Arhivă pentru ‘numărul 3’

Violeta Câmpulungeanu

Îmi ascut auzul în şuierul securii
S-aud cum plânge seva-n copacul geluit.
Mă regăsesc copil, în rariştea pădurii
Pândind ascuns în cetini, cerbi la boncăluit.

Şi parcă-i văd cu coarnele-ncleştate-n aşteptare
Cum în covor de frunze copitele-şi îngroapă
Învinge cel puternic, priveşte cel ce moare
Cu ochi umbriţi spre ciuta ce liniştit se-adapă.

Emil Fanache

Pe masă am lăsat o foaie goală
Sper să mă-ntorc …apoi, şi o voi scrie
Pustiul ei îmi plânge-n palme mie
C-o umbră de tăcere în cerneală.

Privind condeiul ca o amăgire…
Şi ce blestem pe el şi pe-a sa filă
Când din frustrări ascunse fără milă
Suportă-n mâzgăleli doar răzvrătire.

Cu egoismul furiei aprinse
Am zgâriat pe margini cu peniţa
În trupul lor cu suflete străpunse…

Şi-acum retras în gând aştept sentinţa
Dintr-un poem cu rândurile strânse
Căci nu i-am înţeles deloc fiinţa…

Veronica Plăcintescu

Ssst!
Se naşte apa.
Priveşte-o!
Înăuntrul ei,
te afli tu,
iar în mâna mea
se prelinge o picătură.
Încet,
pacific,
ea curge
spre ţărâna mea,
spălându-mă de păcate.
O picătură din tine,
mă curăţă de tine.
Priveşte-o!
A căzut.
Te-am pierdut!

Petre Andrei Flueraşu – Rubrica “Meditaţii Zen”

“Plăcerea perfectă constă în satisfacerea deplină a naturii. Liniştea perfectă constă în a fi satisfăcut cu puţin”
Yin fu Jing (Cartea despre Armonia Întunericului)

Astăzi, o caracteristică generală a societăţii este neliniştea. Oamenii caută în permanenţă soluţii mai bune şi mai profitabile. Chiar şi dezvoltarea spirituală este făcută după reţete, optimizată, se caută în permanenţă o altă cale. Niciun proiect nu mai este finalizat pentru că întotdeauna apare altceva, mai bun, mai practic, mai viabil. Agitaţia perpetuă defineşte în esenţă societatea modernă, care, preocupată atât de mult de progres în sine, uită să se bucure de roadele acestuia. Nu atingerea scopului este cea mai mare satisfacţie, pentru că, de fiecare dată, vei găsi un scop mai important, vei tânji la mai mult şi, dacă îţi vei condiţiona fericirea de atingerea acestor ţinte, nu vei fi niciodată cu adevărat mulţumit de realizările tale. Frumuseţea rezidă în însăşi drumul pe care îl parcurgem, în obstacolele pe care le putem sau nu depăşi. Viaţa este un joc savuros, care, dacă este jucat cu pasiune, îţi oferă cele mai mari satisfacţii şi te face să fii cu adevărat fericit.

Oamenii nu mai ştiu să se bucure de plăcerile simple ale vieţii, pentru că ei caută întotdeauna senzaţia complexă, postulând aprioric unicitatea şi imuabilitatea acesteia din urmă. Nu vor să accepte că, de multe ori, o privire blândă, un apus de soare, o mare albastră, înseamnă mai mult decât oricâte aplauze sau distincţii. Oamenii nu vor să accepte că teoriile lor complicate pălesc în faţa unui strop de rouă, îşi pierd toată strălucirea artificială în faţa câtorva fulgere. Natura este imperială prin însăşi esenţa ei, natura ne poate învăţa să fim fericiţi. Trebuie doar să vrem, să fim dispuşi să ne abandonăm simţurilor, să fim dispuşi să trăim…

Tendiinţa oamenilor este de a căuta întotdeauna certitudinea. Ei împart lumea prin intermediul unor concepte artificiale pe care însă le absolutizează. Bine, rău, frumos, urât, drept, nedrept, iată încercările omului de a standardiza şi de a legaliza ceea ce nu poate fi înţeles prin intermediul unui tipar. Refuzăm să vedem sensurile ascunse, refuzăm să vedem dualismul şi de multe ori pluralismul inerent oricărei acţiuni. Pentru că, binele şi răul sunt până la urmă pur relative şi depind de contextul în care apar precum şi de perspectiva prin prisma căreia priveşti evenimentele. Ceea ce este bine acum poate că se va transforma în rău peste un anumit timp, ceea ce funcţionează în cazul unui individ poate eşua atunci când vine vorba de alţii. Haosul acesta aleator reprezintă însăşi fundamentul vieţii. Presiunea dispare atunci când ştii că nimic nu e sigur. Eşti liber să acţionezi cum crezi că este mai bine, eşti liber să te bucuri de fiecare moment.

Astăzi, din cauza numeroaselor norme şi reguli impuse, societatea s-a transformat într-o mare a tristeţii, cei mai mulţi indivizi simţindu-se alienaţi, respinşi de cei din jurul lor, oameni care nu îi înţeleg şi pe care nici ei la rândul lor nu îi pot înţelege. Suntem din ce în ce mai mulţi, însă devenim din ce în ce mai singuri şi nefericiţi.

Vom rezolva acest paradox abia atunci când vom înţelege că cea mai mare realizare este viaţa în sine şi că trebuie să renunţăm la tabloul în nuanţe de alb şi negru. Predominant este acel gri al necunoscutului, predominantă este incertudinea. Să învăţăm să fim fericiţi, pentru că până la urmă suntem formaţi din multe contraste, suntem aidoma unei oglinzi sparte în milioane de bucăţi. Să trecem peste teamă, peste probleme, şi să privim atent, pentru că vom descoperi că în fiecare dintre aceste oglinzi miniaturale apare o imagine, şi fiecare imagine în parte înseamnă viaţă…

Ileana Lucia Floran

Coborând din veşnicie, dintre falnicii nămeţi,
peste umăr le zâmbeşte frunzelor ce-n aer dorm
şi-alungând fără regrete, dulci şi calde dimineţi,
hotărâtă, iar porneşte cu pas moale, uniform.

Îmbrăcând tot ce-i stă-n cale într-o mantie de-argint,
se cufundă-n râuri line, se coboară înspre văi,
se aşează peste pietre cu luciri care te mint
şi-şi croieşte fără teamă, tăinuite, alte căi.

A pornit târziu, agale, era chiar spre înserat
şi-a-mbrăcat în alb pământul de cu seară până-n zori,
obosită, a stat oleacă la o margine de sat
să-i privească cu sfială pe puţinii trecători.

Şi-a plecat apoi; în urmă, a lăsat fulgi albi, zglobii,
să se-aplece peste dealuri, din văzduh încet să cearnă,
şi-alergând cu voioşie prin zăpadă-ntre copii,
să le spună o poveste despre ea, Bătrâna Iarnă.

Nuţa Crăciun 

ai construit cu fiecare cuvânt nerostit
o cetate
zilele s-au dus în jurul lumii
zmei de hârtie
paşii s-au pierdut în tencuiala zidurilor

cine eşti tu
de-mi zideşti ducerea
în rugină?

Violeta Câmpulungeanu

Atinge-mă iar cu liniştea ta
Şi-am să mai pot crede în şoapte
Dă-mi veşnicia, cu falduri din ea
Să-mi fac aşternut pentru noapte

Lasă-mi speranţa în clipa de-acum
În dorul cu iz amar de tăcere
Fă-mă să sper că la capăt de drum
Afla-voi cândva şi eu mângâiere.

Dă-mi libertatea s-amân cu un ceas
Glasul de clopot ce-anunţă sfârşitul
Fă-mă să trec peste soartă cu-n pas
Şi să mai văd înc-o zi răsăritul.