Cât de frumoase sînt glicinele zilelor tale
în ceasuri de restrişte,
îngălbenind fotografii înşirate aiurea
prin locuri în care lumina nu mai ajunge decît sub forma
unor trădări plătite pînă la urmă prin singurătate,
o Maja desnuda la sfîrşit de Septembrie
într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi
pînă în viscerele pământului, atît de înţelept de altfel,
încât să înţeleg pînă la capăt fiecare lovitură de daltă,
melcii,
vârful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf
inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu
asta contează mai puţin, e pe gratis,
un fel de-a tatona spaţiul în care
atâtea lucruri au rămas neîntâmplate
precum mâinile mele încă tânjesc, să atingă fericirea,

până la urmă nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie
purificată de aceeaşi flacără
care se ridică pentru a spune, mereu melancolic
că Timpul fără Dragoste,
e gol…

Peste lacul fără peşte
Trece luna supărată
Când în gheaţa-i se zăreşte,
Dezbrăcată.

Se ascunde după norul
Căptuşit cu câlţi de lână
Şi cu stelele-şi ia zborul,
Mână-n mână.

În copacul fără viaţă
Ochii bufniţei sunt faruri
Ce privesc un câmp cu gheaţă,
Pe coclauri.

Două ciute rătăcite
Stau de veacuri nemişcate
Cu urechile ciulite,
Speriate.

Profitând din plin prilejul
Lupii-n haită se adună
Hăulindu-şi lung gâtlejul,
Sus la lună.

Iar prin sate ard cărbunii
Într-un fum ca o fantomă
Şi pudrează norul lunii,
Cu aromă.

-Cine eşti tu, fulg de nea?
-Sunt fărâmă dintr-o stea
Sau şoaptă de îngeraş
Pentru tine copilaş!

-Ce vrea îngerul să-mi spună?
Să ai în suflet lumină,
Pace în şoptiri şi fapte
Şi iubire pentru toate.

Cuvântul să-ţi fie soare,
Privirea mângâietoare,
Inima să-ţi fie plină
Doar de flori, fără neghină.

Să creşti mare, credincios,
Să vorbeşti mereu frumos,
Iar când vezi boabe de rouă,
Sau cu flori de nea că plouă,

La rugă să-ngenunchezi,
Domnului să-i mulţumeşti
Şi nicicând să nu cutezi
Fără dragoste să creşti.

-Dar de ce brusc te-ai topit
Când în palmă te-am primit?
-Azi sunt lacrimă de nea,
Mâine rouă pe o stea,

Apoi mă strecor uşor,
Strop de cer într-un izvor,
Iar abur, iar norişor,
Domnului ascultător…

La o casă de pe strada
Cu un nume de pădure,
Zidurile-s ca zăpada,
Iar în curte-s flori mature.

Sus pe coşul unde-şi face
Primavara pat cocorul,
Cioara, cu un gând dibace,
Pune pentr-un timp piciorul.

Cu penaju-i ca mahonul
Şi alură de mansardă,
Croncăneşte-n microfonul
Părăsit de fosta gardă.

Unii cred că-i semn de bine
Şi-i prezintă chiar onorul,
Alţii se închid în sine
Şi se duc trăgând piciorul.

Jos, prin neaua afânată
Ce transformă curtea-n poală,
Vine cioara îmbrăcată
Într-un frac gătit de gală.

Braţ la braţ cu-a ei consoartă
Ce-are ciocul plin de boabe,
Sunt întâmpinaţi la poartă
De curcanul cu podoabe.

Mii şi mii de zburătoare
Au umplut curtea alene,
Şi ca-n zi de sărbătoare
Îi aplaudă din pene.

Sturzul pestriţat îşi umflă
Penele ca într-o varză,
Şi pe-un vânt ce aspru suflă
Vine susţinând că-i barză.

Raţa şi cu pescăruşul
Vin ţinându-se de mână,
Pipăind încet gheţuşul
Să nu cadă într-o rână.

Uite colo şi sfrânciocul,
Elegant, cu luciul roşu,
Ce-şi aruncă-n aer ciocul
Arogant, precum cocoşu’.

O fanfară dă onorul
Când cinteza-n guşă cântă,
Întinzând pe scări covorul
Gâştele prin nea frământă.

Iată a venit cocorul,
Îmbrăcat în blana groasă,
Să-i predea ciorii tot forul
Cu o mină generoasă.

Vrăbiuţe-n îmbulzeală
Le împrăştie confete,
Pe sub fulgi şi burniţeală
Ager le păzesc egrete.

Patru ani de viaţă nouă
Ciorile vor fi galante,
Şi vor face numai ouă
Încrustate-n diamante.

20 Ianuarie 2009

Sunt muntele cu inimă de aur
În mine focul arde lemnul urii
Croind făgaşe slovelor Scripturii
Să stea Cuvântul uşă de tezaur.

Adesea în convulsiuni respir tăcere
Când mă priveşte blând un ochi de taur
Sau ghearele le-nfige un balaur
În trupul meu pe care moartea-l cere.

Iar alteori m-ascund în izma gurii
Ce lasă pe clisuri parfum albastru
Aflând scăpare-n gândul unui astru
Fugit şi el din braţele căldurii.

Din stră străfundul meu ţâşnesc izvoare
Şi vin şopârle să le bea şi ciute
Dar nu le vreau să curgă nebăute
Le vreau prin setea lumii călătoare.

Numai cu ei putem plânge plutind
S-ascund în propriul zbor
Necuprinşi
Osteniţi în patima oglindirii
În geana de cer purpuriu
I-ascult în tăcerea duioasă
De noapte eternă
Ca chihlimbarul stins
În veninul
Dorului nostru de noi
Ochii lor limpezi cu soare-n zăpezi
Urcuş de Sisif
Coborâş în Infern
Se văd
În casa podului lor cu oameni
Prinşi de ispită
În rugă, în şoapte
Coborâţi porumbei ai nopţii
Să urcăm peste clipa liniştii voastre!
Aleanul nostru de zbor târâtor
Răbda-va căderea în colţul oului măiastru.

Mă-mpinge gheara sorţii, mă-mpinge-ntre ruine,
Acolo-mi-este locul şi nu mă mir deloc,
Un câmp de bătălie purificat în foc
Cu răni adânci de dor străbat acum spre tine.

Îmi simt buzele arse de lunga aşteptare,
Al lacrimilor tale sărut eu îl doresc,
E-un licăr de lumină în haosul lumesc
Ce poate să dea morţii o nouă amânare.

Atunci când îţi văd chipul alungă luna norii,
Iar degetele raze îmi mângâie privirea,
Un car de foc mi-aduce din ceruri mântuirea
Şi simt din nou cum viaţa respiră prin toţi porii.

Plutind adânc pe cerul magic,
În mediul lui păzit patetic,
Ca un rechin pe fund pelagic
Ce-şi cată prăzile timide
Fără de ochi si carotide,
Un vultur zboară-n cerc, frenetic.

Ţinându-şi pleoapele deschise,
Tăind azuru-n cânt de harpe,
Precum în negrele abise
Necunoscând ce-i aia frica
Înoat’a mării largi pisica,
Condorul caută un şarpe.

Stăpâni pe ape şi văzduhuri,
Fără odihnă ei atacă,
Sculându-şi prada din culcuşuri
Cu şiretlic şi perfidie,
Că lanţul hranei tragedie
Vânaţi şi vânători convoacă.

Unul trăieşte, altul moare,
De când e lumea şi pământul
Viaţa-i mereu amăgitoare:
Cei mari şi lacomi se desfată,
Cei mici au şişu-n beregată,
Dar toţi îşi vor găsi mormântul.

15 Ianuarie 2009

Ascuns de lujerii flăcărilor
De cojile luminii
Ferecat în brăţări de imagini
În sticla durerii
În oceanul hulei din suflet
Sap copci lacome
Şi gheaţa cântă-n obraji
Lungi fulgi de durere
Amorţeli sacadate
Din arama dospită-n băşicile peştilor
Cu larvele scâncet

În întunericul ce se clădeşte-n noapte
Minutele se ţes clipă cu clipă
În barba timpului ce-n grabă trece…
Nici n-observăm că viaţa-i ca o apă
Ce curge fără oprire spre marele sfârşit.
Suntem noi doi şi-atunci timpul se-opreşte,
Nici vântul nu mai suflă,
Pământul stă pe loc, ne uită pentru o vreme…
Îmbrăţişaţi de noapte, tot gândul e departe,
Nimic nu se aude, doar ochii tăi mă-ndeamnă
Să-i mai sărut o dată, să nu-i las dezveliţi.
Nici n-aş putea să nu-i ascult acum, căci dorul
Şi inima, tot trupul meu te cheamă,
Cu-n strigăt mut, în nopţile desculţe
De iubire, ce le-aşteptam de mult.

Auzi totul, acum chiar nimic,
Gând în gând
picurând câte-un pic…

Alergi cu timpul în mână ,
ca roua din suflet,
s-acoperi cu lut şi ţărână;
dar mâna legată de îngeri,
descoperă sânul arzând,
în lumină …
şi lacrima ceri,
atât de timid, că risipă
prin degete, sting
şoapta de-o clipă …

Râd în tăcere când focul
din suflet apasă privirea
în murmur nătâng …
–aşa îmi e vrerea!
şi-n pas tremurând, strivesc
în legendă dorul de lacrimi
arzând ….

Curcubeu împresoară gândirea,
la visul din zori, când aud şoşotind:
-unde-i iubirea ?
să-mi cuprindă adâncul şi firea …
dar nu-i decât vifor, tăcere
şi râsul viclean din minutul
destin…

De o zi, au început să moară,
Unu, doi, trei, patru boschetari –
A fost ger – şi am rămas gheţari –
Fie-ne ţărâna lor uşoară!

De o zi, au început să moară,
Nişte oameni fără adăpost –
Şi-au aflat şi ei pe lume rost –
Fie-ne ţărâna lor uşoară!

De o zi au început să moară,
Oameni ce-au visat atât de reci –
Un chibrit – la secol douăzeci –
Fie-ne ţărâna lor uşoară!

De o zi au început să moară
Nişte semeni – nu avem cuvinte –
Pe cât de calde-au ei, morminte,
Fie-ne ţărâna lor uşoară!

29 decembrie 2008

Un pumn de nori s-a furişat în mine
Stropind cu ploaie peste tot.
Şi-s rece acum…
Mi-e teamă doar să nu îngheţe
Căci ştiu c-atunci cu frig m-aş umple toată
Şi-aş fi gheţar, nu om cum sunt acum.
Şi-atunci n-ar mai ploua vreodată,
Nici mintea mea n-ar mai crea vreun gând;
Atunci nu s-ar mai cerne vise,
Ci fulgi de nea din când în când.

sugerat de marea fecundă
în debitul luminii
pierdute seve ale morţii
scintilaţii facile
cu pescăruşi posedaţi de furtună
aşteptând
unica, nemângâiata însingurare
scoşi din situl cavou
nagâţii-strigăt
zboară la înviere fluturi
mormânt al veacurilor
însetat de valuri–clipe
pângărit printre dune
                            Falun

Ca tine nu e altul mai frumos
Cuvântul tău mereu îţi e plăcut,
Om creativ, om bun, mărinimos
Ce toate-n lumea asta le-ai făcut.

Ca tine nu e altul mai gingaş
Atunci când cu iubire dăruieşti.
Şi gândul bun lăsându-l ca urmaş
Prin taină clipei ştii să dainuesti.

Ca tine nu e altul pe Pământ,
Să ştie să înalţe al său vis
Din raza soarelui ţi-ai luat avânt
Rămâi puternic, fii de neînvins.