutură, de praf, mileuri. La fel şi în partidele politice. Unii se curăţă de tot, alţii doar schimbă partidul. Părând că s-au schimbat şi ei, dar nu au făcut-o, nici măcar o iotă, se schimbă doar la faţă, şi doar atunci când sunt întrebaţi de averile personale. Asta e, unii schimbă doar masca, iar alţii sunt schimbaţi de tot. Dar nu este asta o problemă, că de avut, au avut ei grijă, să nu ne fie nouă celor mulţi mai bine, ci să le fie bine lor. Salut şi bun venit, acestei primăveri! Eu te-aş ruga să stai mai mult, că poate, la fel ca greieraşul din nuvelă, îmi pun şi eu pana în cui şi să mă apuc de dat afară zăpada dinnăuntru-mi. Bine ai venit, nouă şi dragă de criză primăvară! Ce nu mai sperii pe nimeni, pe la noi! În criză-i toată ţara, aşa că pe mai departe putem haiduci. La alţii, pe alte meridiane, veni-va binele. La noi…?

Peste pădure se înălţă un concert de gânduri. Cine ar fi crezut ca iepuraşul cel fricos va face un asemenea act de curaj? Concursul începuse mai întâi ca o joacă, după care devenise din ce în ce mai serios. Deşi nu prea vroia, până şi vulpea se văzu nevoită să recunoască meritul iepuraşului. Premiul cel mare era acum pe punctul de a fi înmânat când … din mulţime se auzi un glas timid:
-Mă scuzaţi, dar eu cred că undeva s-a strecurat o mică greşeală. Poate mă înşel, dar iepuraşul nu cred ca a strâns cele mai multe paie. Şi o fi sărit el peste groapa aceea mare plină cu mărăcini şi urzici, dar eu tot nu văd în asta un act de curaj. Eu de exemplu… Ariciul făcu un pas în faţă şi cu această ocazie se lămuriră cu toţii cine este cel care a luat cuvântul, propun ca acest concurs să se reia mâine dimineaţă. Atunci vor fi cu toţii odihniţi şi astfel nu va mai exista nici un fel de dubiu în ceea ce priveşte condiţiile de desfăşurare ale acestui concurs.
În semn de nelinişte mulţimea de urechi se agită în aer…
Ariciul îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas. Văzând că reuşise să reţină chiar şi pentru o clipă atenţia celorlalte vieţuitoare, îşi luă pe dată un aer de conducător şi trăind fericirea scurtă a unui vis împlinit, continuă: E uşor să strângi multe paie atunci când soarele a strălucit toată după amiaza peste ele. Eu zic să reluăm mâine dimineaţă acest concurs după ce roua se va fi aşezat peste întreaga poiană. Atunci vom şti cu adevărat cine merită premiul cel mare.
Prin mulţime coada roşcată a vulpii se undui uşor în timp ce aceasta ieşi agale în faţă. Nu era sigură că a înţeles ce vrea să spună cumătrul arici, dar o însufleţi ideea că iepuraşul ar putea să nu fie el deţinătorul locului întâi. Aşa că luă cuvântul zâmbind şi căutând cu disperare în minte, un argument solid care să susţină afirmaţia cumătrului:
-Dragi prieteni! Nu am vrea să se creadă că iepuraşul nu merită premiul… Însă ar putea exista contestaţii vehemente, cred eu, în ceea ce priveşte desfăşurarea concursului de strângere a paielor. Cu toţii ştim că în anii trecuţi câştigător al acestui concurs a fost domnul mistreţ, care acum bietul de el, aţi aflat probabil că, deşi nu lasă se vadă, suferă de o migrenă cumplită. Aşa că, eu propun în numele dreptăţii în spiritul căreia îmi place să cred că trăim, să acordăm o bine meritată şansă, domnului mistreţ aici de faţă, şansă de care vor beneficia practic cu toţii…
-Cine este pentru…? Întrebă ariciul.
-Mulţumim! Şi acum… este cineva împotrivă, continuă el.
Câteva urechiuşe părură să se mişte în semn că da.
-Lăsaţi… nu este cazul, spuse vulpea, încheindu-şi discursul.