Arhivă pentru ‘numărul 3’

Doru Emanuel Iconar

Premiul III la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

A fost odată ca niciodată un şoricel năzdrăvan. Era atât de prietenos şi drăgălaş încât chiar şi doamnele îl simpatizau şi îi dădeau micuţului de mâncare. Vestea despre el ajunse până la urechile regelui care porunci să-i fie adus deîndată.

Giumbuşlucurile şoricelului îl fermecară şi pe măreţul rege, aşa că porunci fierarului să-i facă o armură pe măsură iar lemnarului să-i ridice o frumoasă căsuţă de lemn. Îmbrăcat în armură de cavaler, şoricelul îşi ocupă bucuros locuinţa confortabilă şi luxoasă.

În scurt timp regina observă că regele îi acorda mai multă atenţie şoricelului decât ei. Îmbufnată, începu să uneltească în fel şi chip cum să scape de el. Nici capcanele, nici pisicile aduse special n-au reuşit să rezolve în vreun fel problema. Firea mândră a reginei nu putea să accepte că un şoricel, fie el şi năzdrăvan ar putea s-o înlocuiască, aşa că nu s-a dat bătută. Într-o noapte, în care luna atârna grea pe boltă s-a dus la vrăjitoarea împărăţiei, făgăduindu-i zece bani de aur dacă va reuşi să o scape de şoricel. În schimbul galbenilor lucitori a primit o pudră magică ce avea puterea de-a transforma totul în aur. Întoarsă la palat a făcut întocmai cum fusese învăţată, turnând din belşug pudra vrăjită peste şoricel. Eroul nostru se transformă cît ai zice: chiţ! Într-o mică bijuterie de aur.

Regina însă n-a avut noroc. Regele văzând năpasta care a căzut pe şoricel, a poruncit bijutierului să-i facă un lăntişor de aur pe care a prins biata făptură. De atunci regele l-a ţinut mereu lângă inima sa, iar regina a impietrit de ciudă.

Livia Ciupav

Premiul III la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

nu voi şti niciodată cu siguranţă,
de cele mai multe ori
nu-mi amintesc nici măcar visul,
doar sentimentul nelămurit, fără formă,
al unei alte dimensiuni a prezentului.
Visul are propria lui individualitate,
nu urmează vreo regulă,
poate striga sau muşca
iubi sau muri,
dar nu vorbeşte niciodată,
doar visează şi acoperă lumea.
Nu are greutatea unui trup,
nu are margini, îl întâlnesc peste tot
şi e de neoprit
până la ivirea zorilor,
când brusc mă invadează absenţa
a ceva nenumit în stomac
şi aşteptarea confuză
a următoarei incertitudini.

Veronica Plăcintescu

Premiul II la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

Când este timpul să nu mai speri şi să nu mai visezi? Când este în regulă să devii un trist adaptat social? Să fie atunci când visurile şi speranţele ajung să fie singurele prin care îţi trăieşti (i)realitatea?

*

Ningea infernal…

Ningea peste brumă, ningea peste linişte. Ningea cu brumă, ningea cu linişte. Ningea peste tristeţe cu fericire, peste deziluzii cu speranţă, peste întuneric cu lumină, peste linişte cu muzică, peste mine cu zăpadă.

Şi cred că mă lasam îngropată din mers. Nu-mi dau seama… Sufletul îmi plângea imposibilitatea împlinirii unui adevăr mistuitor, iar ochii înghiţeau atâţia fulgi de zăpadă, de parcă şi-ar fi făcut plinul de lacrimi. Aveam nevoie de noaptea aceea să mă caut şi să mă găsesc. Aveam nevoie sa fiu singură, să dau afară toată dragostea ce topeşte sub tălpile-mi desculţe, atât lumina, cât şi liniştea.

Doamne, cât aş fi alergat la el! Aşa: doar în pijamalele acelea enorme, care mă îngraşă cu cinci kilograme, desculţă, nemachiată, nepieptănată, fără bijuterii, doar spălată pe mâini şi cu lacrimi în ochi, cu sunetul flăcărilor din sobă în inimă şi cu unghiile proaspăt tăiate la nervi. Aşa aş fi alergat. Şi chiar şi acum aş pleca, dacă aş şti că mă aşteaptă la jumatatea drumului să mă plesnească măcar, să mă trezească la realitate şi să mă trimită înapoi de unde am venit. Dar el nu aşteaptă şi nici nu ma aştepta, pentru că nici nu ştie ca aş alerga spre el. Şi nu îşi dă seama că ochii mei, pentru el caută să se adape cu zăpadă şi că, tot pentru el, nu vreau sa opresc ce mi se întâmplă, dar nici să-i spun. Nu i-ar folosi la mare lucru… Doar l-aş face fericit; doar l-aş iubi cu buzele, cu ochii, cu mâinile, cu pielea, cu inima, cu sângele. Doar atât…

Prefer să tac. Prefer să ningă peste mine, să mă troienească, să mă bată vântul, iar când mi-aş da seama că zăpada a încetat să mi se mai topească sub tălpi, să intru în casă, să alerg la telefon, să ridic receptorul şi să îmi dau seama că nu este ton – n-am plătit abonamentul. Mai bine! Pe cine aş fi sunat? Nu-i ştiu numărul…

Da. Deci mă plimb, calma, până la pervaz, îmbrăcată în pijamale XXL, cu părul ud şi, abia acum, cu ochii înlăcrimaţi.

Sună-mă, dar nu ai cum. Încă nu ne cunoaştem. Poate ar fi mai bine să nu. Poate…

Ninge…

Violeta Câmpulungeanu

Premiul II la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

Când soarele sclipea-n fereastra dimineţii
Şi din somnul pământului se deşteptau nămeţii
Alergam pe-ntinderea albă, pe urme de cai
Cădeau din cer petale ca-ntr-un târziu de mai.

Plecasem în zori, luînd din ce-i al meu
Doar trena de noapte a gândului tău.
Şi-n odaia pustie, cu miros de pelin
Rămăsese tristeţea într-un pahar de vin.

Nu ştiu în câtă vreme ne va uni uitarea
Cum nu ştiu-n câte valuri se despleteşte marea
Dar dacă-n prag de iarnă vom fi iar amândoi
Aş vrea să nu s-aştearnă prea mulţi fulgi între noi.

Violeta Câmpulungeanu

Premiul I la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

În pragul marilor ninsori
Ceasornicele-au amuţit
Şi mâine s-a-ntrupat din ieri
În pragul marilor tăceri

În liniştea încăperii, melodia ce răzbate din receptorul deschis ricoşează din pereţi în urechile Crisantei, pătrunzându-i ca o puzderie de cioburi sub epidermă.În liniştea încăperii, melodia ce răzbate din receptorul deschis ricoşează din pereţi în urechile Crisantei, pătrunzându-i ca o puzderie de cioburi sub epidermă.Cu coatele sprijinite pe măsuţă, priveşte şuviţa subţire de fum albăstrui ce se înalţă din ţigara uitată pe marginea scrumierei. Melodia i se zbate şi acum în urechi, chiar dacă, la capătul celălalt al firului tăcutul interlocutor a închis de mult.

Oare câţi ani s-au scurs de atunci? Paisprezece… cincisprezece …

Gândul, câine scăpat din lanţ, aleargă prin hăţişurile amintirii …

*

… Acceptase după multe insistenţe invitaţia Nandei la acel revelion. De când picase la facultate nu prea mai ieşea din casă. Fiind totdeauna cea mai bună, suportase cu greu eşecul. Şi atunci, dimineaţa, Nanda o găsise cu cartea în faţă :

- Cris! Ce-i cu tine? Doar n-o să înveţi în ajun de An Nou? se îngrijorase prietena.
- Ce dacă? Şi aşa n-am altceva mai bun de făcut, ripostase ea, posacă.
- Am venit să te chem la noi. Mai las-o naibii de toceală! Nu cumva crezi c-o să-ţi intre ceva în cap când toată lumea se distrează! Ai destul timp până la vară. Ce zici? Cum îmi stă cu părul pieptănat într-o parte? O să-mi pun şi o agrafă nostimă pe care mi-a adus-o frati-miu de la Fondul plastic.

Nanda făcea piruete în faţa oglinzii, aranjându-şi buclele şi încercând să-şi ţină sprânceana stângă mult ridicată, ceea ce, spunea ea, îi dădea un aer mai interesant. Privind-o, Crisanta începuse să râdă.

- Dacă râzi e semn bun! Înseamnă că eşti pe jumătate convinsă.Pentru cealaltă jumătate ţin să te anunţ că frăţiorul meu Gil şi-a invitat câţiva colegi de facultate, fără codiţe după ei, frumoşi şi deştepţi, care abia aşteaptă să facă cunoştinţă cu nişte provinciale drăguţe ca noi.
- Ce să caut eu printre necunoscuţi?
- Care necunoscuţi? Sau nici pe mine şi pe frati-miu nu mai vrei să ne recunoşti? se îmbufnase Nanda. Mai vin nişte fete. Marta, care a dat la Comerţ şi Adi, care a intrat la Drept. Pe băieţi nu-i cunosc nici eu, dar m-am gândit împreună cu Gil să scriem nişte bileţele cu numele băieţilor şi cu puţin înainte de miezul nopţii să tragem la sorţi şi să vedem cine cu cine dansează. Ce părere ai?

Cu toate că la început considerase stupid acest joc, se surprinse gândindu-se cine-i va fi perechea.

Ultimii colindători, o ceată de copii cu glasuri subţirele îşi depănau repede versurile adunate de pe la bunici, de pe la şcoală. Florile dalbe pătrundeau în casă împletindu-şi mirosul de mugur cu seva amăruie a bradului :

“Foaie verde portocală,
Noi suntem copii de şcoală
Şi-am venit să colindăm
Pe la case să urăm”…

Crisanta ascultase distrată versurile fără noimă, căutând în poşetă răsplata aşteptată de copii. Se uita la crengile bradului ce părea că se sufocă în veşmântul de sărbătoare, cu ghirlande de beteală şi steluţe de staniol. Simţea nevoia să-l atingă, să-l mângâie ca pe un om drag. La un moment dat i se păruse chiar că pădurea îşi cheamă puii rătăciţi prin casele oamenilor în haine de împrumut. Într-un târziu, auzind zvon de zurgălăi, chiote şi pocnituri de bici, Crisantei îi venise să plece.

- Hei, Crisanta! Răsunase vocea lui Gil. Unde te-ai ascuns, frumoasa lumii?
- Cobor îndată, răspunsese ea cam fără voie, ridicându-se de pe scaun şi aranjându-şi rochia din mers.

Când ajunse pe la jumătatea treptelor lumina se stinse şi ea rămase agăţată de balustradă, nemaiîndrăznind să facă un pas.

E miezul nopţii! Ce repede a trecut timpul. Şi ea rămăsese suspendată undeva, între vechi şi nou, între dorinţă şi împlinire.

Jetul de lumină o izbise în obraz ca o ploaie rece. Scutură instinctiv capul deschizând larg ochii. Din grupul de tineri care o priveau, un băiat subţire, cu ochii alungiţi spre tâmple se îndreptase spre ea.

-A rămas un bilet nedesfăcut, spuse el întinzându-i o bucăţică de hârtie împăturită. Citeşte! Dacă pe el scrie Marc, să ştii că eşti perechea mea în astă seară.

Crisanta desfăcuse bileţelul. Marc. Da. Marc. Apoi se uitase surâzând în ochii băiatului şi-l prinsese de mână.

- Ei, Cris! Ce-ai înţepenit acolo? Urmează primul dans pentru îndrăgostiţii Anului Unu, anunţase voios Gil. Aveţi grijă! Dacă din greşeală se mai stinge lumina, să nu vă sufocaţi partenerele! Start!!!

În aşteptarea caldă, primele acorduri ale melodiei picuraseră ca nişte cuburi de gheaţă într-un pahar de cristal. Braţele Crisantei urcaseră timid spre umerii lui Marc, iar mâinile îi poposiră uşor, abia atingând ţesătura aspră a puloverului care mirosea a fum. Băiatul îi înconjurase talia, apropiind-o tot mai mult de pieptul lui. Cineva întrerupse din nou lumina şi Crisanta simţi buzele băiatului căutându-i cu înfrigurare gura. N-o sărutase încă nimeni şi bucuria izbucnise în ea ca izvoarele în primăvară. Nu-şi dăduse seama că dansul se terminase şi celelalte perechi îi priveau în tăcere. Stânjenită, Crisanta se desprinse din braţele lui Marc ieşind afară pe terasă.

Zăpada spulberată de viscol atârna pe garduri şi acoperişuri ca o husă aşternută peste mobilele dintr-o casă fără stăpâni. Lumini şi umbre se jucau pe albul zăpezii, când norii atingeau faţa lunii. La început nu simţise muşcătura gerului. Tocmai vroia să intre în casă când îl zări pe Marc îndreptându-se spre ea, cu un palton în braţe.

- De ce ai plecat, Santa-Cris? Te-ai strecurat din braţele mele în braţele nopţii şi m-ai lăsat ca pe un copac pe crengile căruia nu poposeşte nici o pasăre.
- Simţeam nevoia să fiu singură, spuse ea.
- Şi la ce meditai? întrebă Marc.
- Se spune că de Anul Nou dorinţele se împlinesc, rosti ea încet.
- Pot să ştiu şi eu ce ţi-ai dori?
- Să fiu într-o sanie, spuse Crisanta. O sanie cu cai albi, pe care nu i-a atins biciul şi n-au cunoscut zăbala. O sanie care să alunece, nu pe cărări bătătorite, ci printre copaci. Trecerea noastră să nu schimbe cu nimic ordinea îndătinată. Ştii, Marc. Toţi oamenii vor să lase urme. Să se ştie pe unde au trecut ei, civilizatorii. Urmele noastre să fie doar cele pe care le ocrotesc de priviri neprietene albul iernii, verdele primăverii.
- Nu vrei să te opreşti, totuşi, puţin? Poate au obosit caii. Poate că vreau să-ţi spun şi eu dorinţa mea.

Marc îi luă mâinile cu degete îngheţate încercând să i le încălzească. Crengile bradului sub care se opriseră reflectau razele lunii prin mii de cristale de gheaţă.

- Aş vrea să rămânem prieteni, continuă Marc. Încă de când ai coborât scările spre mine am ştiut că se va întâmpla ceva cu noi. Încearcă să mă primeşti în inima ta, aşa cum ai primi în casă un drumeţ singuratic, rătăcit în prag de an.

S-au întors în casă ţinându-se strâns de mână, aducând cu ei, în ciucurii de zăpadă îngheţată pe haine şi în obrajii îmbujoraţi bucuria iernii de afară. Perechile care dormitau în jurul sobei le făcuseră şi lor loc. Nimeni nu scotea o vorbă. Şi ei stăteau aşa, îmbrăcaţi, urmărind dârele pe care zăpada de pe haine le lăsa pe covor.

Cenuşie, dimineaţa îşi făcea loc încet, printre cutele draperiilor lăsate. Ridicându-se din braţele unui băiat, Adi îşi îndreptă puţin rochia şifonată încheindu-şi fermoarul şi se aşeză în faţa Cisantei, sfidătoare, destrămând tăcerea cu vocea ei piţigăiată:

- Se pare că tu ai tras bileţelul norocos, Crisanta! Mi-ar fi plăcut să fie Marc perechea mea. Dar noi o să avem tot timpul să ne vedem la Universitate. Nu-i aşa, Marc? Acum, dacă tot ne-am cunoscut, cred că n-ai să mă eviţi! Ştii, eu te-am remarcat încă de la Balul bobocilor.

Devenind brusc interesat, Marc se ridică în picioare şi începu o discuţie aprinsă cu Adi, gesticulând şi împroşcând cu stropi din paltonul ud, pe care-l scoase apoi aruncându-l neglijent pe fotoliul unde stătuse până atunci cu Crisanta. Şi Adi râdea, de parcă o gâdila cineva, dându-şi capul pe spate cu afectare.

Înainte de plecare, Marc se îndreptase zâmbind spre Crisanta vrând s-o îmbrăţişeze. Însă ea se dăduse un pas înapoi.

- De ce te porţi ca o mică sălbăticiune? îi reproşase el. Să ştii că te aştept la Bucureşti. Doresc foarte mult să ne revedem.
-N-am să vin, îi răspunse ea simţind un nod în gât. Încă n-am învăţat cuvintele de la Gaudeamus.

*

Restul de ţigară fumegă în continuare. În curând va cădea de pe marginea scrumierei pe lacul măsuţei de telefon, lăsând o pată neagră, distonantă. Crisanta e obosită, nedormită. Ar trebui să facă un duş. În baie i se pare că zgomotul apei se amplifică. Închide robinetul şi ascultă. E din nou telefonul. Îşi aruncă prosopul pe ea şi din câţiva paşi ajunge în cameră şi ridică receptorul.

- Alo! Alo! Da. Eu sunt. Da, eu am fost totdeauna eu. Nu, nu sunt supărată. Nici emoţionată. Îmi tremură vocea de frig. Abia am ieşit de sub duş. Ahaaa! Ţi s-a făcut dor… Aşa, subit? Da… E adevărat. Deci… ai citit articolul din ziar. De asta ţi-ai amintit, aşa, deodată…

Crisanta reuşeşte să-şi tragă halatul pe ea, se trânteşte pe fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi continuă:Crisanta reuşeşte să-şi tragă halatul pe ea, se trânteşte pe fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi continuă:- Aşa e. Oamenii pe care îi îngrijesc îşi mai aduc aminte de mine. Chiar vrei să mă vezi? Tot la … bradul nostru? Ai dreptate. E o iarnă la fel de frumoasă. Dar, dacă vrei să revezi bradul, poţi să mergi şi singur. O să-l găseşti. Tu găseşti mereu ceea ce vrei. Cum m-ai găsit şi pe mine acum. Aaa. Nu, dragul meu! Nu am timp de plimbări cu sania. Peste o oră intru de gardă. Aşa s-a nimerit. Chiar de revelion. Dar dacă ţii cu tot dinadinsul să mă vezi, mă găseşti la spital. Poate c-o să-mi fac timp să bem o cafea împreună. Scuză-mă, dar nu mai am timp să vorbesc la telefon. E târziu. La revedere.

Crisanta se îmbracă în grabă. Totuşi, ce puţine vorbe îşi pot spune oamenii după atâţia ani.

În maşină se surprinde gândindu-se, ca şi atunci, în iarna de vis a adolescenţei, cum ar putea arăta Marc acum. Nici ea nu mai arată ca la douăzeci de ani. Degeaba îşi masează cuta dintre sprâncene înainte de culcare. Parcă mai mult se accentuează în loc să dispară. În ultima vreme are din ce în ce mai puţin timp pentru ea. Nici acum nu are timp să se gândească la altceva. A uitat să urmărească schimbarea semaforului şi simte în ceafă privirile de gheaţă ale şoferilor din spatele ei. Accelerează. Goneşte pe străzile cunoscute alertând pietonii întârziaţi. Frânează brusc în faţa spitalului, speriindu-l pe portarul care se grăbeşte să-i deschidă porţile. Ca niciodată Crisanta trânteşte portiera prinzându-şi o bucată din tivul paltonului, pe care-l smuceşte violent. Îşi dă seama că zgomotul a atras câteva capete curioase la ferestre. Încearcă să-şi revină. Urcă fără grabă scările şi când deschide uşa camerei de gardă, e din nou stăpână pe ea.

- Doamna doctor, i se adresează sora de servicu. Avem un accidentat. L-am dus în sala de operaţie. A pierdut mult sânge. Vă aşteptam.
- Şi nu puteai să-mi dai telefon acasă? aproape se răsti Crisanta la fetişcana în halat scrobit care o privea mirată.
- Am încercat, dar suna ocupat. La doctorul Bădescu n-a răspuns nimeni. Aşa e de Revelion. Lumea face pregătiri. Se distrează.
- Dă-mi halatul! Repede! Şi mănuşile. Ei, hai, nu mai fii aşa de speriată. Cred că totul o să fie bine. Ştiu că nu eşti încă obişnuită să vezi prea mult sânge, aşa că o să iau pe altcineva să mă asiste. Tu rămâi în cabinet!

Crisantei i se păru că de data aceasta intervenţia durase mai mult ca de obicei. Nu era deloc în formă. Mergea încet, în urma căruciorului care-l transporta pe bolnav la reanimare. La lumina slabă a neonului de pe sală, văzu un bărbat adormit, cu capul înfundat între umeri, cu mâinile abandonate pe braţele metalice ale fotoliului. Picături de apă îi alunecau încet de pe borurile pălăriei în deschizătura cămăşii albe, făcându-l să tresară din când în când. Crisanta îl privi o vreme, apoi se îndreptă spre cabinet.

- Ştiţi, spuse asistenta ridicându-se de pe scaun şi ajutând-o să-şi scoată halatul. V-a căutat un bărbat. A venit când eraţi în sala de operaţie. Spunea că vă aşteaptă până ieşiţi. Pesemne că l-a răzbit oboseala. A lăsat astea, arătă fata admirativ spre cele două crengi de liliac alb pecare le pusese într-un pahar. Mă şi mir de unde a găsit liliac în miez de iarnă.
- Unii oameni găsesc orice, când vor, spuse încet Crisanta.

Se spălă apoi îndelung pe mâini, apoi îşi tamponă cu palmele ude obrajii înfierbântaţi.

“De ce-ai plecat, Santa-Cris! Te-ai strecurat din braţele mele în braţele nopţii şi m-ai lăsat ca pe un copac pe crengile căruia nu poposeşte nici o pasăre…”Ţârâitul prelung al telefonului o duru ca o rană deschisă.

- Răspunde, te rog! i se adresă fetei în halat alb care aranja nişte crenguţe de brad pe birou.
- Sunteţi chemată la reanimare, o anunţă aceasta, punând receptorul în furcă.

Cu gesturi mecanice, Crisanta se şterse pe mâini, pe faţă. Sorbi o gură de cafea din ceaşca uitată pe colţul biroului. Din prag i se adresă asistentei:

- Pregăteşte trusa şi vino după mine la reanimare.

Când, după câteva minute asistenta ieşi pe coridor, privirea i se opri asupra bărbatului adormit, acoperit până sub bărbie cu halatul de molton pe care strălucea ecusonul doctoriţei.

Mariana Tănase

Premiul I la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

Vine iarăşi iarna cu podoabe-n brad
Se aşază neaua cuşmă ca să fie
Caselor de munte ori de la câmpie
Ochii de lumină în ferestre ard.

Glasuri de copii limpede-anotimp
Iarăşi ne colindă pe la prag de uşi
Îmboşcaţi de iarnă, mâna cu mânuşi
Zdrumică în aer clopoţel de-argint.

Sunt colindătorii pragului de an
Şi miroase-a iarnă, iar e sărbătoare
Glasuri prin colinde cântă de urare
Haide, daţi colacii, mere, şi un ban!

Emil Fanache 

Pomului de la geamul meu, din faţa căminului P5…

Decembrie, o noapte, fereastra mi-e deschisă
În jur aceeaşi larmă, tăceri se-aprind uşor
O altă filă albă, urlând să fie scrisă
Se zbate şifonată, în margini pe-un covor.

Un pom se zbate-n beznă cu o coroană sumbră
Păstăi uscate, negre, un aer mortuar
Un chip ca al Meduzei, se proiectează-n umbră
Trist prefăcând în piatră apaticul trotuar.

Aceleaşi felinare cu capete plecate
Aceeaşi ceaţă deasă, lipsită de fior
Aceleaşi umbre umblă, de trupuri descălţate
Doar noi schimbăm privirea în tot acest decor.

Mâine-oi schia pe frunze, m-oi încălzi cu gheaţă
Poeme voi culege născute din covor
Aceleaşi umbre umblă, în jur aceeaşi ceaţă
Decembrie, o noapte… tăceri se-aprind uşor.

Nuţa Crăciun

vieţile noastre se opresc la răscruci
schimbă câteva cuvinte apoi
îşi continuă drumul

înăuntru cuvintele se sugrumă
unele pe altele

tu arbitru neutru
nu ridici fanionul

Dan Orghici

Totul e alb, e nins totul şi toate sunt acoperite de culoarea purităţii. Alb; alb şi negru, negri şi albi. Da, alb de la zăpada ce acoperă până şi negrul asfalt; negru.

Da, negrul fum care iese pe hornuri de la focul din case; negri.

Negri oameni cu inimi fără suflet. Năluci ce se plimbă pe străzi pustii chiar dacă sunt pline de oameni; alb.

Alb munte de zăpadă, nămeţi, munte întreg ce se mută de ştii cum să spui, de ai credinţă.

Totul devine mai pur iarna şi totul începe cu „lerui ler”.

În alb şi negru se îmbracă natura; totul îmi pare ori pur ori funest. Totul este alb şi negru; totul este, nu pare diametral opus. Totul începe şi totul se termină. Tot ce începe are sfârşit, abis, înălţime.

Feerică iarnă, bun venit! Totul începe cu: Dalbe Flori.

Mariana Tănase

Cade alb de sus
Decembrie-a adus
Colindeţe şi bineţe
Că sunt sărbători !

Pe la magazine
Rafturile-s pline
Ne iubim, dăruim
Bradului culori !

Iarna vrea si ea
Daruri ca să dea
La fereastră într-o glastră
Pune dalbe flori!

Masa-atârnă grea
Colăcei pe ea
Mere, vin, din prea plin
Albele ninsori!

Am sosit si eu
Să colind nu-i greu
Daţi bineţe pe la feţe
Că vin urători !