Se mai scurge-un an din viaţă ca un fulger fără fum
Şi natura îşi prelinge albul văl pe-ntinsul drum,
Însă vremea mânioasă ce-a scăpat vântul din ham
Nu-i o piedică în calea urătorilor de neam.

Prin zăpada spulberată de un vânt umblând haihui
Ce-a făcut din străzi şi case văi prin munţi cu pisc albui,
Cinci băieţi de vârste caste au pornit din zori de zi
Ca să ure pe la fete pluguşor de bucurii.

Toţi cu cizme îmblănite şi căciuli de animal,
Şi bundiţe călduroase, ca vestitul Decebal,
Îşi croiesc vânjos cărarea prin troienele de nea,
Parcă-i văd ca cinci oiţe cum trec strada-n faţa mea.

S-au oprit lângă fereastra casei unui bun vecin
Unde fetele cochete îmbrăcate-s în poplin,
Şi-şi desfac echipamentul ce-i ajută la urat
Pregătit de luni de zile şi păstrat la loc uscat.

Cel mai mare-n geam propteşte un buhai din doage mici,
Iar un altul îşi întinde biciul lung cu sfic de-arnici,
Iar mezinii scot talange de sub bundele de foc
Ca să-nceapă urătura de belşug şi de noroc.

Zbârnâie din chingi buhaiul în acord de clopoţei
Şi se-ngeamănă cu vorbe colindate-n cor de trei,
Iar din bici pocneşte zarea cu un şuierat duios
Purtând anului solie printr-un pluguşor frumos.

Apoi gazda bucuroasă îi pofteşte-n casa ei,
Cu colaci să îi cinstească, cu vin roşu şi cinci lei,
Şi-ale gazdei fete cată ochii celui mai bărbat
Ce s-a rumenit la faţă; cred că vântu-i vinovat.

28 Decembrie 2008

N-am agreat niciodată
cuvântul  poetesă,
mai bine i-ar spune poiată,
locul unde găinuşa cea fermecată
a talentului,
a sensibilităţii,
a intuiţiei, a gândului,
îşi aşează ouă de aur, mici ca nişte fondante…
M-a revoltat totdeauna
cuvântul poetesă,
de la bun început peiorativ,
de parcă lumea e doar a lor, bărbătească:
 -Tu, femeie, mergi lângă oală, adună-ţi fustele
pline de secreţiile nazale ale copiilor!
Tu nu ai gânduri, doar intuiţie.
Priveşte perechea gânditorului de la Hamangia:
(Ce creator misogin!)
Femeia cu o pronunţată steatopigie şi atât!

Hai să ne jucăm un joc:
apă şi foc,
eu să îmi ascund sentimentele,
tu să mi le cauţi,
când eşti aproape să zici foc,
când eşti departe să zici apă;
tu să îţi ascunzi sentimentele,
eu să ţi le caut,
să zic întotdeauna foc.
Hai să ne jucăm un joc,
să ţină cât
toată viaţa
şi
toată moartea
la un loc:
apă şi foc,
foc, foc…

Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura osteologică a întîmplărilor efemere. Îmi strîng doar genunchii la piept…ca şi cum ar fi unicul lucru de care pot avea parte. Chiar dacă obiecţiile pe care le ridic nu mai folosesc la nimic.
Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic…
Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficţiunii…un alt stil…o altă şcoală…
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenţei…suavă şi cronofobă…pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin…
Sugrumată mereu…de zodia de fier a mamei fără copii…
N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin…întruparea pură a paradoxurilor….
Pentru ce aş face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp…cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele lumeşti cele mai idilice…
Mi-am ars degetele de viaţă…de ţigările superlong…atîrnate în ştreangul singurătăţii…
Lichefiată de ger şi de muşcătura timpului…îmi pun chimonoul ros de şoarecii frigurilor galbene…şi mă întreb dacă merit igrasia ploilor…Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor…
Aud paşii morţii…în faţa unei uşi…larg deschise către ovalul meu în ninsoare…
Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?

Ziua scurtă îşi piteşte
Faţa după dealul mare,
Curtea-n taină se goleşte
De găini duse-n hambare.

Dar în casa moşnegită
Fără prispă şi ulucă,
Focul arde-adânc sub plită,
Şi miroase-a fum şi nucă.

O zăresc prin geamul rece,
Gârbovită şi precară,
Frământând un timp ce trece
Mai încet în lunga seară.

Parc’-aude paşi în curte?
Nu-s decât vânturi deşarte,
Şi punând pe plită turte,
Gându-i zboară iar departe.

Unde-or fi dragii bunicii,
Nepoţeii şi feciorii?
Au plecat ca toţi calicii
După vise iluzorii.

Speră că o să-i revadă
Şi le coace turte fine,
Dar prin munţii de zăpadă,
Nici un suflet nu mai vine.

25 Decembrie 2008

Azi, Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad
Sângele se răşină, ţi se lipeşte de palme
Verdele vieţii înţeapă
Durerile-s calme şi globuri mici
Pământeşti
Strălucesc cu altă culoare
Printre stelele cerului
Ţi se pare că Eşti şi adie o boare
De însingurare
Azi, Dumnezeu are un moment de răgaz
Pentru cei care sunt aflaţi la necaz
Pentru cei care-au uitat
Să mai spere… la zile şi nopţi
La iubiri efemere
Azi, de Crăciun, va renaşte Iisus
Azi, ţinem cu toţii privirile-n sus
Cu ruga pe buze, să cadă o stea norocoasă
S-avem ceva de-ale gurii pe masă
S-avem poezie şi vin de butuc
Să bea şi cei ce s-au dus şi se duc
Acolo, departe, să colinde în Rai
Acolo, şi tu, Iubito, erai şi ai coborât
Pe Pământ doar o dată.

25-12-2007

Portocalul alb
acoperit de floare,
surâsul de nea.

Marea spre seară,
albastru de sepie,
crepuscul solar..

Lacrimi de dor,
fire de nisip auriu
pe unda lunii…

Renii-aleargă, muşcă jar
De scântei în jur apar.
Săniuţa zboară-n vânt
Ca desprinsă de pământ.

Fiindcă-i tocmai de Ajun
Şi-i momentul oportun,
Moşul şi-a făcut un bici,
Din steluţe şi nori mici,

Şi tot mână, până-n seară,
Să n-ajungă de ocară.
Zboară, zboară, zboară, zboară,
Nu-i o treabă prea uşoară!

Pe la geamuri stau de pază
Pe Moşu’ dorind să-l vază,
Cu năsucuri îngheţate
Până hăăăt în miez de noapte,

Copilaşi mai mari, mai mici,
Ba chiar şi părinţi de pici
Repetând, în gândul lor,
Poeziile de zor.

Dar trimis, cu tainic plan,
Ene, bătrânul hoinar,
Mi-i sărută-ncetişor
Pe năsucul roşior,

Iar pe genele-obosite
Lasă somnul să le cânte
Şi dispare fără veste
Precum duhul din poveste.

Moş Crăciun, ca într-un joc,
A oprit timpul în loc
Şi aşează pe-ndelete,
Mii de vise în pachete.

 
Fie ca tainicii magi, călăuziţi de Steaua vestind Naşterea Luminii
Mântuitoare a Lumii, să vă fie, tuturor, ocrotitori şi călăuzitori,
în tot ce veţi face, întru Bine, Frumos, Adevar şi Dreptate!

Azi e ziua absolută,

Ziua-ntoarcerii-n real,

Comedia surdo-mută

A ajuns şi la final.

Prin realităţi concrete

Punem pasul pe destin,

C-ajunsese să ne-mbete

Surogatul de venin.

Idioţii speră parcă,

Ne privesc prin mii de ochi,

Să ne rupă tot încearcă

Prin descântul de deochi.

Ziua în amiaza mare,

Vei veni şi-ai să rămâi,

Să-mi fii veşnic sărbătoare

Şi iubita mea dintâi.

Printre lacrimi de speranţă

Punem lacăt pe ce-a fost

Ca să punem în balanţă

Irosirea fără rost.

Luna nouă când se-arată

Vom fi noi şi-un singur gând,

Poate, chiar şi ea mirată,

Va fi strop de foc, arzând.

Azi e ziua de-mplinire

A normalului firesc,

Mi te dai spre nemurire,

Eu prin tine nemuresc.

06.09.08

“Geniul se deosebeşte de un simplu talent, a cărui trăsătură caracteristică constă într-o îndemânare şi o ascuţime mai pronunţată în domeniul cunoaşterii discursive, decât în cel al cunoaşterii intuitive. Individul talentat gândeşte mai repede şi mai bine decât alţii; geniul, dimpotrivă, contemplă o altă lume, ideal diferită de a celorlalţi. De fapt, el nu face decât să contemple mai adânc lumea ce li se înfăţişează şi celorlalţi, cu deosebirea însă că aceasta se reflectă în creierul lui mai obiectiv, adică mai pur şi cu mai multă claritate.” (Schopenhauer)

Copiii supradotaţi fug de sistemul românesc, marea majoritate fiind oarecum marginalizaţi. Sunt victime ale unui sistem bolnav. Psihologii estimează faptul că mai bine de jumătate dintre copiii supradotaţi ajung adulţi rataţi din cauza sistemului educaţional care nu le oferă metode specifice de învăţare şi a unei societăţi care îi determină să se izoleze. S-a constatat recent că în ţara noastră, copiii supradotaţi, cu un IQ de peste 130 şi cu abilităţi deosebite într-un anumit domeniu reprezintă circa 2% din populaţia României, adică peste 4.000 de persoane, un număr deloc neglijabil. Calităţile lor se manifestă încă din primii ani de viaţă. Aceşti copii provin din toate mediile sociale şi se pot naşte atât în familii de intelectuali, cât şi din părinţi cu studii medii, diferenţa decisivă pentru viitorul unui copil supradotat fiind adusă de mediul în care creşte, învaţă şi îşi dezvoltă abilităţile. Inteligenţa lor nu se reflectă întotdeauna în rezultate şcolare bune. Dimpotrivă, majoritatea sunt consideraţi elevi mediocri, iar unii dintre ei rămân chiar repetenţi sau abandonează şcoala din cauză că sfera lor de interes depăşeşte limitele programei şcolare. Există şi exemple concrete celebre în acest sens: Albert Einstein a vorbit la patru ani (ca şi Lucian Blaga) şi a citit la şapte, Thomas Edison a fost catalogat de către profesorii săi drept “prea prost ca să poată învăţa ceva”, Winston Churchill a rămas repetent în clasa a şasea etc. Exemplele ar putea continua. Toţi cei amintiţi au dovedit pe parscursul vieţii calităţi deosebite. S-au dovedit creativi şi au ştiut să-şi folosească foarte bine imaginaţia. Multe dintre problemele copiilor supradotaţi sunt cauzate în mare măsură de educaţia necorespunzătoare din copilărie. De cele mai multe ori copiii supradotaţi sunt trataţi ca nişte „ciudati”. “Copiii supradotaţi”, nu reprezintă neapărat pleiada de olimpici pe care îi vedem defilând pe micile ecrane. Există şi alte categorii de genii, mult mai restrânse. Howard Gardner a propus o teorie cunoscută în care există 8 categorii de bază ale inteligenţei:

* talentul lingvistic cu deprinderile verbale, cum ar fi vorbirea şi scrierea
* talentul logico-matematic, cu numere şi modele logice
* talentul spaţial cu deprinderi vizuale, cum ar fi desenatul sau artele vizuale
* talentul cinestetic corporal cu deprinderi corporale, cum ar fi atletismul sau dansul
* talentul muzical cu deprinderi muzicale
* talentul naturalist ce vizează animalele şi mediul înconjurător, inclusiv plantele şi grădinăritul
* înţelegerea unic-interpersonală şi empatia către ceilalţi
* cunoaşterea sinelui unic-intrapersonală

El îndeamnă să “urmăreşti ceea ce îi place copilului tău să facă cel mai mult.”
“Pentru unii copii, orientarea poate fi foarte pronunţată, pe când la alţii nu”, spune Howard Gardner. Un domeniu în care Howard Gardner crede că copiilor nu li se acordă atenţie este dezvoltarea intrapersonală. Acelaşi Howard Gardner afirmă faptul că există o tendinţă care prin concentrarea crescândă a testelor standard din şcoli, deprinderilor verbale şi logico-matematice li se dă prioritate. “ Acolo se măsoară performanţele”. Acest lucru îngreunează sarcina părinţilor de a-i convinge pe profesori şi conducerea şcolilor să-şi schimbe orientarea spre stiluri diferite. Rămânând tot la Howard Gardner, acesta recomandă obţinerea unei evaluări personale la un psiholog, sau puţină muncă de cercetare la bibliotecă.
“Marile genii au împărăţia lor, izbucnirea lor, mărirea lor, victoria lor, strălucirea lor şi n-au nevoie deloc de măreţii trupeşti, cu care nu au nici o legătură. Geniile sunt percepute nu cu ochii, ci cu spiritul. Şi aceasta ajunge.” (Pascal) Un exemplu în acest sens este cel al lui Mozart, care la vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său.
“Un geniu este acela de la care omenirea învaţă ceea ce el nu a învăţat de la nimeni” (Schopenhauer). Total de acord. În cazul copiilor supradotaţi, cei mai mulţi dintre aceştia se nasc cu un dar divin. Dobândesc calităţi importante, dar nu se încumetă să le arate şi celorlaţi. Pe nedrept marginalizaţi aceştia rămân închişi în ei. Un lucru remarcabil l-a spus Goethe: “Credem, în genere, că un geniu e capabil să facă orice, deşi nu e în stare să facă decât anumite lucruri.” În cazul copiilor supradotaţi aceasta ar putea reprezenta un motto.

m-am îmbolnăvit de poezie
precum copiii de vărsat de vânt
precum oamenii de dragoste
m-am îmbolnăvit de cuvânt
mi-e foame, mi-e sete, mă arde
simt tăişul sabiei scrijelindu-mă
în căutarea adevărului nerostit.
m-am îmbolnăvit de poezie
precum mărul de mere
părul de pere
nucul de nuci
doar că uneori fructele mele
cad încă necoapte
iar alteori oamenii
le scuipă printre dinţi
păstrând doar miezul lor dulce.
m-am îmbolnăvit de poezie
o boală ciudată
care mă macină
muşcă din mine
uneori mă latră
alteori mă mângaie
uneori mă poartă pe palme
alteori mă calcă în picioare
dar eu mă ridic, mă îndrept şi mă scutur
cred că am ajuns un bolnav
dependent de propria lui boală.
m-am îmbolnăvit de poezie
precum păsările de cântec
precum doina de fluier
precum aripa de pasăre
precum inima de iubire.
m-am îmbolnăvit de poezie
o boală de care nu pot să mă vindec
de care însă nici eu nu ştiu încă
dacă aş dori vreodată să mă vindec.

Suntem de-abia la începutul iernii,
Nu-i încă frig şi nici zăpadă nu-i,
Seara coboară însă mai devreme,
Iar gândurile rătăcesc haihui.

Aş vrea să stau la fel ca altă dată,
La gura sobei, printre amintiri,
S-adorm citind din cartea preferată,
Ferită de tristeţi şi amăgiri.

Păcat că adevărul nu mă lasă
Să mai revăd acei bătrâni pereţi;
Pierdut în vise e acel „acasă”
Şi rătăcesc prin diferite vieţi.

Îmi propusesem mai demult să scriu despre Dan Iordache şi debutul său la editura Muşatinii cu volumul de poezii “Poate există”. Ce m-a împiedicat a fost cred neîncredere în poezia cu nuanţe religioase, în forţa ei de a mai transmite ceva. Citind-o mi-am dat seama că e mai mult decât atât. Căutarea divinităţii devine pretext de căutare a echilibrului interior. Poate e aici şi o poveste a unui om care călătorind mult şi intrând în contact cu diferite culturi, se dezrădăcinează de propriile crezuri, pe care totuşi nu le abandonează, ci le schimbă în frământări şi pasiuni, ce-i drept, unele trecute prin sita misticismului, altele canalizate spre zona imediatului, mai aproape de condiţia umană.

În prezentarea volumului, Anne-Marie Bejliu spune :”Dan Iordache ne dăruieşte în acest volum o parte din frământările sale de om trecut prin încercările vieţii, cu o deosebită sinceritate, dar în acelaşi timp lasă porţi deschise întrebărilor fireşti, aş spune existenţiale, pentru fiecare dintre noi ca indivizi. Fiecare text construieşte un univers de valori, comune în aparenţă, prin trăirile purtând acelaşi nume, dar amprenta omului şi poetului care le aşterne aici se păstrează neatinsă prin intensitatea cu care sunt exprimate”. Am redat această afirmaţie în primul rând pentru că aş vrea să pornesc chiar de la ideea de sinceritate, punctul forte al acestor poezii, care nu sunt diluate cu artificii tehnice. “poate există / un demon al fiecăruia, / precum şi înger păzitor avem…/ Intrăm în pedeapsă / şi / ne împrăştiem ţipătul /în lumină; “Ar putea fi şi asta una din temele fundamentale ale poeziei, un drum iniţiatic, o intrare în pedeapsă, în care poetul – vinovat fără vină – îşi caută reperul, apelând la divinitate, sau uitându-se in jur, contemplând “culori, case, grădini,/ copilarie, maturitate, străzi,/uitări, întrebări, ploaie…” Străin într-o lume oarecum mecanică, poetul se deconstruieşte, refugiindu-se pe tărâmuri guvernate de forţa cuvântului, clamând o imposibilitate de expresie. Este în acelaşi timp şi motiv de regenerare prin puterea negării, pentru că în fond şi poetul “e frate cu moartea…”

“Vine un timp/ când buzele sunt sărutate în ceruri,/şi iar, vine un timp/ când cuţitele zgârie respirările serii…”, “e ora când apele ascund melancolia/ şi când copiii caută cuţitele prin case,/ azi mă adun, mă recompun din albe oase, mult mai străin de mine decât altul, poate…”. toate acestea sunt argumente ale unei autodevorări, făcute în modalilatea unei “reconstituiri biblice” . Dar poate tocmai aceasta autodevorare acţionează în sens invers asupra conştiinţei poetice: “plutonul de execuţie/ purta/ uniformă de înger,/ Era/ uşor ciudat./ Curgea lumina prin ţevile puştilor,/ ţâşnea/ aburul dorinţei,/ vâjâit al iluziilor…Plutonul meu de execuţie/ trăgea/ dintr-o fotografie cu îngeri/ cu aripi sepia/ în pământul deschis…/Sângele meu/ gâlgâia/ înconjurat/ de braţele stelelor, undeva…E cel puţin foarte captivantă această abordare a temelor, a discursului poetic în general, şi îmi e greu să selectez nişte dominante, de aceea aleg varianta explorării “la întâmplare”.

O întrebare pluteşte parcă deasupra întregului volum. De ce s-au ales tocmai confesiunea de tip spovedanie şi interogaţia? Să fie vorba de un drum închis, acolo unde cunoaşterea îşi pierde sensul iar omul apelează inerţial la divinitate? E greu de dat un răspuns. Cert e că în poezia lui Dan Iordache toate cărţile sunt pe faţă, metaforele nu mai joacă la cacealma. Există acea linişte dezarmantă :”eu cred că liniştea e sârg de rugă arcuită”…

În aceeaşi manieră apare şi iubirea, ca o normalitate, o chemare spre comuniune spirituală în timp şi spaţiu: “în alergări de sânge caldura ta mă cheamă/ această îmbrăţişare cerşeşte o icoană!/ orice îmbrăţişare e un început de rază, / ah, pe sub blânda lună orice sicriu visează!” Iubirea stă la umbra unei religiozităţi cultivate parcă într-un decor sacru, câmpenesc, în care iluzoriul îşi pierde conturul până la dezintegrare : “Sunt a iubitului meu,/el mă poartă în braţele sale,/îmi sărută ochii,/harpa desmierdată sufletul meu/ în catifeaua cuvintelor…din adâncul iubirii bate/ zvâcnirea universului/ coborârea aripii, /înalţarea cu trupul,/ din porii pielii sorb lumina/ lanurilor de grâu copt/…Sunt a lui,/ el este singurătatea mea/ deplină/ sub stelele amorţite de dor,/ el mă poartă prin văile bucuriei/ fără timp, / gândurile mele sunt ale lui/ toate,/ mă rotesc frântă de dragoste/ în lanţul braţelor sale arcuite/ pentru totdeauna…/ simt binecuvântarea mamei,/ fericirea cireşului mereu înflorit, /sunt a iubitului meu,/ el îmi asculta inima din infinit…..”

Iată deci cum se concentrează o suma de sentimente în versuri, trăiri ce nu reuşesc să-şi smulgă rădăcinile din capcana amintirilor: „Ai murit, fată copilăroasă, / ce sufletului meu îi erai casă!/ Erai atât de frumoasă/ ca o podoabă agăţată de lobul urechii/ unei stele…” Aceste repetate dinamitări , ajung să aibă rol benefic, conturând o personalitate ce se reflecta chiar în aceste versuri. Pot părea tulburătoare anumite pasaje, cu toate că Dan Iordache nu scrie o poezie a morţii, ci mai degrabă a unei continuităţi dincolo de limite sau convenţii : „ Numai lipsa ta mă inspiră,/ numai amintirea ochilor tăi plutind peste depărtările palide/ ale salcâmilor/…Dimineaţa nu vine/ şi/ tocmai absenţa ta mi-e viaţa.”

Este chiar un fel de purificare prin suferinţă, o anesteziere temporară a fiinţei prin inserarea unor fragmente retrospective.” „…deschide pieptul copilăriei peste dealuri…”, „Când îmi întinzi boala ca pe un aşternut moale”, „ochii mei bat ca două clopote-n seară!” Totul atărnă însă de o certitudine a vindecării, de cicatrizare a trecutului şi de găsire a echilibrului printr-o reorganizare interioară. „ Sunt lucruri atât de vechi, /Cum ar fi singurătatea, liniştea,/ Sau cine ştie care este logica universului?/ Păcatul mi-a otrăvit fântâna,/ Păcatul mi-a furat bucuria, / Aceasta este o rugă pornită din măruntaiele sufletului,/ Iertare, Nou-nenăscutului Doamne, /Voi, stâlpi de neuroni sălbatici/ Voi, amăgiri de-o clipă…/ Le pun pe toate la locul lor,/ Aş vrea să pot aceasta,”

Expunându-şi sufletul ca la o radiografie, într-o continuă stare de interogaţie, nelinişte, dorinţă de evadare, toate acestea dublate (poate ironic) de un echilibru trucat : „E aşa de bine / la noi acasă…” , Dan Iordache aşteaptă „să se înalţe zeul din spatele ochilor” hrănindu-se cu speranţa, sau poate cu iluzia, că ceva, undeva, poate există…

Andrei are 6 ani şi iubeşte muzica. Acest lucru nu e de loc întâmplător. S-a născut într-o familie în care muzica este la mare cinste. Mama, Anişoara, are o voce de excepţie. Nu putem uita recitalurile corului „Arhanghelii” la care este solistă. Şi fiindcă am amintit corul „Arhanghelii”, trebuie să-l amintim pe tatăl lui Andrei – Dani – un muzician în adevăratul sens al cuvântului, care nu numai că este profesor de muzică, dar cântă atât la orgă cât şi solo şi nu în ultimul rând, are o mare pasiune: corul.

Dani îşi pune tot sufletul pentru a instrui şi conduce formaţia corală „Arhanghelii”, cor al Bisericii Ortodoxe „Mihail şi Gavriil”, care s-a născut din pasiunea şi munca lui şi din bunăvoinţa părintelui protopop Ionel Dumbravă care şi-a adus mereu aportul la performanţa acestuia.

Iată ce baze solide are educaţia muzicală a lui Andrei, care a fost dăruit de Dumnezeu cu talent, voinţă şi putere de muncă.

Să nu credeţi că a înregistra 18 colinde e un lucru simplu.

Sunt persoane mature pentru care munca prin care ia naştere un CD este atât de istovitoare, încât sunt tentate să renunţe. Şi atunci, cum a făcut faţă Andrei, un copil de 6 ani acestei munci? Desigur, numai datorită părinţilor săi care i-au fost alături, l-au îndrumat, l-au ajutat şi au transformat munca într-o joacă.

Aşa s-a născut PERFORMANŢA.

Aşa s-a născut o stea.

Andrei Şfarţ s-a lansat în muzică în cel mai frumos mod cu putinţă: cântând colindele noastre sfinte, bucurându-se şi bucurându-ne de Naşterea Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru nu este întâmplător dacă ne gândim că CD-ul a apărut la Studioul tatălui său, Dani Şfarţ, student teolog şi sub îndrumarea părintelui protopop Ionel Dumbravă, un om excepţional care iubeşte copiii şi nu ezită să dea o mână de ajutor la formarea lor.

Sunt sigură că vom mai auzi acest nume, deoarece Andrei are foarte multe de spus în muzică iar timpul e de partea lui.

Desigur că Andrei îşi va aminti întotdeauna de această zi fericită din copilăria sa, când pentru o clipă a devenit matur.