Arhivă pentru ‘numărul 26’

Mariana Gheorghe

Am coborât din întâmplare
Dintr-o-ntâmplare şi-un destin,
Cu suflet plin, ascuns prin casa mare
Unde ştergarele-s cusute-n fir de in.

O casă mică, albă, împodobită-n soare
Pe prispă, balansoarul stătea ferit sub viţă
Şi-unde regina nopţii încă miros mai are,
Şi-mi împleteam codiţe cu flori de lămâiţă.

Un labirint de vise şi plin de cămăruţe
Aş fi dorit să am un veac ca să-l colind
Unde-aşezase mama cu grijă-n seri muncite
De-a rânduri, carţi şi vise, păstrate doar în gând.

Şi-am coborât dintr-o-ntâmplare-ntâmplătoare
Şi-am sărutat pământ şi ani cutreieraţi
Trup sfârtecat şi împărţit în zare
La gât mi-am agăţat din întâmplare şirag de ani purtaţi.

Camelia Ciobotaru

Copacii plâng multicolor
Cu dor de flori şi poame.
I-atât suspin în plânsul lor…
Aş vrea să-i ţin în palme!

Vântul iar suflă ne-ncetat
Pe caruselul toamnei
Suind, spre cerul înnorat,
Fărâme de culoare.

Stopi mari, îmbobocite flori,
Curg dintr-odată norii,
În cârduri, dispărute-n zări,
Plecat-au iar cocorii.

În vârf de măr, pe-o rămurea,
Rămas-a doar o frunză,
Doar gândul meu, privind la ea,
Viseaz-o buburuză…

Geo Vasile

Miercuri 5 noiembrie 2008 la Accademia di Romania din Roma a avut loc un eveniment cultural poetic de excepţie. O seară dedicată poeziei române şi italiene prilejuite de trei apariţii editoriale, două antologii bilingve, Marino Piazzolla (19l0-1985) I fiori del dolore. Florile durerii , George Bacovia (1881-1957) Plumb. Versuri. Piombo. Versi, şi volumul Mihai Eminescu (1850-1889) Iperione. Poesie scelte ( care conţine şi câteva dintre cele mai frumoase texte poetice în limba română, între care şi “Luceafărul”).

Oaspetele reputatei instituţii culturale româneşti de la Roma a fost Geo Vasile, italienist, critic literar şi cunoscut traducător de literatură italiană în limba română ( Italo Calvino, Umberto Eco, Paolo Ruffilli, Marco Salvador etc.) şi de literatură română în italiană (Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion Vinea etc) şi care a semnat cele trei traduceri menţionate. Un numeros public italian şi românesc precum şi bursieri de la Accademia di Romania au aplaudat la scenă deschisă acest adevărat spectacol în care cele două limbi s-au auzit deopotrivă, consfinţind înfrăţirea lingvistică şi geniul poetic şi artistic al celor două naţiuni.

Respectiva manifestare a fost onorată de Mihail Banciu, ilustru italienist şi ministru consilier la Ambasada Română din Roma. O scurtă introducere a făcut poeta Daniela Crăsnaru, directoare adjunctă la Accademia di Romania şi care chiar a recitat la microfon poezia eminesciană “Peste vârfuri”. Au luat cuvântul Velio Carratoni, directorul Editurii Fermenti din Roma care a tipărit cele trei cărţi, şi preşedinte al Fundaţiei Marino Piazzolla, profesorul şi criticul Donato di Stasi (despre Eminescu şi Bacovia), scriitoarea şi exegeta Antonella Calzolari (despre cărţile lui Marino Piazzolla). Geo Vasile a susţinut o expunere pe tema durerii universale în poezia celor trei poeţi traduşi. Au fost citite alternativ fragmente din antologiile autorilor de către actorii Manuela Cerri şi Paolo Gioia pe notele acompaniamentului discret de chitară executat de Anna Cara. La finele acestei serate poetice lui Geo Vasile i-au fost decernate două diplome, una din partea FIRI (Forumul Intelectualilor Români din Italia, preşedinte Horia Corneliu Cicortaş) şi cealaltă din partea Fundaţiei Piazzolla, preşedinte Velio Carratoni.

Marcel Cuperman

Îşi plânge plopul într-o doară
Pierdute frunze, la vecernii,
Că-l pedepsi natura iară
S-apară gol în faţa iernii.

Şi ulmul plânge, şi stejarul,
Şi toţii voinicii-n codrul mare,
Că toamna le-a furat tot harul
Când le-a trecut prin păr o boare.

Cheliţi de coame seculare,
Copacii, frunzei ducând dorul ,
La nunta plopului ce-şi are
Mireasă iarna, dau onorul.

Mireasa vine-ntr-o trăsură,
Pe capră-i Crivăţ, iară surii,
O trenă albă de velură
Podoabă pun pe cap naturii.

Mesenii îmbrăcaţi în negru
Se-nclină-n vânt, la o adică,
Păstrându-şi aerul integru
În faţa iernii, nu abdică.

Prin codru trece-un grup de ciute
Ciulind urechile la nuntă,
Iar plopul, iernii să-l ajute
Îi spune cu o voce-nfrântă:

- De vrei să-mi fii soţie mie,
Împacă-te cu bunul soare,
Ca frunze în copaci, o mie,
Să pună-n cap la fiecare.

17 Noiembrie 2008

Ildiko Lengyel

M-am născut toamna, o frunză căzută în cea dintâi zi a lunii noiembrie în braţele mamei. Am trăit, am crescut în praful de cărbune, înconjurată de munţii care păreau a deveni, în imaginaţia mea de copil, o cetate care ne apăra de lumea rea din jur. De mic copil, simţeam că sunt privită altfel când se afla că sunt din Valea Jiului, de parcă locul acela era încă de la început blestemat.
Despre mineri se spun multe şi multe din cele spuse sunt vorbe în vânt… am început să scriu pentru ei, pentru a le aduce în ochii trişti o rază de soare, de speranţă, care să le lumineze calea spre adâncul pământului… când în 1999 mi-a apărut primul volum de versuri, aveam 12 ani. Atunci, oamenii de la mina Livezeni au hotărât să adune banii necesari publicării. Acest fapt îl povestesc doar pentru a arăta că nu toţi oamenii din Vale sunt înapoiaţi, proşti sau fără pic de cultură, cum au fost deseori caracterizaţi pe nedrept…
Pentru ei, ziua şi noaptea devin noţiuni abstracte, pentru ei întreaga viaţă este ascunsă în întuneric, până şi soarele ajunge în Vale printr-o pâcla de praf de huilă…
Şi mina e crudă, asemenea unui tigru, care odată ce a gustat carne de om, devine din vânat, vănător. Destinele par să se repete, vieţile sunt doar o monedă de schimb între oameni şi natură, între oameni şi întuneric, între oameni şi Dumnezeu.
Pentru ei, şi de dragul lor, am încercat să îmi reprezint Valea, astăzi a Plangerii… în 15 noiembrie, mina din Petrila şi-a primit tributul, limbile Infernului s-au descătuşat pentru a răpi 12 suflete, 12 taţi, 12 soţi, 12 mineri. În asemenea momente realizĂm de fapt ce echilibru fragil este Între azi şi mâine…
Am scris poeziile acestea cu durere şi tristete în suflet, amintindu-mi de momentele pline de spaimă, când sirena minei adună la poarta sa mii de suflete, atunci când anunţă o nouă explozie, un nou accident… sunetul ei îmi bântuie acum amintirile… şi gândul la cele 12 suflete care de acum s-au achitat de târgul făcut cu adâncurile şi tenebrele minei.

Plângând Doamne

Tu, Doamne, din văzduhuri coboară printre noi!
Suntem împovăraţi de lipsuri şi nevoi
Şi greu ne este Doamne să nu avem lumină
Decât a Ta iubire când coborâm în mină.

De-atât amar de vreme din ceruri ne-ai vegheat
Şi candelele sfinte alăturea ne-au stat.
La ceas de rugăciune, cu capete plecate,
Te mai rugăm o dată să ne aperi de noapte.

Cărbunele şi munţii în suflet stau săpate,
Credinţa şi iubirea stau martori de dreptate
Şi-n mare mila Ta spre ceruri au pornit
Încă din începuturi ortacii ce-au murit.

Şi pentru ei mă rog, ca şi pentru cei vii,
Pentru bărbaţi sau fraţi, părinte sau copii
Care-n străfund de mină doar mila Ta o cer.
Doamne, plângând te rog să-i aperi pe mineri!

Ana Păcurar

repede, repede răsuceşte în roată izvorul serii
să curgă lin poveştile munţilor
pe pereţi,

uite cum aleargă iar unicornii, piuţul meu
adunaţi şi împrăştiaţi de mâna unei zâne albe pitice
cu părul lung cât pădurea argintie,
reflectate de departe în cămin,
în care îţi cad zilnic supărările globuri de cristal
şi se sparg în fluturi,

o să albim plafonul ecran cu gânduri bune şi o să adormim în depănarea pădurii,
cinemateca frunzelor cu trei feţe zâmbăreţe, vor cuvânta
fruntea ei inocent activă pe creştete îşi va derula
caruselul de vise şi forme îngereşti
ne va încânta cu spiriduşi jucăuşi
şi albe flori magice
de împlinit dorinţe,

scumpi meu îngeraş,
am sa te ţin în braţele mele de mamă de lapte celest,
prunc de lumină,
şi am să te susţin în zborul tău copilăresc,
pe cerurile nopţilor albe de dor de înalt şi curat,
ca să alung coşmarurile
şi să aduc miezul divin pe pleoapele liniştite

până în zori.

Elena-Simona Popescu

Întinde palma
vezi?
ca-ntr-o oglindă crăpată în două
pe linia vieţii e cel mai cald anotimp
paşii mei şi ai tăi
se leagă într-un dans tăcut alchimic
pe o melodie rezonând din epiderma complice
pieptul tău o scoică pe care îmi adorm urechea
visează bum bum trepidez de fericire
ca o jucărie în braţele celui mai frumos copil
respiră-mă cum vrei câteodată aer câteodată viciu
într-un plămân va fi noapte în celălalt zi
ca să mă vezi în mersul tău
până în locul ruperii definitive a trupurilor
când vor deraia anii în noi
şi retina va arde chipul celuilalt
în final
vom desena fiecare obrajii murdar de lacrimi uscate
apoi cu degetele întinate vom închide uşa anotimpului
care nu ne-a promis nimic.

Ana Păcurar

cândva vântul dansa prin mine ploi rebele şi calde
de îmbrăţişat cu inima
sufletul pământului
sufletele blânde ale câmpului
furtuna.

cândva totul era posibil, frumos şi candid
şi mierea curgea din stâncă pe plete
când sorbind din izvorul verde
prindeam viaţa în vene cu un scâncet de prunc
să râdă.

cândva totul era liniştit şi intim, sorbit de cer
în fiecare zori şi în fiecare seară
miezul unui suflet ce expluza pori de lumină
spre legendă şi bucurie
prin mine aievea.

cândva, eram
aşa cum nu ştiam că sunt
dans ritualic al unui tărâm liber, etern
de încredere în Viaţă.

Daniel Lăcătuş

Răsfoind cartea semnată de Daniela Voicu, “Poemul Îngerilor”(Editura Refacos, 2006) avem sentimentul unei trăiri intense. Născute parcă din vanităţi adolescentine, depăşind simetriile formale, poemele pot fi considerate o izbândă a spiritului uman. Descoperim în Daniela Voicu, un poet sensibil, care ştie să calculeze cu fineţe gestul liric pentru a-i da pregnanţă. Versurile în învelişul lor spumos sunt impregnate de un filon aforistic. “M-am strecurat în sânul timpului/şi i-am ascultat bătăile inimii/am privit de acolo/lumea şi pământul”.
Poezia Danielei Voicu respiră firesc, are precizie şi plasticitate. “M-am uitat în oglinda care/a albit odată cu ţara/Baba nu se mai piaptănă/s-a tuns scurt/ îi şade bine/în celula 9″. Daniela Voicu surprinde pozitiv prin simplitatea discursului, şi gestica naturală. “Trag clopotul mănăstirii mele/ca să-mi trezesc sentimentele/care au căzut în păcatul/de a iubi şi crede în oameni”. Daniela Voicu semnează un poem brodat cu o mare delicateţe. Totuşi e foarte vizibil firul amărui străbătut discret de câteva noduri temporale. “Am încolţit şi am/crescut/în ochii universului/tău”. Autoarea înclină de cele mai multe ori spre cugetare. “Am găsit un ou mare şi galben/l-am pus sub minte să-l clocească/M-am aşezat la masa tăcerii aşteptându-l/pe Brâncuş/A venit după o oră/Mi-a zâmbit şi a plecat/Eu stau şi reazem Coloana infinită care/stă să cadă peste cuibar”
Autoarea trebuie să fie tentată a nu repetă cuvinte-n acelaşi poem, însă pentru un volum de debut e bine.

Ana Oblomovschi

Urc colina îndoită de albastrul crud al nopţii de septembrie. Mă înfaşor în fusta greoaie a rochiei negre sfâşiate la umărul drept.

Alerg spre luna hărăzita-mi faţă, ma impiedic, cad şi mă ridic.

Îmi smulg de la gâtu-mi prea gros medalionul prins pe-o fundă înnegrită de vreme. Piatra cu străluciri de roşu la apus cade în iarba grasă ascunzându-se sub firele-i ‘nalte, pleşuve.

Dealu-mi sub talpa-mi brăzdată se culcă, se frânge, adoarme.

Eu zbier şi fug. La vederea nălucii m-am spăimântat, pieptu-mi s-a încovrigat, chemarea lor m-a împresurat de fiorul morţii.

Vântul îi aduce aproape de mine. Îi aud fâşâindu-mi în păr, le simt sărutarea rece pe obrazu-mi îmbujorat, înroşit de osteneală.

Strigătul cel din urmă îmi înţeapă urechea, atârnarea mâinii cea de pe urmă îmi sterpezeşte buzele atingându-mi-le, prinzându-mi-le între degetele vineţii-gălbui.

Luna vegheaza cu a sa scânteiere argintie abruptul urcuş, peste care bolta spuzită de licăriri moarte, şterse se lăţeşte, mă acoperă, mă doboară.

Cad, proptindu-mă cu mâinile zbătându-se de efort în pământul negru întărit.

Nu mă pot împotrivi. Îmi este prea frică, îmi este greaţă, îmi e să mor.

H* şi C* îşi fâlfăie spectralitatea undeva, în spate. Îşi şoptesc cu note domoale o muzică sepulcrală care-mi reverberează în carne făcând-o să tremure.

Mă aplec, îmi încovrig trupul, tresărind spasmodic.