Vă zbateţi să ne demonstraţi,
Că lucrurile merg spre bine,
Iar noi rămânem consternaţi,
Că nu vă e ruşine.

Purtaţi discuţii fără sens,
Ecranul nu vă mai încape,
Dar nu ajungeţi la consens,
Minciuna e pe-aproape.

Campania e spre sfârşit,
Promisiunile-s deşarte,
Dar credeţi că ne-aţi păcălit
Şi mergeţi mai departe.

În ziua votului, să ştiţi,
Vă pregătim câte-o surpriză:
Nicio ştampilă nu primiţi;
E un moment de criză!

La târgul de carte Gaudeamus, ediţia noiembrie 2008, fost lansat volumul bilingv Whisky-Palace & alte elegii. Whisky-Palace & altre elegie (Editura Bastion, 2008, 175 p., versiune italiană, cronologie şi postfaţă de Geo Vasile). Au luat cuvântul directorul Editurii, Cornel Secu, scriitorul Robert Şerban şi Geo Vasile. Textele poetice ale lui Ion Vinea (1895- 1964) sunt întreţesute din ritmuri, incantaţii şi imagini vecine hipnozei şi descântecului, par să-şi aibă obârşia într-o profundă şi dureroasă contemplare a lumii, iluminată parcă de un astru care mai mult întunecă decât luminează. Poezia sa poate fi comparată cu ceea ce Jean Pierre Richard numea “une entreprise abyssale”. O artă poetică ce focalizează un repertoriu urzit din semitonuri şi clarobscururi, din măşti ale durerii şi doliului. Copilăria, amintirile, peisajul, armonia, iubirea, toate reperele vieţii par inexorabil ameninţate. Un fel de spaimă extatică adie în poezia lui Ion Vinea ce se bizuie pe vocabule recurente în psihismul înfrângerii şi al căinţei, emanând un straniu parfum contagios din compoziţia căruia fac parte exilul, vertijul melodios, elegia.

Cineva îmi strânge mâna…a devenit banal acest gest. Cum nefiresc ne pare să fim salutaţi pe stradă, urgent vin întrebările. Cine este, de unde-l cunosc sau întreb însoţitorul pe drum: „îl cunoşti”?

Atât de mult ne deghizăm încât nu ne mai recunoaştem pe noi, ne ascundem în faţa realităţii mascând ipocrizia într-aşa fel încât nu ne mai recunoaştem în propria deghizare, pierduţi sub chipul pe care vrem să-l oglindim. Minţim încât trăim propria minciună, uitând la un moment dat cine suntem; minţim pentru a fi alţii.

Acelaşi sentiment l-am simţit astăzi, astăzi când unii încercau să-mi vândă gogoşile minciunii. Nişte baliverne frumos împachetate, încât unii nici nu vedeau din cauza culorilor hârtiei, pachetul urât mirositor.

Hârtie cu multe feţe de parcă chinezeşti ar fi. Că doar chinezii, de mici sunt învăţaţi că au o faţă pentru sine, o faţă a lor, dar nu personală, o altă faţă pe care o arată lumii şi o cu totul altă faţă care este aceea reală. Cu totul, patru feţe de nu mai ştiu nici ei care le este adevărata identitate. Dar asta este la chinezi, toată stima, ridic pălăria în faţa miilor de ani. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt român, iar la noi este zicala „ce-i în guşă şi-n…” poate de aceea ne şi spunem „români verzi”, ne coacem greu ori niciodată.

- Îl recunoşti? mă întreabă companionul
- Nu, îi răspund.
- Păi era Cutărescu, vrea în parlament, îşi face campanie…

Zău că nu-l recunoşteam. Nu aveam cum, deoarece nici nu-l cunosc, darmite re-cunoştinţă, nu aveam cui, că nu-mi făcuse niciodată nimic. Şi cum aş recunoaşte o mască?

Dar el, el, ce vindea gogoşile minciunii, mă cunoştea?

Nu cred. Pentru el nu eram decât un posibil alegător (era să scriu virtual dar încă nu au inventat sistemul de votare pe calculator aşa că am scăpat măcar aici de mascarada publicităţii electorale) un nimeni, ce ar fi bine să înghită pastila aşa pe sec şi de se poate, fără prea multe întrebări, nemaipunând, că apa-i scumpă…

Aici ai greşit, dragă mască, eu sunt eu, un singur om ce nu-şi doreşte să fie confundat. Un individ în multa mulţime, dar sper eu, că unic în felul meu.

Cum vrei să te recunosc, domnule candindant, cânt tu nu mă cunoşti?

Omul cu ochii tulburi ne priveşte într-o altă dimensiune
ne dăm în lături făcându-i loc pe scena teatrului său
jucându-şi devotat la aceleaşi ore
rolurile de cioban soldat politician preot sau demon
de obicei îşi scoate singurătatea din el
târând-o în văzul tuturor ca pe o dihanie neastâmpărată
o ceartă o alintă îi dă brânci
şi apoi o ridică pe umeri patern

noaptea lui de onix nu poate fi cioplită
cu alinarea vreunui chip familiar
stă închis
în labirintul cioburilor oglinzii sparte a sufletului
înveşmântat într-un vis fără aripi
îl auzim cum se aruncă din zgomote în tăceri
lovindu-şi ceafa de ziduri
ca un minotaur înlănţuit

insomniac
pândeşte orele le prinde din aer
ţine pumnul strâns le soarbe
se hrăneşte cu ele
le vomită
sau le face literele bibliei compuse de el
pe care o poartă la sub braţ
în momentele de pace

omul cu ochii tulburi ne transcende vertebrele
încercând să ne înveţe
ca un copil la clasa I
deseori nu mai înţelege nimic
doar priveşte din pragul uşii
suspicios
încălţat în aceleaşi şosete trei sferturi murdare

Iarna vine acum deodată
Cu suflarea-i îngheţată
Şi cu lacrimi de argint
Voalul alb i-atârnă-n vânt.

Din buchetul ei de gheaţă
Flori reci îţi aruncă-n faţă,
Oamenii vorbesc în şoaptă:
- S-a lăsat mult aşteptată…

Are rochie de mireasă,
Trena ei zăpadă lasă
Şi în urma ei pe stradă
Aleargă copii grămadă.

Din cer norii cern confetti
Fulgi de nea albi-argintii,
E o-ntreagă nebunie
Dar e multa veselie.

25.11.2008
Tg-Jiu

pe scara omenirii urcat-am din genune
la naştere şi-n viaţă cobor câte un pic
şi vremilor las vorba s-aud ce au a spune
iar de se-mparte moartea vreau singur s-o despic
călare pe o rază m-ascund de umbra minţii
servindu-mi din cuvinte tăcerea cea mai grea
ca noaptea ce abundă în raiul fără sfinţii
ce-au refuzat să-ntindă stăpânului o stea
mi-e infinitul treaptă şi balustradă clipa
când paşii ce în tremur fac saltul decrepit
spre colţul nebuniei şi-au adormit în pripa
seducţiei fatale… nu-s eu cel toropit
în pântecul hapsânei vom colinda ca racii
şi peste noi de-a pururi vor înfrunzi copacii.

Mă dispreţuiesc
că te-am iubit
în acest neant.
Nu e mult
până vom aparţine
trecutului.

A mai murit un înger. Ce tristă veste-n seară !
Pe chipul lui eteric lumina se măsoară
Cu dulcea veşnicie în care se va-ntoarce
Învins, tăcut şi singur şi unde îşi va toarce

Al dragostei de oameni nefericitu-i fir
Ce rupt va fi de-a pururi în vechiul cimitir
În care împreună se-adună-n noaptea clară
Doar îngeri fără formă cu vorbe de ocară

Rostite nu o dată de cei ce au rămas
Să-şi poarte nebunia până-ntr-un ultim ceas
Ce va opri din mers secundele-amintirii
Şi-i va goni pe toţi în gropile uitării…

……………………………………………………………..

De ce-ai ucis, iubito, un înger făurar
Al sufletului vieţii mai sus de-acel amar
Pe care-l simţi acum citind cu ochi de lacrimi
Aceste stanţe scrise cu sânge, fără patimi…

Cluj-Napoca, 8 februarie 2008

Cer negru să aruncă ca un pumn de pământ
peste câmpul cu mlaştini roşii
dezolarea se aşterne cu fast
la carnavalul unde moartea apărută
ca un Hristos
îmbrăţişează trupuri improprii
resuscitându-le viaţa de apoi cu un sărut
în orgia durerii

ochi holbaţi rătăcesc târându-şi cearcănele
caută locul de tihnă unde să-şi arunce restul de viaţă
amestecat cu noroi cu foame cu sete cu sânge

tremurând
suflete molii se ascund cât mai adânc între coaste
să nu le prindă ploaia metalică

vântul ridică la cer
trupurile de hârtie
ale iubitelor care nu mai sunt la adăpost

rugăciuni neterminate zac prăbuşite în stomac
dorm soldaţii dorm
cu ochii de sticlă
privind un alt cer

Aş vrea să te visez, să pot să îţi vorbesc,
Te simt în jurul meu încerc să te zăresc,
Eşti îngerul meu bun şi mă călăuzeşti
De rele şi necazuri încerci să mă fereşti.

Tu ţi-ai dorit odată să fiu un om “citit”
Tăticule, dorinţa ţi s-a îndeplinit.
De vorbele-nţelepte mereu îmi amintesc
Când soare sau furtuni în cale se ivesc.

De vine câte-un nor, la tine eu mă rog,
Nicicând nu m-ai lăsat, alături tu mi-ai fost.
În fiecare seară mă rog la Dumnezeu,
La Maica Precurată şi la tăticul meu.

Prea repede te-ai dus în lumea nevăzută
Iar oamenii pe-aici, încet, încet te uită.
Salut-o şi pe “mama” şi spune-i sărut-mâna,
Îmi sunteti dragi şi o să vă iubesc într-una!

19.11.2008

Am coborât din întâmplare
Dintr-o-ntâmplare şi-un destin,
Cu suflet plin, ascuns prin casa mare
Unde ştergarele-s cusute-n fir de in.

O casă mică, albă, împodobită-n soare
Pe prispă, balansoarul stătea ferit sub viţă
Şi-unde regina nopţii încă miros mai are,
Şi-mi împleteam codiţe cu flori de lămâiţă.

Un labirint de vise şi plin de cămăruţe
Aş fi dorit să am un veac ca să-l colind
Unde-aşezase mama cu grijă-n seri muncite
De-a rânduri, carţi şi vise, păstrate doar în gând.

Şi-am coborât dintr-o-ntâmplare-ntâmplătoare
Şi-am sărutat pământ şi ani cutreieraţi
Trup sfârtecat şi împărţit în zare
La gât mi-am agăţat din întâmplare şirag de ani purtaţi.

Copacii plâng multicolor
Cu dor de flori şi poame.
I-atât suspin în plânsul lor…
Aş vrea să-i ţin în palme!

Vântul iar suflă ne-ncetat
Pe caruselul toamnei
Suind, spre cerul înnorat,
Fărâme de culoare.

Stopi mari, îmbobocite flori,
Curg dintr-odată norii,
În cârduri, dispărute-n zări,
Plecat-au iar cocorii.

În vârf de măr, pe-o rămurea,
Rămas-a doar o frunză,
Doar gândul meu, privind la ea,
Viseaz-o buburuză…

Miercuri 5 noiembrie 2008 la Accademia di Romania din Roma a avut loc un eveniment cultural poetic de excepţie. O seară dedicată poeziei române şi italiene prilejuite de trei apariţii editoriale, două antologii bilingve, Marino Piazzolla (19l0-1985) I fiori del dolore. Florile durerii , George Bacovia (1881-1957) Plumb. Versuri. Piombo. Versi, şi volumul Mihai Eminescu (1850-1889) Iperione. Poesie scelte ( care conţine şi câteva dintre cele mai frumoase texte poetice în limba română, între care şi “Luceafărul”).

Oaspetele reputatei instituţii culturale româneşti de la Roma a fost Geo Vasile, italienist, critic literar şi cunoscut traducător de literatură italiană în limba română ( Italo Calvino, Umberto Eco, Paolo Ruffilli, Marco Salvador etc.) şi de literatură română în italiană (Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion Vinea etc) şi care a semnat cele trei traduceri menţionate. Un numeros public italian şi românesc precum şi bursieri de la Accademia di Romania au aplaudat la scenă deschisă acest adevărat spectacol în care cele două limbi s-au auzit deopotrivă, consfinţind înfrăţirea lingvistică şi geniul poetic şi artistic al celor două naţiuni.

Respectiva manifestare a fost onorată de Mihail Banciu, ilustru italienist şi ministru consilier la Ambasada Română din Roma. O scurtă introducere a făcut poeta Daniela Crăsnaru, directoare adjunctă la Accademia di Romania şi care chiar a recitat la microfon poezia eminesciană “Peste vârfuri”. Au luat cuvântul Velio Carratoni, directorul Editurii Fermenti din Roma care a tipărit cele trei cărţi, şi preşedinte al Fundaţiei Marino Piazzolla, profesorul şi criticul Donato di Stasi (despre Eminescu şi Bacovia), scriitoarea şi exegeta Antonella Calzolari (despre cărţile lui Marino Piazzolla). Geo Vasile a susţinut o expunere pe tema durerii universale în poezia celor trei poeţi traduşi. Au fost citite alternativ fragmente din antologiile autorilor de către actorii Manuela Cerri şi Paolo Gioia pe notele acompaniamentului discret de chitară executat de Anna Cara. La finele acestei serate poetice lui Geo Vasile i-au fost decernate două diplome, una din partea FIRI (Forumul Intelectualilor Români din Italia, preşedinte Horia Corneliu Cicortaş) şi cealaltă din partea Fundaţiei Piazzolla, preşedinte Velio Carratoni.

Îşi plânge plopul într-o doară
Pierdute frunze, la vecernii,
Că-l pedepsi natura iară
S-apară gol în faţa iernii.

Şi ulmul plânge, şi stejarul,
Şi toţii voinicii-n codrul mare,
Că toamna le-a furat tot harul
Când le-a trecut prin păr o boare.

Cheliţi de coame seculare,
Copacii, frunzei ducând dorul ,
La nunta plopului ce-şi are
Mireasă iarna, dau onorul.

Mireasa vine-ntr-o trăsură,
Pe capră-i Crivăţ, iară surii,
O trenă albă de velură
Podoabă pun pe cap naturii.

Mesenii îmbrăcaţi în negru
Se-nclină-n vânt, la o adică,
Păstrându-şi aerul integru
În faţa iernii, nu abdică.

Prin codru trece-un grup de ciute
Ciulind urechile la nuntă,
Iar plopul, iernii să-l ajute
Îi spune cu o voce-nfrântă:

- De vrei să-mi fii soţie mie,
Împacă-te cu bunul soare,
Ca frunze în copaci, o mie,
Să pună-n cap la fiecare.

17 Noiembrie 2008

M-am născut toamna, o frunză căzută în cea dintâi zi a lunii noiembrie în braţele mamei. Am trăit, am crescut în praful de cărbune, înconjurată de munţii care păreau a deveni, în imaginaţia mea de copil, o cetate care ne apăra de lumea rea din jur. De mic copil, simţeam că sunt privită altfel când se afla că sunt din Valea Jiului, de parcă locul acela era încă de la început blestemat.
Despre mineri se spun multe şi multe din cele spuse sunt vorbe în vânt… am început să scriu pentru ei, pentru a le aduce în ochii trişti o rază de soare, de speranţă, care să le lumineze calea spre adâncul pământului… când în 1999 mi-a apărut primul volum de versuri, aveam 12 ani. Atunci, oamenii de la mina Livezeni au hotărât să adune banii necesari publicării. Acest fapt îl povestesc doar pentru a arăta că nu toţi oamenii din Vale sunt înapoiaţi, proşti sau fără pic de cultură, cum au fost deseori caracterizaţi pe nedrept…
Pentru ei, ziua şi noaptea devin noţiuni abstracte, pentru ei întreaga viaţă este ascunsă în întuneric, până şi soarele ajunge în Vale printr-o pâcla de praf de huilă…
Şi mina e crudă, asemenea unui tigru, care odată ce a gustat carne de om, devine din vânat, vănător. Destinele par să se repete, vieţile sunt doar o monedă de schimb între oameni şi natură, între oameni şi întuneric, între oameni şi Dumnezeu.
Pentru ei, şi de dragul lor, am încercat să îmi reprezint Valea, astăzi a Plangerii… în 15 noiembrie, mina din Petrila şi-a primit tributul, limbile Infernului s-au descătuşat pentru a răpi 12 suflete, 12 taţi, 12 soţi, 12 mineri. În asemenea momente realizĂm de fapt ce echilibru fragil este Între azi şi mâine…
Am scris poeziile acestea cu durere şi tristete în suflet, amintindu-mi de momentele pline de spaimă, când sirena minei adună la poarta sa mii de suflete, atunci când anunţă o nouă explozie, un nou accident… sunetul ei îmi bântuie acum amintirile… şi gândul la cele 12 suflete care de acum s-au achitat de târgul făcut cu adâncurile şi tenebrele minei.

Plângând Doamne

Tu, Doamne, din văzduhuri coboară printre noi!
Suntem împovăraţi de lipsuri şi nevoi
Şi greu ne este Doamne să nu avem lumină
Decât a Ta iubire când coborâm în mină.

De-atât amar de vreme din ceruri ne-ai vegheat
Şi candelele sfinte alăturea ne-au stat.
La ceas de rugăciune, cu capete plecate,
Te mai rugăm o dată să ne aperi de noapte.

Cărbunele şi munţii în suflet stau săpate,
Credinţa şi iubirea stau martori de dreptate
Şi-n mare mila Ta spre ceruri au pornit
Încă din începuturi ortacii ce-au murit.

Şi pentru ei mă rog, ca şi pentru cei vii,
Pentru bărbaţi sau fraţi, părinte sau copii
Care-n străfund de mină doar mila Ta o cer.
Doamne, plângând te rog să-i aperi pe mineri!