Arhivă pentru ‘numărul 27’

Daniel Lăcătuş

“Geniul se deosebeşte de un simplu talent, a cărui trăsătură caracteristică constă într-o îndemânare şi o ascuţime mai pronunţată în domeniul cunoaşterii discursive, decât în cel al cunoaşterii intuitive. Individul talentat gândeşte mai repede şi mai bine decât alţii; geniul, dimpotrivă, contemplă o altă lume, ideal diferită de a celorlalţi. De fapt, el nu face decât să contemple mai adânc lumea ce li se înfăţişează şi celorlalţi, cu deosebirea însă că aceasta se reflectă în creierul lui mai obiectiv, adică mai pur şi cu mai multă claritate.” (Schopenhauer)

Copiii supradotaţi fug de sistemul românesc, marea majoritate fiind oarecum marginalizaţi. Sunt victime ale unui sistem bolnav. Psihologii estimează faptul că mai bine de jumătate dintre copiii supradotaţi ajung adulţi rataţi din cauza sistemului educaţional care nu le oferă metode specifice de învăţare şi a unei societăţi care îi determină să se izoleze. S-a constatat recent că în ţara noastră, copiii supradotaţi, cu un IQ de peste 130 şi cu abilităţi deosebite într-un anumit domeniu reprezintă circa 2% din populaţia României, adică peste 4.000 de persoane, un număr deloc neglijabil. Calităţile lor se manifestă încă din primii ani de viaţă. Aceşti copii provin din toate mediile sociale şi se pot naşte atât în familii de intelectuali, cât şi din părinţi cu studii medii, diferenţa decisivă pentru viitorul unui copil supradotat fiind adusă de mediul în care creşte, învaţă şi îşi dezvoltă abilităţile. Inteligenţa lor nu se reflectă întotdeauna în rezultate şcolare bune. Dimpotrivă, majoritatea sunt consideraţi elevi mediocri, iar unii dintre ei rămân chiar repetenţi sau abandonează şcoala din cauză că sfera lor de interes depăşeşte limitele programei şcolare. Există şi exemple concrete celebre în acest sens: Albert Einstein a vorbit la patru ani (ca şi Lucian Blaga) şi a citit la şapte, Thomas Edison a fost catalogat de către profesorii săi drept “prea prost ca să poată învăţa ceva”, Winston Churchill a rămas repetent în clasa a şasea etc. Exemplele ar putea continua. Toţi cei amintiţi au dovedit pe parscursul vieţii calităţi deosebite. S-au dovedit creativi şi au ştiut să-şi folosească foarte bine imaginaţia. Multe dintre problemele copiilor supradotaţi sunt cauzate în mare măsură de educaţia necorespunzătoare din copilărie. De cele mai multe ori copiii supradotaţi sunt trataţi ca nişte „ciudati”. “Copiii supradotaţi”, nu reprezintă neapărat pleiada de olimpici pe care îi vedem defilând pe micile ecrane. Există şi alte categorii de genii, mult mai restrânse. Howard Gardner a propus o teorie cunoscută în care există 8 categorii de bază ale inteligenţei:

* talentul lingvistic cu deprinderile verbale, cum ar fi vorbirea şi scrierea
* talentul logico-matematic, cu numere şi modele logice
* talentul spaţial cu deprinderi vizuale, cum ar fi desenatul sau artele vizuale
* talentul cinestetic corporal cu deprinderi corporale, cum ar fi atletismul sau dansul
* talentul muzical cu deprinderi muzicale
* talentul naturalist ce vizează animalele şi mediul înconjurător, inclusiv plantele şi grădinăritul
* înţelegerea unic-interpersonală şi empatia către ceilalţi
* cunoaşterea sinelui unic-intrapersonală

El îndeamnă să “urmăreşti ceea ce îi place copilului tău să facă cel mai mult.”
“Pentru unii copii, orientarea poate fi foarte pronunţată, pe când la alţii nu”, spune Howard Gardner. Un domeniu în care Howard Gardner crede că copiilor nu li se acordă atenţie este dezvoltarea intrapersonală. Acelaşi Howard Gardner afirmă faptul că există o tendinţă care prin concentrarea crescândă a testelor standard din şcoli, deprinderilor verbale şi logico-matematice li se dă prioritate. “ Acolo se măsoară performanţele”. Acest lucru îngreunează sarcina părinţilor de a-i convinge pe profesori şi conducerea şcolilor să-şi schimbe orientarea spre stiluri diferite. Rămânând tot la Howard Gardner, acesta recomandă obţinerea unei evaluări personale la un psiholog, sau puţină muncă de cercetare la bibliotecă.
“Marile genii au împărăţia lor, izbucnirea lor, mărirea lor, victoria lor, strălucirea lor şi n-au nevoie deloc de măreţii trupeşti, cu care nu au nici o legătură. Geniile sunt percepute nu cu ochii, ci cu spiritul. Şi aceasta ajunge.” (Pascal) Un exemplu în acest sens este cel al lui Mozart, care la vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său.
“Un geniu este acela de la care omenirea învaţă ceea ce el nu a învăţat de la nimeni” (Schopenhauer). Total de acord. În cazul copiilor supradotaţi, cei mai mulţi dintre aceştia se nasc cu un dar divin. Dobândesc calităţi importante, dar nu se încumetă să le arate şi celorlaţi. Pe nedrept marginalizaţi aceştia rămân închişi în ei. Un lucru remarcabil l-a spus Goethe: “Credem, în genere, că un geniu e capabil să facă orice, deşi nu e în stare să facă decât anumite lucruri.” În cazul copiilor supradotaţi aceasta ar putea reprezenta un motto.

Valeria Tamaş

m-am îmbolnăvit de poezie
precum copiii de vărsat de vânt
precum oamenii de dragoste
m-am îmbolnăvit de cuvânt
mi-e foame, mi-e sete, mă arde
simt tăişul sabiei scrijelindu-mă
în căutarea adevărului nerostit.
m-am îmbolnăvit de poezie
precum mărul de mere
părul de pere
nucul de nuci
doar că uneori fructele mele
cad încă necoapte
iar alteori oamenii
le scuipă printre dinţi
păstrând doar miezul lor dulce.
m-am îmbolnăvit de poezie
o boală ciudată
care mă macină
muşcă din mine
uneori mă latră
alteori mă mângaie
uneori mă poartă pe palme
alteori mă calcă în picioare
dar eu mă ridic, mă îndrept şi mă scutur
cred că am ajuns un bolnav
dependent de propria lui boală.
m-am îmbolnăvit de poezie
precum păsările de cântec
precum doina de fluier
precum aripa de pasăre
precum inima de iubire.
m-am îmbolnăvit de poezie
o boală de care nu pot să mă vindec
de care însă nici eu nu ştiu încă
dacă aş dori vreodată să mă vindec.

____________________________________________________________

Suntem de-abia la începutul iernii,
Nu-i încă frig şi nici zăpadă nu-i,
Seara coboară însă mai devreme,
Iar gândurile rătăcesc haihui.

Aş vrea să stau la fel ca altă dată,
La gura sobei, printre amintiri,
S-adorm citind din cartea preferată,
Ferită de tristeţi şi amăgiri.

Păcat că adevărul nu mă lasă
Să mai revăd acei bătrâni pereţi;
Pierdut în vise e acel „acasă”
Şi rătăcesc prin diferite vieţi.

Vlad Sibechi

Îmi propusesem mai demult să scriu despre Dan Iordache şi debutul său la editura Muşatinii cu volumul de poezii “Poate există”. Ce m-a împiedicat a fost cred neîncredere în poezia cu nuanţe religioase, în forţa ei de a mai transmite ceva. Citind-o mi-am dat seama că e mai mult decât atât. Căutarea divinităţii devine pretext de căutare a echilibrului interior. Poate e aici şi o poveste a unui om care călătorind mult şi intrând în contact cu diferite culturi, se dezrădăcinează de propriile crezuri, pe care totuşi nu le abandonează, ci le schimbă în frământări şi pasiuni, ce-i drept, unele trecute prin sita misticismului, altele canalizate spre zona imediatului, mai aproape de condiţia umană.

În prezentarea volumului, Anne-Marie Bejliu spune :”Dan Iordache ne dăruieşte în acest volum o parte din frământările sale de om trecut prin încercările vieţii, cu o deosebită sinceritate, dar în acelaşi timp lasă porţi deschise întrebărilor fireşti, aş spune existenţiale, pentru fiecare dintre noi ca indivizi. Fiecare text construieşte un univers de valori, comune în aparenţă, prin trăirile purtând acelaşi nume, dar amprenta omului şi poetului care le aşterne aici se păstrează neatinsă prin intensitatea cu care sunt exprimate”. Am redat această afirmaţie în primul rând pentru că aş vrea să pornesc chiar de la ideea de sinceritate, punctul forte al acestor poezii, care nu sunt diluate cu artificii tehnice. “poate există / un demon al fiecăruia, / precum şi înger păzitor avem…/ Intrăm în pedeapsă / şi / ne împrăştiem ţipătul /în lumină; “Ar putea fi şi asta una din temele fundamentale ale poeziei, un drum iniţiatic, o intrare în pedeapsă, în care poetul – vinovat fără vină – îşi caută reperul, apelând la divinitate, sau uitându-se in jur, contemplând “culori, case, grădini,/ copilarie, maturitate, străzi,/uitări, întrebări, ploaie…” Străin într-o lume oarecum mecanică, poetul se deconstruieşte, refugiindu-se pe tărâmuri guvernate de forţa cuvântului, clamând o imposibilitate de expresie. Este în acelaşi timp şi motiv de regenerare prin puterea negării, pentru că în fond şi poetul “e frate cu moartea…”

“Vine un timp/ când buzele sunt sărutate în ceruri,/şi iar, vine un timp/ când cuţitele zgârie respirările serii…”, “e ora când apele ascund melancolia/ şi când copiii caută cuţitele prin case,/ azi mă adun, mă recompun din albe oase, mult mai străin de mine decât altul, poate…”. toate acestea sunt argumente ale unei autodevorări, făcute în modalilatea unei “reconstituiri biblice” . Dar poate tocmai aceasta autodevorare acţionează în sens invers asupra conştiinţei poetice: “plutonul de execuţie/ purta/ uniformă de înger,/ Era/ uşor ciudat./ Curgea lumina prin ţevile puştilor,/ ţâşnea/ aburul dorinţei,/ vâjâit al iluziilor…Plutonul meu de execuţie/ trăgea/ dintr-o fotografie cu îngeri/ cu aripi sepia/ în pământul deschis…/Sângele meu/ gâlgâia/ înconjurat/ de braţele stelelor, undeva…E cel puţin foarte captivantă această abordare a temelor, a discursului poetic în general, şi îmi e greu să selectez nişte dominante, de aceea aleg varianta explorării “la întâmplare”.

O întrebare pluteşte parcă deasupra întregului volum. De ce s-au ales tocmai confesiunea de tip spovedanie şi interogaţia? Să fie vorba de un drum închis, acolo unde cunoaşterea îşi pierde sensul iar omul apelează inerţial la divinitate? E greu de dat un răspuns. Cert e că în poezia lui Dan Iordache toate cărţile sunt pe faţă, metaforele nu mai joacă la cacealma. Există acea linişte dezarmantă :”eu cred că liniştea e sârg de rugă arcuită”…

În aceeaşi manieră apare şi iubirea, ca o normalitate, o chemare spre comuniune spirituală în timp şi spaţiu: “în alergări de sânge caldura ta mă cheamă/ această îmbrăţişare cerşeşte o icoană!/ orice îmbrăţişare e un început de rază, / ah, pe sub blânda lună orice sicriu visează!” Iubirea stă la umbra unei religiozităţi cultivate parcă într-un decor sacru, câmpenesc, în care iluzoriul îşi pierde conturul până la dezintegrare : “Sunt a iubitului meu,/el mă poartă în braţele sale,/îmi sărută ochii,/harpa desmierdată sufletul meu/ în catifeaua cuvintelor…din adâncul iubirii bate/ zvâcnirea universului/ coborârea aripii, /înalţarea cu trupul,/ din porii pielii sorb lumina/ lanurilor de grâu copt/…Sunt a lui,/ el este singurătatea mea/ deplină/ sub stelele amorţite de dor,/ el mă poartă prin văile bucuriei/ fără timp, / gândurile mele sunt ale lui/ toate,/ mă rotesc frântă de dragoste/ în lanţul braţelor sale arcuite/ pentru totdeauna…/ simt binecuvântarea mamei,/ fericirea cireşului mereu înflorit, /sunt a iubitului meu,/ el îmi asculta inima din infinit…..”

Iată deci cum se concentrează o suma de sentimente în versuri, trăiri ce nu reuşesc să-şi smulgă rădăcinile din capcana amintirilor: „Ai murit, fată copilăroasă, / ce sufletului meu îi erai casă!/ Erai atât de frumoasă/ ca o podoabă agăţată de lobul urechii/ unei stele…” Aceste repetate dinamitări , ajung să aibă rol benefic, conturând o personalitate ce se reflecta chiar în aceste versuri. Pot părea tulburătoare anumite pasaje, cu toate că Dan Iordache nu scrie o poezie a morţii, ci mai degrabă a unei continuităţi dincolo de limite sau convenţii : „ Numai lipsa ta mă inspiră,/ numai amintirea ochilor tăi plutind peste depărtările palide/ ale salcâmilor/…Dimineaţa nu vine/ şi/ tocmai absenţa ta mi-e viaţa.”

Este chiar un fel de purificare prin suferinţă, o anesteziere temporară a fiinţei prin inserarea unor fragmente retrospective.” „…deschide pieptul copilăriei peste dealuri…”, „Când îmi întinzi boala ca pe un aşternut moale”, „ochii mei bat ca două clopote-n seară!” Totul atărnă însă de o certitudine a vindecării, de cicatrizare a trecutului şi de găsire a echilibrului printr-o reorganizare interioară. „ Sunt lucruri atât de vechi, /Cum ar fi singurătatea, liniştea,/ Sau cine ştie care este logica universului?/ Păcatul mi-a otrăvit fântâna,/ Păcatul mi-a furat bucuria, / Aceasta este o rugă pornită din măruntaiele sufletului,/ Iertare, Nou-nenăscutului Doamne, /Voi, stâlpi de neuroni sălbatici/ Voi, amăgiri de-o clipă…/ Le pun pe toate la locul lor,/ Aş vrea să pot aceasta,”

Expunându-şi sufletul ca la o radiografie, într-o continuă stare de interogaţie, nelinişte, dorinţă de evadare, toate acestea dublate (poate ironic) de un echilibru trucat : „E aşa de bine / la noi acasă…” , Dan Iordache aşteaptă „să se înalţe zeul din spatele ochilor” hrănindu-se cu speranţa, sau poate cu iluzia, că ceva, undeva, poate există…

Ileana-Lucia Floran

Andrei are 6 ani şi iubeşte muzica. Acest lucru nu e de loc întâmplător. S-a născut într-o familie în care muzica este la mare cinste. Mama, Anişoara, are o voce de excepţie. Nu putem uita recitalurile corului „Arhanghelii” la care este solistă. Şi fiindcă am amintit corul „Arhanghelii”, trebuie să-l amintim pe tatăl lui Andrei – Dani – un muzician în adevăratul sens al cuvântului, care nu numai că este profesor de muzică, dar cântă atât la orgă cât şi solo şi nu în ultimul rând, are o mare pasiune: corul.

Dani îşi pune tot sufletul pentru a instrui şi conduce formaţia corală „Arhanghelii”, cor al Bisericii Ortodoxe „Mihail şi Gavriil”, care s-a născut din pasiunea şi munca lui şi din bunăvoinţa părintelui protopop Ionel Dumbravă care şi-a adus mereu aportul la performanţa acestuia.

Iată ce baze solide are educaţia muzicală a lui Andrei, care a fost dăruit de Dumnezeu cu talent, voinţă şi putere de muncă.

Să nu credeţi că a înregistra 18 colinde e un lucru simplu.

Sunt persoane mature pentru care munca prin care ia naştere un CD este atât de istovitoare, încât sunt tentate să renunţe. Şi atunci, cum a făcut faţă Andrei, un copil de 6 ani acestei munci? Desigur, numai datorită părinţilor săi care i-au fost alături, l-au îndrumat, l-au ajutat şi au transformat munca într-o joacă.

Aşa s-a născut PERFORMANŢA.

Aşa s-a născut o stea.

Andrei Şfarţ s-a lansat în muzică în cel mai frumos mod cu putinţă: cântând colindele noastre sfinte, bucurându-se şi bucurându-ne de Naşterea Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru nu este întâmplător dacă ne gândim că CD-ul a apărut la Studioul tatălui său, Dani Şfarţ, student teolog şi sub îndrumarea părintelui protopop Ionel Dumbravă, un om excepţional care iubeşte copiii şi nu ezită să dea o mână de ajutor la formarea lor.

Sunt sigură că vom mai auzi acest nume, deoarece Andrei are foarte multe de spus în muzică iar timpul e de partea lui.

Desigur că Andrei îşi va aminti întotdeauna de această zi fericită din copilăria sa, când pentru o clipă a devenit matur.

Cătălin Rădulescu

Când trăsura adăstă în faţa porţii cimitirului, lucrătorii se aflau de ceva timp încolonaţi ordonat în locul unde cu aproximaţie domnu’ contabilé îşi fixa mai totdeauna scaunul şi măsuţa portabilă pe care îşi deschidea catastiful în care le erau trecute lefurile pe acea lună. Însoţit de un tânăr spilcuit, domnu’ contabilé coborî cu obişnuita-i gravitate aboslut necesară – credea dânsul – în scopul menţinerii distanţei, aşa încât mojicul să nu-şi poată lua nicicînd nasu’ la purtare.

- Aci, Ioachimiţiule!

Simbriaşii apreciaseră bine. Domnu’ contabilé se oprise în acelaşi loc în care o făcuse şi ultima oară. Nimeni nu reuşise vreodată a-l face să-şi schimbe acel loc, într-un rând fixându-se acolo după ce făcu abstracţie de faptul că lucrătorii din întâmplare se încolonaseră la vreo douăzeci de metri distanţă. De asemenea, nimeni nu-l putuse determina să intre vreodată în capela încă nedată în folosinţă spre a împărţi acolo simbriile, nici chiar când într-un rând o ploaie repede de primăvară agrementată cu tunete şi fulgere îi făcuse pe toţi ciuciulete, domnu’ contabilé continuându-şi nestingherit ritualul lunar sub stihiile dezlănţuite ale naturii ca şi cum ar fi lucrat sub cel mai duios soare de primăvară.

- Ce v-aţi strâns mă, aci, ca în jurul cazanului cazon, înainte să ajung eu? Dacă vă iau amendă câte 60 de bani, ce-oţi zice mai apăi?!…

Oamenii lăsaseră capul în pământ ca şi cum ar fi făcut un lucru de mare ruşine. Îngânară mai apoi într-un cor murmurat, cu o sincronizare uimitoare, de parcă un regizor le-ar fi stabilit din timp textul scuzei:

- Iertaţi-ne şi nu ne oropsiţi, domnu’ contabilé, că n-o să se mai repete!…

- Păi v-om ierta, de! zise el pe ton critic, că ce să facem – până la urmă sunteţi ai noştri!… D-aia n-are ursu’ coadă, că l-a păcălit vulpea – iar simbriaşul valah parale, de harnic ce e!… – Aide, treceţi pe un rând în faţa mea, să isprăvim mai degrabă!

În tot acest timp, tânărul asistent pregătise cu gesturi aferate cele necesare lucrului, deshizând măsuţa şi scăunelul pliante, punând călimara umplută ochi la locul cuvenit, aşezând tocul pe mijlocul registrului, retrăgându-se apoi cu doi paşi graţioşi în spatele stăpânului, împreunându-şi mâinile pe pântec şi sfârşind prin a ţinti zarea cu o privire plină de demnitate, de lacheu nemeritat de stăpânul mai tot timpul fără temei nemulţumit.

După ce îşi fixă ochelarii de sârmă pe nas spre a avea pe de asupra a ce să privească, domnu’ contabilé aruncă o privire relativ distrată în catastif, murmurând un Mda… mormăit care îi trăda mulţumirea deplină pe care nu voia să şi-o exprime pentru calculele impecabil executate. Totuşi:

- Băi, Ioachimiţiule, de câte ori te-am rugat să nu mai treci totalurile cu cerneală roşie?! Asta e contabilitate, mă, nu poeizii scrise pe hârtie roz-bombo’-parfumat pentru ibovnică!…

Figura celui interpelat se făcuse mai demnă. Privirile devenite uşor tăioase erau aruncate acum mai în faţă, prin uşoara lăsare a capului pe spate. Buzele se subţiaseră strângându-se, tremurând imperceptibil.

- Am vrutără, domnu’ contabilé, să facem o drastică subliniere pentru privirile domniei-voastre poate câteodată obosite de prea multă muncă. De alfel, noi…

Dar stăpânul nu-l mai asculta.

- Gheorghe Vasile!

- ’ zent!

- Apropie-te!

- ’ înţeles!

Preocupat, tartorul polilor din lădiţa de alături căută o vreme zumzăind în condică. Apoi izbucni volubil:

- E, ai văzut că se poate?! Luna asta îţi iei toţi banii! Dacă n-ai o zi lipsă?… Cine face ca tine, ca tine are să păţească; 2 lei pe zi x 26 de zile – 52 de franci. Na, ţine! Ş-acu’, semnează!

- Da’ nu ştiu a scrie…

- Atunci pune deş’ tu! îl pofti arătându-i călimara de alături.

Lucrătorul puse degetul îmbibat în cerneală lăsând o pată cât o pecete domnească.

- Altu’!…

- Să trăiţi domnu’ contabilé!

- Ce mai faci, dom’ le?…

- Bine, să trăiţi!

- Ce-ţi mai face Maricica? A născut?

- Da, să trăiţi!

- Ce?…

- O viţică, mânca-o-ar tata s-o mănânce – să trăiţi! Am şi botezat-o: Joiana!…

- E brava, brava!… Vezi că luna asta ai lipsit două zile: 48 de franci cu mustrare!…

- Am lipsit că a născut Mariţica…

- Da’ ce, nu putea să nască singură?… Aide, du-te!…

Monoton, lucrătorii se apropiau unul după altul. Domnu’ contabilé se cam plictisise, avea nevoie de un divertisment şi schimbare a tematicii, aşa că privirea îi căzu pe crucea de fier groasă şi înaltă ce urma să încununeze turla capelei mortuare încă în construcţie.

- Mă, da’ voi n-aţi mai pusără o dată crucea asta?… Că dacă eram eu aici – uite-aşa o aburcam pân’ acum în vârf! încheie lovindu-şi sonor degetele.

Oamenii nu ştiau ce să răspundă. Crezură deci că e mai nimerit să tacă. Din spate, însă, tânărul asistent crezu că e de datoria lui să intervină, mai ales că mărinimia sa avea să fie deşărtată pentru nişte oameni sărmani a căror ignoranţă nu avea cum să-i apere de toanele unuia mai şcolit ca ei.

- Nu e chiar aşa de simplu, domnu’ contabilé!… La ei e puţin mai complicat, nu ca la domniile-noastre unde repede putem să scriem cât face doi cu doi. Structura de rezistenţă la care lucrează ei e nevoie să…

Tartorul se întoarse încet în scaun spre tânărul din spatele său, ascultându-i explicaţiile aparent pertinente cu un zâmbet zeflemitor pornit din vârfurile buzelor şi ale ochilor.

- Mă, Ioachimiţiule, ştiam că pe lângă operaţii cu ţifre tu te pricepi doar la poiezii – da’ văd că le ai şi cu clăditul!

Tânărul îşi muşcă buza, înroşindu-se ca o pătlăgică coaptă straşnic. Stăpânul dădea în vileag unul din secretele sala cele mai intime, după ce decoperise la spatele unei condici un catren dintr-un poem pe care de jumătate de an îl trimisese la o revistă de profil, neprimind încă nici un răspuns.

- Dacă te pricepi tu la atâtea, mă întreb cum de n-ai făcut şi armata, ca ştii câte ceva şi de cătănie – ha?

Afrontul era acum dublu, insinuându-se pe deasupra şi faptul că s-ar fi fofilat de o îndatorire obştească, cunoscut fiind că tânărul era de familie mai înstărită, care ar fi putut să-l ajute pecuniar în acest sens.

- Pentru că, domnu’ contabilé, până acum n-am căzutără niciodată la sorţi în acestă privinţă. Altminteri, să fiţi sigur, că tânărul aicea de faţă n-ar ezita a-şi face datoria sub faldurile drapelului Măriei-Sale!

Buza şi bărbia îi tremurau deopotrivă, împreună cu vocea care trăda un început de revoltă.

Domnu’ contabilé, îl privea acum într-o atitudine de contemplaţie blegoasă, sprijinindu-şi doar falca în palma mică şi albă precum de domnişoară de pension. Zâmbetu-i mefistofelic îi dispăruse de pe chip, lăsând loc doar unei indiferenţe adânci.

- Ştii ce, mă Ioachimiţiule – mie mi s-a făcut foame… Câte ceasuri să fie?… – Ia du-te mătăluţă colea peste drum la crâşma Ghencii de cere un meniu complect … Aidi, du-te şi să vii degrab’! – Să vie altu’! se adresă şirului de lucrători ce păstrau respectuos o distanţă de vreo zece metri.

Preocupat, îşi reluă operaţiunea de căutare a simbriaşilor, folosindu-se de vârful condeiului cu care lăsa din loc în loc o dâră de cerneală.

- Tiii, domnule!… Ce făcuşi?… Numa’ nouă zile pe luna asta!?…

Omul din faţa sa lăsase spăşit privirile în pământ.

- Cum de-ai izbutit?…

Şi lasând o privire critică în catastif, domnu’ contabilé începu să scrie preocupat ceva în rubrica Reclamaţiuni.

- Să vedeţi, domnu’ contabilé, luna aiasta am fostără cam bolnavi…

Oprindu-se din scris, funcţionarul ridică o privire ascuţită către omul cu privire posomorâtă.

- Numa’ azi s-a nemerit să nu fii bolnav, în ziua de simbrie – ha?!… – Încă o lună să mai faci una ca asta, Teofile – şi spui la Consorţiu să te puie pe liber. Păi treabă e asta, măi Teofile?! Na, ţine acilea optesprezece franci şi zi-i merçi! Că cred că nici d-ăştia n-ai făcutără pe luna asta!…

- Îmmm, domnu’ contabilé, da’ cu banii aiştia n-o să am nici d-o litră de vin… şi uite, şi acum sunt cam bolnăvior – mă cam doare o măsea…

Domnu’ contabilé se mulţumi a-i mai arunca doar o privire ca un trăsnet. Lucrătoul se retrase cu umerii căzuţi.

Pe sub bolta de intrare a ţintirimului se vedea în acel moment meniul complect comandat. Era împins pe un cărucior ca de spital care nu se ştie cum trecuse prin hârtoapele drumului împins personal de patronul cârciumii, ce păşea plin de importanţă, cu vârfurile ciubotelor ca de clown mult pe laterală, iar mustăţile pe furculiţă.

- Poftiţi, domnu’ contabilé, meniủ-ul ce avem onoarea să-l aducem personal pentru domnia-voastră: borş de perişoare ca fel unu iar ca fel doi, specialitatea casei – iahnie de fasole cu cârnat. – Vă dorim poftă bună şi sperăm ca şi pe viitor să aveţi bunătatea a apela tot la noi!

Plecă la fel de important cum sosise, parcă cu vărfurile botinelor şi mai pe lateral dispuse. Într-un târziu, dispăru dincolo de ieşire cu tot cu căruţul atoturuitor ce părea că are să scoale morţii din racle.

După ce trase pe un colţ al mesei registrul şi ustensilele de scris, asistentul îşi reluă discret locul său, cu mâinile împreunate în faţă.

Domnu’ contabilé începu să mănânce cu lăcomie, ca şi cum atunci ar fi scăpat din temniţă. La a cincea sorbitură rămase cu lingura în aer. Din stânga sa, un cortegiu funerar îşi făcu simţită prezenţa prin ţipetele sfâşâietoare ale bocitoarelor de profesie care în răstimpuri se loveau cu capul de sicriu.

- Auzi, mamă ce să facă el!… Să se omaoare fiindcă l-a părăsit Frosinaaa!…vivandiera naibii, să nu se bucure de ăla cu care îşi face felu’ acum, s-o trăsnească Ăl-de-Sus şi Maica Precista, să…

Lângă sicriu, preotul răspopit agita grav şi lent din cădelniţă, cântând din mers şi pe nas Stâlpii ce pare-se îi ştia pe de rost. La un moment dat procesiunea se opri. Ajunseseră la destinaţie. Un miros înţepător de tămâie părea să se fi răspândit în tot cimitirul.

- Hm… auzi, domnule, din ce să se omoare: din amor!…

Şi cu un semn a dezaprobare din cap, domnu’ contabilé trecu la felul doi.

- Ia zi-i, bă Ioachimiţiule, poietul ăla al vostru naţional nu şi-a luat zilili acu’ vreo opt ani din aceleaşi pricini?

Cel interpelat îşi reluă atitudinea demnă.

- Domnu’ contabilé, nu să cade a vorbi astfel de marele poete al neamului care odihneşte în somnu-i prematur, la nici zece verste de noi, în ţintirimul Şerban-Vodă. – Adevărat că a fost îndrăgostit nepotrivit de o femeie măritată şi poetesă la rându-i care a murit în acelaşi an cu el, dar…

- De ce nu te laşi tu de meseria cu ţifre, mă Ioachimiţiule, ca să îi iei locu’? Că văz că le ai cu stihurile; ţi-a răspunsără aia la care le-ai trimis?

Interpretă cum dori tăcerea adăncă, plină de semnificaţii metafizice a tânărului.

- E, ai văzut?… Totu’ până aci: puţini vrea, Ioachimiţiule, să moară săraci, dând în zadar banii pe hârtie decât să-şi trateze mai bine la Italia oftica!

Domnu’ contabilé isprăvise dejunul. Îi rămăseseră în farfurie un sfert de cârnat şi o lingură de iahnie, iar în căniţa ca de puşcăriaş câteva linguri de borş şi o perişoară stâlcită. Turnă restul de ciorbă în farfurie, frânse dumicatul de pâine neconsumat, zvârlindu-l peste tot acel terci.

- Ţie nu ţi-e foame, măi Ioachimiţiule? Na! întinse farfuria pregătindu-se să-l îndestuleze şi pe cel din spatele său.

- Mersim, domnu’ contabilé, dar noi am statără la masă înainte să plecăm spre slujbă, spuse tânărul cu cea mai marţial-înţepată atitudine pe care şi-o luase pe ziua aceea.

De undeva din spate, nevăzut de nimeni, se apropiase un tip hirsut cu priviri sălbatice.

- Domnule… fie-ţi milă… nu am mâncat de trei zile… fă-ţi pomană şi cu mine…

- Na, că s-a găsit client!… Dacă n-ai vrut tu, uite că s-a găsit altu’!…

Dinspre cortegiul funerar se auzeau primii bulgări de pământ aruncaţi cu lopeţile pe racla lăsată în criptă. O femeie despletită, nurlie încă tânără desculţă şi cu rochia pe jumătate descheiată străbătea aleea, apropiindu-se de cortegiu, după ce intrase ca o vijelie pe poartă.

- Nuu… nuuu… nu-l îngropaţi… că eu îl iubesc… cum a putut să facă una ca asta?…

Era Frosina pocăită. Un glas unanim de revoltă străbătea printre cei ce alcătuiau procesiunea.

- Pleacă de acilea, căţea! Nu ţi-i destul că l-ai băgat de aşa june în ţărână? Căzătură!…

- Nuu… nuuu… nu-l îngropaţi… lăsaţi-mă să-l mai văz o dată… aoleo, Doamne, Doamne – ce năpastă a fost să cază pe capu’ mieu!…

- Mda… plescăi din limbă domnu’ contabilé stenahorisit de scenă. – Tu ce stai acolo? Apropie-te, dom’ne! zise ultimului lucrător ce cu basca în mână aştepta să-şi ia simbria.

Şi reluându-şi căutarea preocupată cu peniţa, într-un târziu găsi. Ridică o privire admirativă către cel din faţa sa:

- Bravo, nene! Da’ ce-ai făcut – ai lucrat şi duminicele?…

- Da, domnu’ contabilé, eu am fost tot timpul acilea, am avut de lucru şi noaptea cu fiarele ce ţin sus cupola…

- Mde… aşa o fi… dacă zici ’mneata… că prea o zici cu foc… bravo! – Na, 60 de franci în cap!… Semnează…

Asistentul începuse deja să strângă, pliind la loc scaunul şi masa pe care le luă la subsuoară după ce introduse registrul şi ustensilele de scris într-un sac generos. După care merseră în grabă spre trăsura ce îi aştepta în faţa porţii, pe capra căreia vizitiul ce se sculă brusc din moţăială îşi mână viguros bidiviii, nearuncînd nici măcar o privire femeii răvăşite care la rându-i ieşise în acel moment ca o furtună pe poarta ţintirimului

Geo Vasile

GELLU NAUM. Gramatica labirintului. Grammatica del labirinto. Poezii / Poesie. Ediţie bilingva româno-italiană, Editura EX PONTO, Constanţa, 2008, 314 p.

Antologie, versiune italiană, eseu critic şi biobibliografie Geo Vasile.

Între veghe şi vis, între lumea naturală şi cea spirituală, între vizibil şi invizibil, viaţa şi opera lui Gellu Naum este un slalom necontenit şi performant printre coloane fără sfârşit, numite Milarepa, Diogene, Swedenborg, generaţia războiului, profetică şi pierdută în frunte cu Urmuz, Gherasim Luca, Tonegaru, Stelaru, postsimboliştii Dino Campana, Seferis, Luzi, Dali (ce l-ar invidia pentru extraordinara metaforă genetică a metamorfozei şi damnaţiunii din “Calul erotic”).

Opera poetică a lui Gellu Naum, unică în România prin matricea stilistică inconfundabilă, dar şi prin obstinata aventură ontologică, cea de a descoperi preţul redempţiunii din exilul nostru în istorie, propulsează poezia română contemporană la cota de vârf a celei europene, legitimând totodată autenticitatea visului poetic fără frontiere.

Tra veglia e sogno, tra mondo naturale e mondo spirituale, tra visibile e invisibile, la vita e l’opera di Gellu Naum è uno slancio senza fine e di alta quota tra colonne senza fine, chiamate Milarepa, Diogene, Swedenborg, la generazione della guerra, profetica e perduta con in capo i romeni Urmuz, Gherasim Luca, Tonegaru, Stelaru, i postsimbolisti Dino Campana, Seferis, Luzi, Dali (che avrebbe invidiato il nostro poeta per al straordinaria metafora genetica della metamorfosi e dannazione del poema “Il cavallo erotico”).

L’opera poetica di Gellu Naum, unica in Romania per la sua matrice stilistica inconfondibile, ma anche per l’ostinata avventura ontologica che riesce a svelare il prezzo della redenzione dal nostro esilio nella storia, promuove la poesia romena d’oggi tra le vette della poesia europea, legittimandovi al tempo stesso l’autenticità del sogno poetico senza frontiere.

Camelia Ciobotaru

Mă desprind de tine
Lacrimă

Suferinţă
întoarce-te-n străfundurile
care te-au zămislit
prin zâmbetul mărului

Tristeţe
gândurile-ţi negre
nu-mi vor mai fi
hrană

Trupul şi Sângele
îmi vor fi:
Pace
şi
Bucurie
şi
Îndestulare…

Luminiţa Zaharia

FEMEIE, PRIMĂVARA MEA!

În noaptea asta voi dărui stelelor
dor
şi Selenei amor;

mâine în zori,
firelor de iarbă, boabe de rouă;
razelor de soare,
fire de iarbă cu boabe de rouă;
doamnelor lepidoptere, raze de soare
cu boabe de rouă pe fire de iarbă;
florilor…
fluturi zburând în raze de soare
cu boabe de rouă pe fire de iarbă,

iar vouă,
femei,
florile…

înainte de-a înnoda iedera,
se strecoară-n eden
atomi din sufletul meu.
De-o veşnicie împart pământul în colţuri de rai
şi-i număr primăverile,
de la Eva, din ce în ce mai multe…

N-ar avea rost să rămână în mine,
bucata de inimă, ce nu-mi aparţine!

Elena-Simona Popescu

Sub criptele măştilor cu lacăte la încheieturi
nu se aud ecourile eurilor înlănţuite
să ne simţim singurătatea confortabilă
se aud doar săruturi cum sapă în carnea celuilalt
o matriţă în care să ne turnăm până la identificare
în statui crucificate ale iubirii

narcişi
facem din lucruri oglinzi
iar când nu ni se mai face dor de noi
ne lipim ochii de stele în vise autocolante

resemnarea noastră începe cu un oftat
fiindcă
cerul e o geodă cu margini glisante
pe care ne alunecă mâinile ridicate
să prindă un zbor neîntrupat

viaţa s-a refugiat în noi
şi de atunci curgem râuri sub piele
care nu ajung niciodată să se verse într-o mare a fericirii
doar seacă pe un traseu sărat de prea multe lacrimi

în fiecare dimineaţă
ne tragem trupurile peste noi
să nu se vadă
că singurătatea ne durează cât fericirea
că ne schimonosim sentimentele într-o cameră cu oglinzi sparte
că lacătul inimii ţine închis singurul zburător din noi
că ne lipim vise peste tot să alintăm copiii ce-am rămas
că în urma noastră e iarnă mereu