marea
sapă-n adâncuri
amforă
să pună cenuşa
buzelor nerăbdătoare, să primească sărutul dimineţilor fierbinţi.

poetul
sapă-n adâncul inimii
amforă
sa pună cenuşa
cuvântului slobod, ca ţipătul păsării ce-şi cheamă perechea.

marea in noi,
se înalţă, coboară,
apoi sapă
amforă
să pună cenuşa
pieptănătoarelor din fata oglinzii
pătate de blamul singurătăţii

poetul cu noi pe drumuri mergând,
sapă-n adâncul tălmăcirii
amforă
să pună cenuşa
clipei de astăzi-pasăre fenix,
suflarea ei piatră de temelie este
absidei cunoaşterii.

epoleţi
de chiciură pe umerii dezgoliţi ai serii.

o altă zi.

femei care-şi ascund faţa-n voalul străveziu al dimineţii, coboară scările-asemeni filomelelor
ce simt in piept bătaia nemiloasă a crivătului.
grăbite se indreaptă spre punctul de intoarcere al destinului-raza vieţii dintâi reflectată in a raiului oglindă.

visul pescăruşului infrigurat, de pe pervazul ferestrei;
visul cerşetorului flămând din colţul străzii;
visul soldatului rănit de nedreptate;
visul ghemuit din lacrima copilului,
admonestat de nepăsarea vremii,
infăşoară
gâtul inelar al universului.
respiraţia lui de-abia se aude printre arcadele-mpietrite ale zilei

valuri născute din abis, ridică braţele: cer ajutor.
apoi
ingenunchează implorând… in locul oamenilor: “iertare!”

spre seara:
Cuvântul curaţă fântâna-la timpul cuvenit
deschide poarta:
alai de ingeri luminoşi, cântând din trâmbiţe anunţă venirea Lui

oricât de departe ar fi,
nădejdea
se-ntoarce şi străbate uscatele galerii de sentimente omeneşti.
indârjită sapă-n suflet fereastră:
cealaltă faţă eclipsată de tristeţe, puţin câte puţin se luminează.

“mă-ntorc spre Tine, Doamne,
mă-nchin in faţa Ta
şi-Ti spun plângând de dorul spre nesfârşit al zborului:
bine-ai venit
in suflet,
bucurie nestăvilită a
iubirii!”

În memoria veşnică a mamei mele,
Elena-Jăniţa LEONTE, născută CONDURACHE

Cu mâini albe muncitoare,
Îmi cântai un cântec să adorm,
În somn îmi apăreai o floare,
Şi-n vis un înger păzitor.

Mi-apari în minte ca acum,
Râzând ţinându-mă în braţe,
Urându-mi în viaţă drum bun,
Dar tu te-ai despărţit de viaţă.

M-ai lăsat ca alţii să mă crească,
Să-mi dăruie arareori o mângâiere,
Şi-n mine viaţa să-nflorească,
Făr’să cunosc pic de durere.

C-un gând ca ăsta ochii ai închis,
Ştiai ce greutăţi m-aşteaptă,
Ţi-ai dat viaţa-ntr-un surâs,
Şi ai plecat pe lumea ceealaltă

Zlatna, 1958

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copiii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:
„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio. Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc: „Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

îngenunchez toate cuvintele răzvrătite
şi fac semmnul crucii între ele

glasul meu e glasul iluminării

cred in copaci
din visul lor s-a născut veşnicia verdelui
în flori
numai ele pot înflori iubirea din noi
în păsări
înlăuntru lor stă zborul dizolvat
în stranii urcuşuri
în stele
aici s-ai înălţat toate visele neterminate
să-şi trăiască veşnicia

cred
dar mă doare copacul sângerând
şi florile de la picioarele lui

abia a treia zi am înţeles
şi-am început treptat
să cred uneori
si în oameni

meritai cu siguranţă un premiu special pentru regie
ţi l-aş fi acordat în seara decernării laurilor când deja
de departe ţi-ai regizat în exclusivitate pentru mine prezenţa
mesajul tău special mi-a răpit toate gândurile serii
miza în scenă îndreptându-le unidirecţional către tine
aş fi scris pe el, artistule, că se dedică
marelui absent din seara gândurilor mele
cu un gest uimitor de simplu, răpite.

copilul care trăieşte-n pântecul universului
cu
umbra de seninătate a lunii se-nveleşte.

fiecare bătaie a inimii
zămisleşte-
pe cărări albastre bătătorite de paşii inţeleptului,
o suflare tainică de poezie.

zidirea versurilor se face din: zdrenţele smulse de pe piedestalul trecutului;
din ochiul conştiinţei, eliberat de lanţurile trupului;
din glasul susurat al pădurii, care se uită adânc in apele izvorului.

uneori,
copilul
nisipul din clepsidră il vântură-ntre degete;
modelează din praf de stele păsări,
cu mii de ochi in vârf de pene;
inventează din fire de crepuscul un anotimp al bucuriei;
bate din palme,
râde.
tulbură cu acele din gene
inţelesurile pictate pe pieptul bombat al curcubeului.
alteori,
din somnul nesfârşit al netulburatei mări,
se-apleacă să culeagă stropi de rouă;
cu-n fulger le aprinde;
din neatenţie se frige;
aruncă repede scânteile peste hotarul visului…

steluţe binevoitoare
străpung catapeteasma nopţii:
zâmbind, răsar pe fruntea incruntată a…realităţii.

Premiul III la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

A fost odată ca niciodată un şoricel năzdrăvan. Era atât de prietenos şi drăgălaş încât chiar şi doamnele îl simpatizau şi îi dădeau micuţului de mâncare. Vestea despre el ajunse până la urechile regelui care porunci să-i fie adus deîndată.

Giumbuşlucurile şoricelului îl fermecară şi pe măreţul rege, aşa că porunci fierarului să-i facă o armură pe măsură iar lemnarului să-i ridice o frumoasă căsuţă de lemn. Îmbrăcat în armură de cavaler, şoricelul îşi ocupă bucuros locuinţa confortabilă şi luxoasă.

În scurt timp regina observă că regele îi acorda mai multă atenţie şoricelului decât ei. Îmbufnată, începu să uneltească în fel şi chip cum să scape de el. Nici capcanele, nici pisicile aduse special n-au reuşit să rezolve în vreun fel problema. Firea mândră a reginei nu putea să accepte că un şoricel, fie el şi năzdrăvan ar putea s-o înlocuiască, aşa că nu s-a dat bătută. Într-o noapte, în care luna atârna grea pe boltă s-a dus la vrăjitoarea împărăţiei, făgăduindu-i zece bani de aur dacă va reuşi să o scape de şoricel. În schimbul galbenilor lucitori a primit o pudră magică ce avea puterea de-a transforma totul în aur. Întoarsă la palat a făcut întocmai cum fusese învăţată, turnând din belşug pudra vrăjită peste şoricel. Eroul nostru se transformă cît ai zice: chiţ! Într-o mică bijuterie de aur.

Regina însă n-a avut noroc. Regele văzând năpasta care a căzut pe şoricel, a poruncit bijutierului să-i facă un lăntişor de aur pe care a prins biata făptură. De atunci regele l-a ţinut mereu lângă inima sa, iar regina a impietrit de ciudă.

Premiul III la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

nu voi şti niciodată cu siguranţă,
de cele mai multe ori
nu-mi amintesc nici măcar visul,
doar sentimentul nelămurit, fără formă,
al unei alte dimensiuni a prezentului.
Visul are propria lui individualitate,
nu urmează vreo regulă,
poate striga sau muşca
iubi sau muri,
dar nu vorbeşte niciodată,
doar visează şi acoperă lumea.
Nu are greutatea unui trup,
nu are margini, îl întâlnesc peste tot
şi e de neoprit
până la ivirea zorilor,
când brusc mă invadează absenţa
a ceva nenumit în stomac
şi aşteptarea confuză
a următoarei incertitudini.

Premiul II la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

Când este timpul să nu mai speri şi să nu mai visezi? Când este în regulă să devii un trist adaptat social? Să fie atunci când visurile şi speranţele ajung să fie singurele prin care îţi trăieşti (i)realitatea?

*

Ningea infernal…

Ningea peste brumă, ningea peste linişte. Ningea cu brumă, ningea cu linişte. Ningea peste tristeţe cu fericire, peste deziluzii cu speranţă, peste întuneric cu lumină, peste linişte cu muzică, peste mine cu zăpadă.

Şi cred că mă lasam îngropată din mers. Nu-mi dau seama… Sufletul îmi plângea imposibilitatea împlinirii unui adevăr mistuitor, iar ochii înghiţeau atâţia fulgi de zăpadă, de parcă şi-ar fi făcut plinul de lacrimi. Aveam nevoie de noaptea aceea să mă caut şi să mă găsesc. Aveam nevoie sa fiu singură, să dau afară toată dragostea ce topeşte sub tălpile-mi desculţe, atât lumina, cât şi liniştea.

Doamne, cât aş fi alergat la el! Aşa: doar în pijamalele acelea enorme, care mă îngraşă cu cinci kilograme, desculţă, nemachiată, nepieptănată, fără bijuterii, doar spălată pe mâini şi cu lacrimi în ochi, cu sunetul flăcărilor din sobă în inimă şi cu unghiile proaspăt tăiate la nervi. Aşa aş fi alergat. Şi chiar şi acum aş pleca, dacă aş şti că mă aşteaptă la jumatatea drumului să mă plesnească măcar, să mă trezească la realitate şi să mă trimită înapoi de unde am venit. Dar el nu aşteaptă şi nici nu ma aştepta, pentru că nici nu ştie ca aş alerga spre el. Şi nu îşi dă seama că ochii mei, pentru el caută să se adape cu zăpadă şi că, tot pentru el, nu vreau sa opresc ce mi se întâmplă, dar nici să-i spun. Nu i-ar folosi la mare lucru… Doar l-aş face fericit; doar l-aş iubi cu buzele, cu ochii, cu mâinile, cu pielea, cu inima, cu sângele. Doar atât…

Prefer să tac. Prefer să ningă peste mine, să mă troienească, să mă bată vântul, iar când mi-aş da seama că zăpada a încetat să mi se mai topească sub tălpi, să intru în casă, să alerg la telefon, să ridic receptorul şi să îmi dau seama că nu este ton – n-am plătit abonamentul. Mai bine! Pe cine aş fi sunat? Nu-i ştiu numărul…

Da. Deci mă plimb, calma, până la pervaz, îmbrăcată în pijamale XXL, cu părul ud şi, abia acum, cu ochii înlăcrimaţi.

Sună-mă, dar nu ai cum. Încă nu ne cunoaştem. Poate ar fi mai bine să nu. Poate…

Ninge…