Arhiva revistei

In memoriam

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 3,86 din 5)
Loading...

 Cornel C. Costea

 

Mariei  Filipescu,
realizator Radio România Actualităţi 

 

Acum, când pleci departe, mai spune-ne o dată
Că vei privi în urmă cu ochii tăi de-azur
Lăsând tăcerea lumii să intre necurmată
În templul nemuririi cu paşi de suflet pur.

Din glasul tău de aur voi face-o dalbă floare
Pe care o voi ţine în cugetu-mi născut
În dulcea dimineaţă, când lacrima ce doare
S-a risipit în ceaţa unui cuvânt pierdut

Pe vechi poteci ce urcă spre muntele luminii
Ascuns în norii fragezi, la adăpost de moarte,
Acolo unde huma-şi aşteaptă musafirii
Pentru-a le spune versuri din neştiuta carte

Pe care al tău suflet o va citi în zori
În templul nemuririi, cu zâmbete de flori… 

Cluj-Napoca, 22 februarie 2009

Se scurge iarna-n primăvară

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (11 voturi, în medie: 3,45 din 5)
Loading...

Marcel Cuperman

 

Ca o văduvă ce-şi plânge
Într-un colţ singurătatea,
Norul plumburiu îşi frânge
În steluţe castitatea.

Fulgii grei, ce-nchid în sine
Filamente îngheţate,
Se aşează-n culmi alpine
Ca un voal căzut pe spate.

Apoi cad încet pe dealuri
Parcă-s fluturi albi de casă,
Şi-şi preling prin rupte maluri
Argintiul de crăiasă.

Ajungând peste câmpie
Fulgii-şi plâng deznodământul,
Doar o lapoviţă vie
Umezeşte tot pământul.

Cu ocheade indiscrete
Scoală soarele natura,
Încărcată de regrete
Iarna-şi încreţeşte gura.

Umbra iernii se ascunde
Pentru şase luni şi-o vară,
Se dosesc în ladă bunde
Şi miroase-a primăvară.

Vântul blând duios dezmiardă
Crengile cu mărţişoare,
Într-un semn de avangardă
Focuri ard pe largi ogoare.

Gâze trec din floare-n floare
Ca hipnozele prin gene,
Şi-şi adună pe picioare
Visul galben din perene.

Iar pe culme o fântână
Cu o cumpăn-aplecată,
Şi-a lăsat troaca-ntr-o rână,
Amintind că-i însetată.

22 Februarie 2009

Creatio

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 3,86 din 5)
Loading...

Cornel C. Costea

 

Nici urmă de vibraţii în cutele gândirii,
Nici zgomote, nici şoapte în sânul ne-nceput,
Nici dragostea, nici ura nu se-ntâlneau cu mirii,
Nici jale, nici extazuri nu ar fi încăput

În bobul de lumină aprins ca o văpaie
Ce aştepta doar semnul eternei mângâieri
A aripilor sorţii învăluite-n straie
De aur, de mătase, de joc şi adieri.

Să fie întuneric ! Se auzi o voce
Tulburătoare-n noaptea aflată la hotar,
Hotarul ce desparte o veche albă cruce
De trupul prins în cuie cu un surâs amar.

Să fie întuneric ! Răsună-a doua oară
Din ce în ce mai tare atomii se ciocnesc
Şi cu mişcări rotunde încep în sus să sară
Sub formă de spirală până când reuşesc

Să îşi aleagă-n taină o cale spre lumină
Împinşi de colosale dorinţe nelumeşti
De-a fi şi zei, şi oameni din pulberea divină
În care zac imperii ce-ncap doar în poveşti.

Să fie întuneric ! A treia oară urlă
Un cuget preaputernic ce în scântei dispare,
Asemeni unui înger pictat pe-o neagră turlă
Şi-uitat în nepăsare de cei ce nu au soare.

Şi se făcu lumină, iar bolta necuprinsă
Îşi pregătea tăcută comorile-i de-argint
Ce pâlpâiau stârnite de viaţa neatinsă
De suferinţa care se legăna în vânt.

Opreşte-te, o clipă, şi bea nectarul slavei
Ce azi se întrupează mai sus de paradis
În lumi închise-n umbra luminilor de ceară
Ce se topesc uitate în cel mai dulce vis.

E visul primăverii de-a stăpâni câmpia
Şi munţii, şi colina cu verdele-i prea pur,
Din care mai departe se va hrăni şi glia
Cea care vrea, odată, s-ajungă, iar, azur.

Azurul ce-nfloreşte în inima copilei
Cuprinse de fiorii nocturnelor plăceri
Venite fără veste la marginile zilei
Din neguri infinite cu ale lor dureri.

Dureri ce se ascund în frunzele căzute
Pe vechi poteci tăiate în ziduri de granit
De dinţii aspri-ai morţii ce caută pierdute
Dovezi de împăcare cu cei ce n-au găsit

Decât coloane sparte din primele palate
‘ Nălţate spre lumina voioasei dimineţi
Ajunse prea devreme dintr-un amurg în noapte
Furând făclia-aprinsă pentru acei drumeţi

Ce caută în grabă morminte-acoperite
Cu florile uitării crescute nefiresc
În vii culori ţesute de mâini neprihănite
Sub ochii de-ntuneric ai Tatălui Ceresc.

Veniţi cu toţii, iată, fiinţa se desparte
De toţi cei dragi din lume şi pleacă în pustiu,
Veniţi să o conducem mai sus de aspra moarte,
Să-i ducem o lumină mai jos de-acel sicriu

În care fără vlagă un trup se odihneşte
Lăsându-se, iar, pradă flămândelor fecioare
Ce sorb cu mare poftă din orice mădulare
Şi ultima suflare din valea-n care creşte

O nouă floare-atinsă de flăcările-astrale
Sălbatice atingeri pe trupu-i de petale
Din care se revarsă miresmele carnale
Şi zboruri de luceferi spre zările-abisale.

Cluj-Napoca, 30 ianuarie 2008

Cuvinte care n-au făcut cunoştinţă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (13 voturi, în medie: 4,69 din 5)
Loading...

Luminiţa Cristina Petcu

 

Nimicul nopţii şi ceasul care ticăie
sînt doar un pretext pentru insomniile mele
bîntuite cîteodată de înfrîngeri, pitulici şi muscari,
într-un fel anume, nu pentru ce văd acum
ci pentru ceea ce suspendă brusc, văzul
la cumpăna apelor
şi dintr-odată-ţi simţi mîinile goale,
marcate cu creta pe ruinele oraşului umbră
prin care a trecut şi moartea mea
cum nu există desigur nici ultima clipă,
clipele continuă mereu la nesfîrşit
sub alte şi alte forme,
cum ar fi stînjeneii din luna a cincea
rămaşi peste iarnă, palizi şi veştezi
dacă-i striveşti,
împrăştie în aer miresme de anul trecut

doar un alt fel de-a spune, „mi-e dor ! „

Să fii poet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 3,40 din 5)
Loading...

Valeria Manta Tăicuţu

 

Proiectându-şi eul în „dimensiunea iluziei veşnice”, Ionuţ Caragea construieşte un discurs în bună parte filosofic, atâta vreme cât dă expresie unor întrebări fundamentale: cine suntem, de unde venim, care este rostul nostru în univers. Imposibilitatea de a găsi un răspuns este adeseori dezarmantă, de unde o permanentă stare de tristeţe / singurătate / nelinişte: „sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi / şi scriu poemul fără de sfârşit / poemul trist al stepelor / şi morilor de vânt / poemul beznelor intrate / în rutină” („Poemul fără de sfârşit”).

Pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem” este necesară redefinirea statutului ontologic. Echilibrul material / spiritual pare a fi fost serios afectat, aşa încât fiinţa poetică pare că rătăceşte într-o zonă clar-obscură, un fel de purgatoriu populat cu umbre şi iluzii: „nimic nou sub Soare / doar o umbră descheiată la şireturi / cu mâinile-n buzunare / şi şapca trasă bine pe cap / o umbră fără glas, fără nume / o umbră rătăcită prin lume” („Patruzeci de zile”). Lectura poemelor arată limpede că Ionuţ Caragea este mai preocupat de stratul ideatic / de conţinut şi de încărcătura emoţională a acestuia şi mai puţin de forma sensibilă, de imaginile artistice şi de figurile de stil care, indiferent de profunzimea ori acurateţea lor, ar da o notă de artificial textelor. Ideile sunt transpuse aproape în ritmul în care iau naştere, consecinţa fiind că volumul dobândeşte, prin sinceritatea notării şi prin exploatarea acestei simultaneităţi gândire / scriere, tonalitatea inconfundabilă a jurnalului liric.

În „ordinea firească a suferinţei”, planul terestru şi cel astral sunt separate şi, de cele mai multe ori, ireconciliabile, întocmai cum sunt viaţa şi moartea, zeii şi muritorii de rând, apa şi focul etc. Contrariile nu se ating, nu există comunicare / comuniune, astfel că, redus la funcţii primare, omul banal / locuit de moarte şi urmărit de nenoroc îşi exercită capacităţile cognitive în gol, în operaţii de inventariere, în schematism şi redundanţă: „şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor / toate lucrurile sunt în ordinea firească / a suferinţei // viaţa este cât vezi cu ochii / norii soarele stelele cerul şi luna // oamenii dedesubt zeii deasupra // şi o pasăre oarbă / cu ciocul încovoiat / spre propria inimă”. ( „Inventarul sentimentelor”). Mărcile eului liric sunt folosite cu zgârcenie, preferându-se echivalenţa eu-tu sau eu-noi, ca urmare a unei operaţii mentale de ridicare de la particular la general. Meditaţia se apropie, în aceste condiţii, de retorica tradiţională, fiind preluate inclusiv interogaţiile de acest tip: „mă-ntreb de ce nu alegem o carieră / în dragoste / nimic nu e scris cu fierul roşu / pe pielea destinului / ei, doar un gest din suprema emoţie / suprimă emoţia?” („Suprema emoţie”). Poetul oscilează între extreme: uneori este gata să creadă în predestinare, în existenţa unui plan divin pentru fiecare dintre noi, alteori se îndoieşte, preferă ideea de hazard şi lipsa de speranţă, sentimentul golului / al absenţei. Într-un poem de-o simplitate tragică, asemănător cumva cu un poem mai vechi de-al lui Adrian Popescu, Ionuţ Caragea vorbeşte despre pierderea inocenţei primordiale, despre sfărâmarea iluziilor şi despre consecinţa acestor pierderi / absenţe: condamnarea la singurătate: „adevărata lume este a celor singuri / ştii şi totuşi te pierzi în mulţime / mergi lovindu-i cu umerii / pe toţi ceilalţi / şi nimeni nu-şi ridică / perechea ascunsă de aripi / poate că lumea este toată a ta / a celui rătăcit printre oameni / şi cine să zboare / şi cine ştie calea / spre marea singurătate a zborului” („Marea singurătate a zborului”).

Cuvintele rămase pe drumuri” reprezintă o metaforă a absenţei, dar şi a lipsei de sens a oricărei încercări de comunicare. În inventarul de absenţe pe care-l întocmeşte Ionuţ Caragea în volum, se cuvine trecută, poate chiar pe primul loc, golirea de conţinut a cuvintelor; ele nu mai semnifică practic nimic, pentru că între semnificat / semnificant legătura este pe cale să se rupă definitiv: „să simţi cuvintele cum muşcă din carne / cu dinţii lor ascuţiţi / şi numai sângele tău / să le aducă mai aproape de suflet // de unde veniţi voi cuvintelor / din ce masonerie a nopţii / din ce magie albă a zăpezilor veşnice / din ce inimă cu obloanele trase / din ce desagă cu dorinţe spuse în van / să simţi cuvintele toate cuvintele / rămase pe drumuri / strivite de paşi înghiţite de umbre / să simţi toate cuvintele ascunse de gura lumii / ascunse de nevoile imperative / ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi” („Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi”).

Ionuţ Caragea experimentează moartea dându-i conotaţie orfică: „cântecul inimii mele / este cântecul păsării moarte / noaptea coboară coboară / ca o pasăre de pradă / îşi înfige ghearele şi mă ridică / până dincolo de ziduri / în lumea aceea / în care dumnezeu şi lucifer / vorbesc şi vorbesc / pe limba lor păsărească” („Cântecul păsării moarte”). Este greu de spus unde se termină influenţa livrescă şi unde începe experienţa personală, locuirea conştientă şi dramatică în moarte. Sunt poeme care aduc aminte, prin tensiunea tragică dintre poet, discurs şi sentimentul exprimat, de poemele lui Cezar Ivănescu, de mirarea lui în faţa trecerii, de scrierea în palimpsest, de ipostazele filosofice şi poetice ale morţii: „ce lume este asta / îmbrăcată cu haina pe dos / ce lume este asta în care timpul / învaţă să meargă în cârje / ce lume este asta în care nevoia de somn / este nevoia vitală de a muri o dată pe zi / vise ce vise străine mai bat la porţile întredeschise / ce cuvinte ce cuvinte domnule poet / inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte / la fel cum coşciugul se umple / de frumuseţea unui mort” („Soarele mort”).

Important este, în volum, felul în care poetul încearcă să depăşească tânguirea, tonul minor al elegiei, şi să se ridice deasupra suferinţei fizice, pentru a accede la ceea ce este cu adevărat superior. Încercarea de a se transcende şi de a transcende ceea ce ne divizează în trup şi spirit şi ne face, prin urmare, inferiori (v. Platon) poate avea sorţi de reuşită prin trăirea, conştientă şi asumată, a propriului text: „am devenit prieten cu privirea / fără tânguirea privirii / am devenit prieten / cu ceea ce-mi viscoleşte sufletul / ca o armată de corbi / ce păcat, o zei, / ce păcat / am devenit cuvântul şi doar cuvântul / care-mi permite neîncetat să mă rog / la mormântul meu acoperit de flori”(„Mormânt acoperit de flori”).

Zăpada, frigul, oasele, marea cea neagră, corbii etc. fac parte dintr-o recuzită simbolistă pe care Ionuţ Caragea o structurează pe dimensiunile propriului lirism: „orbesc de atâta / zăpadă orbesc / şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră / ca un corb cu gingii însângerate / ca un corb cu lacrimi în ochi / zburând în fiecare seară la marginea viselor mele / redându-mi vederea de-altădată // aici fiecare poet îşi are propria identitate / nopţi de vis şi coca cola / nici măcar vinul nu mai mă lasă / să mă pierd în apoteoza delirului / nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici / nici măcar pozele cu iubirile / pe care le-am zidit în poeme matusalemice / nimic nimic nimic” („Metastaza zăpezii”).

Mitul androginului îşi găseşte o expresie elegiacă, în versuri ce încearcă să recupereze unitatea pierdută, trimiterile la animus şi anima pierzându-şi încărcătura filosofică în favoarea celei poetice: „mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii / îndrăgostit de litanii satanice / de corbi de ospicii de plumb / de mucegaiul florilor / şi niciodată dar niciodată / n-am murit îndeajuns ca femeia din mine / să fie liberă / să se-ntâlnească pe falezele eternităţii / cu bărbatul din tine” („Rendez-vous pe falezele eternităţii”).

Volumul „Absenţa a ceea ce suntem” este, în mare parte, o radiografie a sinelui, un discurs despre experienţa personală şi despre raportul cu lumea, discurs care se încheie, în ciuda celor câteva definiţii (reuşite) date poeziei / actului de creaţie / poetului, fără ca adevărul, spre care se tinde în mod declarat, să fie întrevăzut: „adevărul mă privea cu ochi blajini / înghiţind tone de adevăruri minuscule / un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru // nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului / trăind în adevăr murind în adevăr // adevărul mă privea cu ochi blajini / înghiţind tone de adevăruri minuscule // eu priveam adevărul / cu ochiul lipsă” („Adevăr lipsă”).

Vă recomandăm o nouă apariţie editorială

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

absenta-fata

Gardian al spiralei din capcana viselor sau Ordinea firească a suferinţei?

prefaţă semnată de Marius Chelaru

 

Sub semnul viselor, căutării dinspre singurătate către suferinţă şi, poate, printre câteva miresme de dorite răspunsuri, pentru că, de fapt, „viaţa este un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, ar putea fi situat acest nou volum al lui Ionuţ Caragea. Iar lumea? Cum, pentru cine, în ce fel o vedem sau în ce fel este ea de fapt? „Adevărata lume este a celor singuri”, scrie Ionuţ Caragea (în Marea singurătate a zborului), iar cuvintele, şi ele singure, strivite „de nişte paşi”, „rămase pe drumuri”, venite „dintr-o masonerie a nopţii” ori poate din vreo „inimă cu obloanele trase”, „muşcă din carne”. Şi ele, poate ca şi oamenii, vin din vreo „desagă cu dorinţe spuse în van” a sorţii. E şi o lume uneori, parcă, îmbrăcată cu „haina pe dos”, „în care dumnezeu şi lucifer/ vorbesc şi vorbesc/ pe limba lor păsărească”. O lume în care ne apasă până la durere „absenţa a ceea ce suntem”. O stare care implică, în viziunea poetului, re-construirea/ re-definirea realităţii, a lumii, a propriului statut, a propriei fiinţe, în ultimă instanţă. Aşadar, când „viaţa este o apă curgătoare” şi curgerea ei înseamnă să arunci „o piatră în apă”, apoi tot ce ai de făcut e să asculţi „numele celui ce urmează să moară”, eşti oare gardian al spiralei din capcana viselor sau aceasta este pur şi simplu doar ordinea firească a suferinţei?

Cum şi în ce fel diferă poemele din acest volum de cele scrise anterior? Să aruncăm o privire retrospectivă, mai ales asupra primelor patru volume.

Scriam cu privire la volumul Donator universal, al treilea publicat de autor (primul fusese Delirium tremens), că, poate, cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui – aş adăuga acum – aşa cum era la acea vreme – în al doilea volum (M-am născut pe Google): „nu voi uita mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele şi au plecat/ fără să lase nici măcar un petec” – Bate vântul, mi-este frig şi tuşesc, şi „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă” – M-am născut pe Google. Adăugam că cele trei volume apărute până atunci nu difereau substanţial din punct de vedere tematic/ stilistic, excepţia fiind, oarecum, cuvântul înainte al autorului din Donator universal, în notă confesiv/ explicativ/ sentenţioasă. De altfel, acestea erau şi în nota poeziei sale, dublate de ironie, introspecţie (uneori o oglindă în care vede fie un colţ de lume, fie pe sine în lume), observaţia (de la banal, tern, truism, la profund, grav). Uneori poezia pare un jurnal/ îndreptar, parcă doreşte să împărtăşească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a învăţat din viaţă, experienţa lui (pe care o consideră din multe puncte de vedere semnificativă). Alteori versurile par eboşe din cotidian/ tern („eu conduc lumea/ nu lumea mă conduce pe mine…/ însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?/ în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito”), dar adesea creează imagini reuşite („îmi fumez sângele/ cu degete fără filtru/ mă droghez cu dragostea mea/ bolnavă de cancer”). Alteori parcă ar fi o lecţie de viaţă sau, poate, o confesiune amară („lasă durerile să fie amare/ învaţă să trăieşti fără speranţă/ lasă uimirea să-ţi ghilotineze/ toate semnele de întrebare”). Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puţine versuri/ cuvinte), frizând conciziunea cu iz oriental – însă numai formal. Alteori, par nişte „definiţii” personale (Afară din suflet, Aritmie, Eu la pătrat ş.a.).

Subliniam, când scriam despre al patrulea volum al său, Omul din cutia neagră, că a-l cataloga/ analiza pe autor în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvântului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – poate „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” (de altfel, scria: „numai singurătatea îţi poate aduce profund împlinirea”).

Comparând atunci felul în care resimte plecarea un poet din exilul albanez în S.U.A. (îl citam pe Leom Kolmnela), cu accentele rupturii de patrie, uneori versul având un aer de dezorientare/ decepţie/ înstrăinare, sau, având în vedere şi diferenţele de limbă/ mentalitate, cum vede un arab înstrăinarea de propria ţară şi alienarea în cea aleasă (citam pe Hassouna Moshabi, cu romanul Întoarcerea la Tarshish1, şi pe poetul yemenit Reem el-Ban, care scria, în Emigrantul: „Patria mea mi-a distrus identitatea naţională/ Şi mi-a schimbat profilul personal/ Dintr-un bun cetăţean/ Într-un turist – nimic mai mult”), scriam că la Ionuţ Caragea, în mod evident, nu este vorba despre o astfel de percepţie a depărtării de „Acasă”. Încercând o racordare a sa la un spaţiu poetic anume (amintind o posibilă discuţie despre diferenţele între creaţia celor plecaţi de acasă înainte de 1989, comparativ cu a celor care au plecat după acest an de schimbări profunde în România/ în lume), conchideam că este greu, altfel spus, să definim poezia lui Ionuţ Caragea punând faţă în faţă modul cum se scrie în România (nu uităm că a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte”; sau: „fiecare poezie este o reîncarnare sub o altă limbă de moarte” – publicând constant pe net, fiind în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau, extinzând, America de Nord (cu tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sunt unele elemente care îl apropie de acest spaţiu, cu preocupările şi angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa de comunicare sau o doză de superficialitate a relaţiilor, angoasele, în oarecare măsură alienarea ş.a.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atât în ce priveşte construcţia poetică, cât şi inclusiv maniera de alcătuire a tropilor. Să ne oprim puţin asupra aspectului identitar.

Discutând despre maniera în care s-au „adaptat” românii în SUA (şi, măcar din unele puncte de vedere am putea extrapola şi pentru Canada), Gheorghe Florescu scria2: „confruntaţi cu grave adversităţi de ordin naţional, dar şi cu numeroase dificultăţi economice, românii au «descoperit» America mai târziu decât alţi europeni, adoptând apoi o atitudine de expectativă prelungită faţă de o experienţă care reclama o «ruptură» identitară, fără de care nu era posibilă «americanizarea». Aşa se explică faptul că apariţia şi apoi afirmarea unei comunităţi româneşti în spaţiul dintre Atlantic şi Pacific nu s-au produs ca nişte acte spontane, lesne explicabile, ci au rezultat unui proces istoric, rămas încă neelucidat până azi.” Apoi adăuga: „Românilor rămaşi în ţară le-a trebuit mult timp până să accepte că fiecare dintre compatrioţii care au trecut Atlanticul, stabilindu-se în Statele Unite, erau americani, deci semeni de-ai lor care puteau refuza orice legătură cu fosta lor patrie sau cu aceea a părinţilor lor… Dar chiar şi azi, mulţi români refuză să-i considere pe românii americani numai ori şi americani”. Şi: „Indiferent, însă, ce credem noi despre ei sau ce gândesc ei despre noi, o legătură organică există – şi nu una întâmplătoare”.

Care este acea legătură la Ionuţ Caragea, cât de „adaptat este el la noua lui ţară, în ce măsură se reflectă aceste elemente în poezia/ mentalitatea/ activitatea lui literară este greu de spus în detaliu. Cert este că doreşte să fie parte (activă) din comunitatea română din Canada, doreşte să scrie şi să publice în ţară sau în Canada în limba română, participă pe internet la publicaţiile în limba română. La o repede analiză, putem reitera că lecturile destul de bogate, plecarea din ţară, experienţa ruperii de locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporţii, în poezia autorului, care scrie parcă neavând în vedere canoane/ reguli, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune” (uneori apropiindu-se de retoric, cu instrumentele de rigoare), de a ieşi din capcana amintirilor (afirma, în altă carte: „să mă dau afară/ din suflet”). Cultivă metafora, cu unele diferenţe de nuanţă de la un volum la altul. Şi în acest volum merge pe aceeaşi linie – unele figuri de stil sunt de o originalitate aparte, altele sunt atinse şi de uşoare tuşe de preţiozitate. (este evident că autorul este mai atent la ideile pe care doreşte să le aşeze în scenariul său, decât de tropi) Dar, cu toate acestea, chiar dacă, de pildă, singurătatea este o temă des „călcată” în poezia lui Ionuţ Caragea („adevărata lume este a celor singuri” – Marea singurătate a zborului), nu putem vorbi, reluăm, de alienare, de înstrăinare, de sentimentul ruperii, frângerii de ţară şi limbă, de cel al „pierderii”, „rătăcirii” pe pământ străin.

Acum (la al nouălea volum de versuri) a păstrat în multe privinţe coloratura din primele trei volume, dar tonalităţile, modul în care construieşte versul mi se par a fi mai limpezite. Aşadar, dacă privitor la celelalte volume scriam că poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală, cred că de acum autorul a ales modul în care va merge pe drumul poeziei, desigur aceasta neînsemnând că a ales să nu mai caute, să schimbe. Dar, urmărind volumele, constatăm că tematicile au rămas aceleaşi, cu nuanţele de rigoare (de pildă în acest volum iubirea este, totuşi, mai puţin apăsat căutată, dar, în fond: „în dragoste/ nimic nu e scris cu fierul roşu/ pe pielea destinului”Suprema emoţie), şi cu amendamentul că a ajuns la o manieră a „rostirii” versului. De pildă, şi volumul Absenţa a ceea ce suntem este, ca toate celelalte, un expozeu, o „călătorie” despre/ prin experienţa sa de viaţă, un excurs pe drumul sinelui dinspre întrebare spre adevăr – „un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru”. Adevăr pe care, aidoma unui Ahab în haine cu petece din cuvinte şi întrebări/ căutări, l-a „alergat” „prin oceanele lumii”, iar când l-a „întâlnit”, scrie autorul, „am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă” (Adevăr lipsă). Adevăr (hrănindu-se aidoma unui „monstru” cu „tone de adevăruri minuscule”) pe care, deşi l-a privit „cu ochi blajini”, nu l-a atins, până la urmă, niciodată. Văzându-se pe sine ca un „gardian al speranţei”, agăţându-se „de un gând ca de un colac de salvare/ atunci când toate apele cresc şi cerul/ are culoarea înecului” sau „de proiecţia eului/ ce-ţi întinde o mână”, hălăduieşte prin „dimensiunea iluziei veşnice”. De la singurătate la suferinţă (căci „toate lucrurile sunt în ordinea firească/ a suferinţei” – Inventarul sentimentelor), moarte, căutarea „locului” său, în plan ontologic dar şi fiinţial, autorul îşi caută drumul, adevărul, caută răspunsuri pentru a se defini sau pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem”. Iar când „inima îţi face inventarul sentimentelor”, scrie el, afli şi că „viaţa este o apă curgătoare”, dar şi „un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, este tot, „cât vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul şi luna”. În fond, un om nu e „nimic nou sub Soare”, „doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mâinile-n buzunare” rătăcind prin lume în căutarea răspunsurilor sau pur si simplu trăind. Trăind într-o lume parcă alcătuită din lumi-straturi paralele/ separate, care nu ajung să se întâlnească – „oamenii dedesubt zeii deasupra”. Fără a practica tonul de lamentu, autorul caută adesea generalizarea în locul individualizării/ particularizării. Dar… dacă „adevărata lume este a celor singuri” ce cale ai când ştii, când speranţa nu mai există nici măcar îmbrăcată în voalurile iluziei, când eşti predestinat să fii singur? Când ceilalţi sunt, când chiar tu eşti sub zodia absenţei şi cuvintele sunt „rămase pe drumuri”, căzute sub paşii atâtor absenţe, „strivite de paşi înghiţite de umbre”, când simţi „toate cuvintele ascunse de gura lumii” – Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi? Când vorbele sunt nefolosite pentru că şi comunicarea e absentă? Scrie autorul: „Te pierzi în mulţime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toţi ceilalţi”, căci trebuie ca cineva să ştie calea „spre marea singurătate a zborului”.

Dacă ar fi să vorbim şi despre unele schimbări de ton, să ne oprim, de pildă, la dragoste şi la Dumnezeu. Dragostea, subiect major pentru autor în celelalte volume, însemnând mai ales căutare („ce mă ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca pe o ultimă şansă” – Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/ căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai rar, împlinire, în acest volum poate avea „dinţii ascuţiţi”, poate fi „apocaliptică”, „ucigătoare de tihnă”, „cu factor umiditate”, „orfană de trup”. Poate că, într-adevăr, pentru Ionuţ Caragea, dragostea este, cum scria în alt volum, „o intersecţie cu sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi” – Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Sau poate, cum scrie în acesta, „poezia este dragostea. odată ce iubeşti,/ vei iubi pentru totdeauna” – A fi sau a nu fi poezie.

În volumele anterioare autorul avea propriile „conversaţii” cu/ despre Dumnezeu (care, până şi el, „s-a născut bătrân”, dar „este capabil/ să ne asculte pe toţi/ să ne privească să ne iubească” – Sub talpa unui pantof), căutările, drumurile către/ dinspre Domnul, trasarea unui drum între sine/ suflet şi divin cu pendularea pe o punte îngustă între orgoliu/ egocentrism („Eu2 = Dumnezeu” – Eu la pătrat; „iau cuvântul în mâini şi lupt/ ca un erou pe frontul suferinţei/ pentru eradicarea fărădelegilor sfinte” – Abdicarea lui Dumnezeu; „eu conduc lumea/ nu lumea mă conduce pe mine” – Fără carnet) sau, poate, mai curând o specie personală de nihilism („am primit un mesaj de la Dumnezeu/ îmi spunea că va veni o zi în care/ va exista o singură biserică universală/ credinţa, da, credinţa va fi o stare/ de euforie declanşată de o perpetuă mişcare/ spre nihilism”) şi credinţă. Şi Dumnezeu e parte la „jocul” vieţii autorului, între tangibil/ real şi virtual: „îi voi da lui Dumnezeu remove/ de pe lista favoriţilor mei/ şi voi striga tare/ Yahoo!” – Yahoo.

În Absenţa a ceea ce suntem autorul „ajunge” în faţa unui „cer fără scări”, în care Dumnezeu, „aflat în stare de faliment/ de la atâtea vieţi neprofitabile”, „locuieşte la ultimul etaj”. Sau, în altă parte: „Dumnezeu poate fi orice”, „chiar şi pixul ce refuză să scrie”, „chiar şi-un poet cu jumătate de normă”, ori „bătaia de joc/ sau jocul bătăii de inimă”. Poate fi „supunerea/ presupunerea sau prea sus punerea”, poate fi „tot ceea ce este şi nu este”, căci „nimic nu-i bătut în cuie de dragul crucii”.

Desigur, fiecare cititor are privilegiul şi căderea să recepteze o poezie în felul lui. Dar Ionuţ Caragea, o voce lirică interesantă, se pare, a ales cum va merge pe drumul poeziei (păstrându-şi, în linii mare, cu nuanţări de la un volum la altul, tematica). Deşi probabil, aşa cum este firesc, poate rămânând, poate nu „gardian al spiralei / din capcana viselor”, poate străbătând dincolo de perdeaua care învăluie „ordinea firească a suferinţei” (la fel cum a păşit, în acest volum, dincolo de joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală) va mai căuta şi va găsi „cheia de la porţile cerului”, cele care „ţin cuvintele sub cheie”, după care va alege o altă cale.

 

1. Tarshish – vechiul nume arab al Tunisului.
2.  Gheorghe Florescu, Naufragiile întrebării. Oameni şi cărţi, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2008.

o noapte în Los Cabos

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Nicholas Dinu

mă mângâiai cu ultima restanţă
din mângâierea tăinuită-n noi.
timpul, grăbit, plecase în vacanţă
doar eu şi tu stăteam pe-o blană, goi.

gemeau în pacea nopţii nefertite
cu sânii albi ca spuma de pe val.
năşteau blajin corali şi stalactite
pe spasmul tresăririi din graal.

eu îţi spuneam povestea incubării
a focului închis într-un amnar
şi cum striga în gheara înnoptării
dorinţa mea de-a te pătrunde iar.

tu ascultai oceanul cum sporea
în ochii noştri plini de ape calme.
îti aminteşti? iubirea gângurea
şi ne-nfloreau solstiţiile-n palme.

Esenţa

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Bogdan Vasile Chira

Noi suntem visători,
Noi suntem realişti,
Noi suntem purtãtori
A zeci de mii de măşti!
Noi suntem aşa puri!…
Şi tulburi, tot noi suntem!

Noi suntem singuri
Dar din haite parte facem!
Răbdători ne credem…
Şi totuşi plini de nervi!
De nimic ne temem!
Dar suntem muritori…
Noi suntem de toate
Create din pure nimicuri!…

Psalm de seară

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

Nicholas Dinu

Pe geana serii cad îngemănate
Tremoluri plânse de-un arcuş de vânt
Pribegi miresme-alunecând mirate
Spre infinit, pe lotca unui gând.

Sunt simţuri senectute care curg
Pe râu-mi de ofrandă dezlegată
Rostogolindu-se cu soarele-n amurg
Nevrând să stea închise niciodată!

Sunt porumbei, sunt serafimi în zbor,
Ambasadorii sufletului meu
Cerşetorind la porţile de dor
O clipă de extaz cu Dumnezeu.

E-un psalm. E ruga mea de seară.
Mă las condus de-un licurici de nard
Despovărându-mă de urbica povară
La tronul sfânt. Apoi mă-ntorc să ard.

Expoziţie de gânduri

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (14 voturi, în medie: 4,50 din 5)
Loading...

Gigi Stanciu

   E astăzi vernisajul meu de gânduri.
   Pe largi simeze între şipci şi rânduri
   Am pus tablouri în culori aprinse
   Să îmi citiţi simţirile cuprinse.

   Puteţi intra, păşiţi încet, agale,
   Să nu treziţi nici formele banale
   Nici visul galben, roşu sau verzui.
   Tabloul meu abia atârnă-n cui,
   Îl podideşte plânsul orişicui…

   Puteţi vedea în fiecare zi
   Aceleaşi forme şi contururi vii,
   Puteţi intra în gândurile mele
   Le dărui să vă fie ochi de stele!
  
   Cândva am strâns comori şi le-am ascuns,
   Iar până astăzi nimeni n-a pătruns
   În forme să privească, să-nţeleagă
   Culorile din viaţa mea întreagă..
   Tabloul meu e plânsul ce se neagă…

   Poemele îmi curg ca pe-o icoană,
   Pe-a maicii preacurate plânsă geană,
   Să mângâie naivele picturi
   Cu picuri de durere din scripturi.

   Tablourile mele toate-s şterse,
   Din flori de albăstrele-or să reverse
   Un pictural de zile odihnite,
   Duminici pentru suflete spăşite,
   Prelinse din icoane scorojite…