Arhivă pentru ‘numărul 25’

Camelia Ciobotar

Din flori de iasomie te respir, bunico,
Şi-n marea gândurilor tale lung privesc,
Se stinge-ncet blânda-ţi lumină
Şi văd un început… de infinit ceresc…

Mă strângi la piept, izvor de veşnicie,
Aripi de înger sunt palmele tale,
Mă rog tăcut să-mi vii în amintire,
Când fi-vei, draga mea… numai petale…

Marcel Cuperman

Pe un gherghef udat de lacrimi,
În casa vocilor tăcute,
Te văd ţesând goblen de patimi,
Cuprinsă-n visele pierdute.

Feciorul ţi-a plecat în lume,
Ursit de ţinta vieţii sale,
Degeaba-i strigi iubitul nume,
Că te-a uitat, şi plângi cu jale.

Mulţimi de cruci, pe pânza deasă,
Într-un tablou se întretaie,
Iar un păianjen sus, în plasă,
Adânc veghează în odaie.

Ai ochii slabi de plânsuri multe,
Şi aţa-n ac nu vrea să treacă.
Îţi chemi păianjenul s-asculte
Povestea vieţii ce te-neacă.

Şi-ndemânatic, cum i-e firea,
Un fir de-al lui îţi va întinde,
Ca tu să-ţi depeni amintirea
Ce-n mreje negre te cuprinde.

………………………………….

În casa şoaptelor duioase
O mamă îşi aşteaptă fiul,
Iar pe goblenul de mătase
Păianjenul îşi toarce firul.

19 Octombrie 2008

Ionuţ Caragea

„Înţeleptul de la ora de ceai” de Matei Vişniec este unul dintre cele mai „rafinate” volume de poezie pe care editura Liternet le pune gratuit, sub format electronic, la dispoziţia cititorilor (http://editura.liternet.ro). Volumul este structurat în trei părţi: „Viaţa arhaică”, „Viaţa simbolică” şi „Viaţa concretă”.

În prima parte, după o probă poetică testimonială – „Fuga”, Matei Vişniec îşi începe periplul meditativ-filosofic avându-l ca martor pe îngerul său. Bucata aceea de pâine la care îngerul nutreşte este aidoma hranei spirituale a poetului: poezia.

Valenţele cuvintelor, dedublarea sensurilor, sunt caracteristici predominante ale creaţiei: „femeia uriaşă punea capcane / pentru peştele prost şi gras”- „Femeia uriaşă”. Pot spune că autorul prezintă deosebit de subtil erosul şi thanatosul pe fondul unor imagini (texte) suprapuse, asemenea palimpsestului.

În „Viaţa simbolică”, „poemul care se citeşte pe sine” este o entitate de sine stătătoare, apărută de nu se ştie unde, de nu se ştie când. Întoarcerea către origini, căutarea unui sens, a unei înţelegeri a genezei poemului (şi nu numai) duce, inevitabil, la dispariţia sa. Însă ceva/ cineva anume se împotriveşte cuvintelor ursitoare: „ai să dispari/ ai să dispari pentru totdeauna/ urlă cuvintele care au mai rămas necitite/ n-are niciun rost să dispari/ îi şopteşte poemului/ duhul poemului, speriat, zbârcit ca o lămâie.”

Golirea de cuvinte a poemului este precum golirea de sentimente a unei fiinţe. Chiar dacă nu întotdeauna ceea se simţim este echivalentul a ceea ce facem, chiar dacă acţionăm în ciuda moralităţii, a adevărului, trecând prin această stare de „vidare”, „de gol în suflet”, salvarea este întotdeauna spirituală. Degeaba există „nebunia poemului”, „înţelegerea sinelui” dacă nu există purificarea, în cazul de faţă, „albul care se întinde peste tot”.

Într-o scriere (lume) încărcată de simboluri examinatoare/ constatative precum „ora exactă”, „ciclopul”, autorul este martorul unui „sfârşit de secol” în care „orbul trecea pe stradă cu luneta la subsuoară”. Pentru ca apoi, profetic şi fatalist, să declare: „există o moarte sigură moartea prin/ cuburile inexistente de gheaţă/ există o ieşire sigură din univers ieşirea/ prin gura neagră a cuvântului univers (Ieşirea prin gura neagră a cuvântului).

În „Viaţa concretă”, revenirea la concret este realizată din perspectiva sumbră a omului singur, prin evocarea locurilor familiare: oraşul, străzile, autobuzele (călătorie pe axa spaţiu/ timp). Pentru ca în final, „după o zi călduroasă de toamnă”, „după o plimbare cu trenul”, autorul revine la „adevăr, bine şi frumos”, în „camera cu ferestre deschise”, „cu hainele încuiate în dulap”, în timp ce „duşmanii” săi (iertaţi), mor de bătrâneţe prin paturile lor.

„Înţeleptul de la ora de ceai” încheie epic finalul acestui ciclu şi al volumului. Întoarcerea către sine, către adânca şi hieratica stare de singurătate, este concluzia înţeleaptă a poetului: „Ce se vede acolo, striga mulţimea adunată în faţa ferestrei// înţeleptul privea nemişcat în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii/ şi striga spre strada pustie:/ chiar acum/ se vede sângele lucitor al materiei/ cum se ridică la suprafaţă.”

Geo Vasile

Geo Vasile ne propune o selecţie riguroasă de 100 de prozatori şi eseişti aleşi din întreaga istorie a literaturii. Elementul inedit, provocator şi inevitabil în acest context este selectarea şi plasarea, evident justificată, a unor redutabili prozatori şi eseişti români în contextul generos şi selectiv deopotrivă al concertului universal al literaţilor. Astfel, alături de autori precum Paul Auster, Saul Bellow, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, Henry Miller, Philip Roth etc, sunt aşezaţi Nicolae Breban, Augustin Buzura, Petru Cimpoeşu şi mai tinerii săi colegi; argumentaţia adusă în arena de litere de istoricul şi criticul literar Geo Vasile fiind una perfect justificată, iar criteriul de selecţie-unul atotputernic. Valoarea. (textul aparţine editorului)
Cartea are 466 p. şi a apărut în octombrie 2008.

INDEX GENERAL DE AUTORI

Adrian Alui Gheorghe
Aharon Appelfeld
Constantin Arcu
Valeriu Armeanu
Vasile Andru
Paul Auster
Paul Eugen Banciu
Alessandro Baricco
Cezar-Paul Bădescu & C.
Nicolae Bârna
Saul Bellow
Rodica Braga
Nicolae Breban
Adolfo Bioy Casares
Augustin Buzura
Italo Calvino
Raymond Carver
Petru Cimpoeşu
Barbu Cioculescu
Alexandru Ciorănescu
J.M. Coetzee
Grigore Cojan
Victoria Comnea
Dan Alexandru Condeescu
Titel Constantinescu
Julio Cortazar
Ileana Cudalb
Michael Cunningam
Gil Courtemanche
Sami Damian
Erri De Luca
Daniel Dragomirescu
Umberto Eco
Alexandru Ecovoiu
Mircea Eliade
Mihai Eminescu (proză tradusă în italiană)
Raymond Federman
Adrian Frăţilă
Carlos Fuentes
Gabriel Garcia Marquez
Nadine Gordimer
Alain Gavriluţiu
N. Georgescu
Mihai Giugariu
Gelu Ionescu
Yasunari Kawabata
Ion Lazu
Florin Lăzărescu
Mario Vargas Llosa
Tania Lovinescu
Amin Maalouf
Bernard Malamud
Norman Manea
Emil Manu
Paolo Maurensig
Margaret Mazzantini
Mihail Mihailide
Henry Miller
Marin Mincu
Yukio Mishima
Haruky Murakami
Alvaro Mutis
V.S. Naipaul
Dumitru Nicolcioiu
Tim O’Brien
Nicolae Oprea
Jean d’Ormesson
Amos Oz
Martin Page
Anne Parlange & Vincent Lestréhan
Pier Paolo Pasolini
Anatolie Paniş
Dumitru Radu Popescu
Ion Popescu-Topolog
Valentin Protopopescu
Mario Puzo
Pascal Quignard
Lucian Raicu
Iuliu Raţiu
Laura Restrepo
Philip Roth
Mirela Roznoveanu
Mihnea Rudoiu
Salman Rushdie
Doina Ruşti
Sebastian Sârcă
Michel Schneider
Luis Sepulveda
Maria Grazia Siliato
Dumitru Stăniloaie
Lidia Stăniloaie
Florin Şlapac
Valentin Taşcu
Stelian Tăbăraş
Michel Tournier
Marius Tupan
Lucia Verona
Ion Vianu
Lauren Weisberger
Banana Yoshimoto

Adriana Neacşu

În noaptea asta n-am să plec, iubite,
Ia! Cine-ţi bate-n poartă? Fugi de-ncui!
Şi-acum închide ochii, dormi cuminte,
De noi să-şi pună lumea pofta-n cui!

Dă-mi tâmpla caldă să-ţi sărut sfioasă,
Ia dorul tău şi fă-mi-l căpătâi,
La sân apleacă-ţi fruntea neguroasă
De nouri să o cern şi s-o mângâi.

Îmi suflă vântul doruri la fereastră
Dar n-am să plec, rămân să te veghez
Chiar aşteptarea-mi de-o să-ncărunţească,
Din somnul tău cu vis, nu te trezesc.

Eu n-am să plec, iubite-n noaptea asta.
Tu dormi, ursita-ţi de neghin-o cern
În neguri o arunc şi-nchid fereastra,
Din ea să nu rămână nici un semn.

Acum ţi-i parcă mai senin şi visul.
În noaptea asta dormi, eu nu mai plec,
Am depărtat de tine tot abisul.
Cu zorii zilei, spre uitare trec.

Elena-Simona Popescu

După trei zile trei nopţi încă ne mai consumăm gripa
diluând-o între cana cu ceai şi sărutul fără miros
amândoi în toamna asta amară
ne refacem în carantina sufletelor grizonate
de frig
de secundele care se-aruncă din urmă înainte
pe jumătate moarte
de uimirea cu care frunzele pământii de-acum
privesc de jos în sus dintr-o perspectivă finală
de toate lucrurile
pe care le purtăm în sacii vieţilor noastre
şi care ne apasă oasele calcinându-le
în dureri fără leac

amândoi ne croşetăm unul pe altul
într-o îmbrăţişare care ţine de cald până la anul
pisicile noastre miorlăie de foame
pândesc salvează casa
noi am uitat ne-am luat cu toamna
ne punem problema căldurii consumului de curent
anticipăm furtuna facturilor umflate
cauza viitoarelor nevroze
vom lătra unul la altul până-n primăveri
când ne va reveni mirosul

hai să ne toarcem iubirea
amorţind gâturile cu miere şi compot de gutui

Ioan Crişan

Să fii un adevărat ofiţer al armatei române şi un bun profesor la liceul militar, este într-adevăr ceva, dar să mai fi şi un adevărat om după toată perioada terorii sovietice de la noi, apoi a comunismului îndobitocit de doctrina grea şi a politrucilor care nu ştiau să se semneze, este ceva! Îmi amintesc că am avut în copilărie un vecin, tatăl prietenului mei Pupu, viitorul pictor Atanase Marius care a emigrat în Canada, şi nu mai ştiu nimic de el. Vecinul nostru, un om foarte serios şi corect, era salutat de toată lumea:

- Bună ziua, domnule colonel!

Nu i s-a spus de vecini tovarăşul colonel niciodată, dar el saluta zâmbind trist printr-o înclinare a capului şi îşi vedea de drum spre o bibliotecă din oraş, unde a fost repartizat să lucreze după ce a fost trecut în rezervă, după război, de regimul de atunci. El, un valoros ofiţer al armatei române, un militar ajuns colonel la nici 35 de ani, probabil prin Rusia şi mai apoi prin Ungaria sau Tatra, unde l-a dus războiul la care a participat şi ţara sa, a fost trimis într-o bibliotecă rece. Mereu era îmbrăcat foarte corect, şi avea mersul la fel de milităros ca şi atunci când era în uniformă. La vremea aceea nu înţelegeam de ce era mereu trist, pe urmă, după ce am mai crescut, îl priveam cu alţi ochi, iar acum, îmi amintesc cu drag de el.

Şi gândul mă duce la colegul meu de la cenaclul George Topârceanu, colonelul Aurel Domide-Şănţanu. De fapt, numele domnului colonel este doar Aurel Domide, Şănţanu vine de la denumirea satului natal, satul Şanţ, din judeţul Bistriţa-Năsăud. De multe ori am povestit cu el, şi am rămas surprins de dragostea cu care vorbea despre satul natal sau despre muncile ţăranului. A vrut soarta să rămână orfan de mamă încă de mic copil, cred că de la vârsta de şase ani, şi a trebuit să lase joaca de copil ca să pună mâna pe unelte, pentru a-şi ajuta tatăl şi familia. Copilărie grea, dar prin care s-a călit în viaţă.

- Am mai crescut şi trebuia să trag coasa în rând cu cei mari!

Ascultând cum vorbeşte, vedeam cu ochii minţii un şir de cosaşi care culcau iarba, iar printre ei un copil mai răsărit care nu rămânea în urma celorlalţi nici cu un pas. Mi-a povestit cum într-un an, pe la 14 ani, a rămas singur să hrănească oile şi vitele pentru toată perioada iernii. Familia avea, la aproape un kilometru de sat, pe un deal, între livezi, o căsuţă cu o sobă, o masă şi un prici pentru dormit. Mai aveau acolo staule pentru animale, o şură cu fân şi căpiţe.

- Acolo, departe de sat, am stat o iarnă întreagă să văd de animale. Cu greu putea cineva să ajungă cu mâncare la mine, aşa că m-am obişnuit să mă gospodăresc singur. Aveam cu mine mai multe cărţi de la fratele mai mare…

Se pregătea, fără să ştie, pentru viitor! Tatăl său s-a recăsătorit, pentru că trebuia să ducă cineva gospodăria, şi pe lângă primii doi copii au mai urmat încă cinci. În gândul său, Machedon Domide-tatăl, i-a hotărât soarta lui Aurel, cel de-al doilea fiu din prima căsnicie. Deşi învăţa bine la şcoală şi era printre premianţi, Aurel va urma cursul firesc, adică va rămâne în sat, va avea gospodăria şi familia pe care şi-o va întemeia când va sosi momentul şi va fi un om de frunte pentru comunitatea lor sănătoasă. Dar planul tatălui a rămas doar plan, pentru că şi al doilea lui fiu, ca şi primul, a urmat cariera militară. Cel mare şi-a încheiat cariera colonel-inginer, iar colegul meu de cenaclu s-a pensionat colonel-profesor. Îmi povestea cu privirea plecată undeva în trecut, cum pentru examenul la liceu a trebuit să-şi mintă tatăl că are de făcut câteva analize la oraş. A reuşit la examenul de admitere în liceu al doilea, apoi, în timpul şcolii, i-a fost mereu frică să nu vină tatăl după el şi să îl ia acasă.

- M-am întors în sat ca tânăr locotenent şi eram privit ca un domnişor, de parcă nu aş fi fost tot eu, Aurel al lui Machedon Domide. O femeie în vârstă de la noi, mătuşa Floarea, s-a apropiat cu intenţia să îmi pupe mâna şi eu am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat obrajii cu drag:

- De ce vrei să faci asta mătuşă, doar sunt tot eu, Aurel!

În suflet a rămas tot timpul acelaşi fiu de ţăran şi e mândru de asta. Dorea să stea de vorbă cu oamenii, aşa că a intrat în cârciuma satului. Cum a păşit în încăpere, s-a făcut deodată linişte, şi toţi cei de acolo îşi priveau stingheri ţoiul cu rachiu sau halba de bere. Cârciumarul i-a şters repede şi slugarnic un scaun la o masă mai retrasă, dar tânărul nu s-a aşezat singur la masă, a luat loc între oameni şi le-a oferit un rând de băutură. Limbile s-au dezlegat dintr-o dată, iar cei de acolo şi-au dat seama că lângă ei nu era un tânăr ofiţer al armatei române, era tot consăteanul lor, feciorul lui Machedon, care a fost şi el militar la timpul său, şi atunci când a fost lăsat la vatră, după marele război, a fost înaintat sub-locotenent. Acum, vă puteţi închipui cu câtă mândrie îşi privea el fiul, dar şi cât de mirat a rămas când acesta i-a spus:

- Tată, să îmi faci mie o coasă aşa pe mâna mea, să o am atunci când mai vin pe acasă. Aia să fie numai coasa mea!

- Dar tu eşti ofiţer, Aurele, tu ai o carieră frumoasă înainte, nu mai trebuie să intri între cosaşi!

- Ba am să intru între cosaşi, tată, de câte ori voi veni acasă… Eu nu m-am rupt de sat niciodată şi nici nu mă voi rupe!

Nu s-a rupt de satul Şanţ, ba mai mult, după pensionare, când s-a hotărât să publice în revista Rapsodia, de pe lângă centrul militar din Sibiu, şi, mai apoi, să scoată primul volum de versuri, şi-a adăugat la nume şi Şănţanu, asta ca să se vadă cine şi de unde este. De-a lungul timpului a adunat amintiri frumoase, parte din liceele militare, unde a predat istoria, parte din viaţa de familie sau locurile pe unde l-au dus paşii ca pescar înrăit, şi toate aceste amintiri sunt deja scrise sau îşi aşteaptă rândul să fie puse pe hârtie. Poeziile colonelului meu sunt foarte frumoase, poezii lirice, din care cel mai mult se simte ţăranul de acasă, natura, părintele sau îndrăgostitul.

Viaţa nu i-a fost mereu lină, s-a lovit şi de ticăloşia unor comunişti prea zeloşi, care nu ştiau să aprecieze un ofiţer capabil şi un profesor cu înclinaţii, dar copilul rămas orfan de mic, devenit bărbat de foarte tânăr, a ştiut şi a putut să învingă, asta pentru că s-a călit în vatra satului său drag. Bărbatul din el nu a putut fi învins şi nici acum nu poate fi învins de trecerea anilor. Colonelul în rezervă, profesorul de istorie, poetul, omul Aurel Domide-Şănţanu are cu ceva peste frumoasa vârstă de 70 de ani şi cu toate acestea încă nu crede că a sosit tipul să iasă în parc şi să privească melancolic la porumbei. Este activ la cenaclul din a cărei conducere face parte, este activ pe lângă cercul militar, conduce foarte bine o maşină puternică şi frumoasă, scrie şi mai face ceva care m-a uimit: repară câte un gard mai şubred, culege fructe sau trage coasa în curtea şi grădina domniei sale din satul Cacova, unde şi-a cumpărat o casă superbă. Cunosc această casă deoarece am locuit în ea o lună jumătate, când l-am ajutat să o repare şi i-am zugrăvit-o, iar Camelia, soţia mea, i-a redecorat o cameră după model ţărănesc. Pot să spun că şi eu, un orăşean leneş, m-am îndrăgostit de acea casă şi de satul Cacova, unde mi-am lăsat o fărâmă din suflet. Încă de când am fost cu el prima dată să văd casa, s-a oprit la colţul uliţei şi a privit faţada albastră mai mult de un minut. M-am retras cu un pas, lăsându-l să privească netulburat şi când s-a întors spre mine cu un zâmbet, l-am văzut că este fericit. După ce a descuiat poarta şi am intrat în curte, l-am auzit că salută respectuos şi l-am întrebat mirat:

- Pe cine salutaţi, domnule colonel, pentru că, în afară de noi, nu este nimeni!

- Salut strămoşii care au locuit aici! mi-a spus emoţionat.

La intrare în casă a urmat acelaşi ceremonial cu salutul dat celor care au fost. Acum nu mă mai mir, pentru că nu a trecut decât o zi şi o noapte de când locuiam şi lucram acolo, ca să îi simt şi eu pe cei care au fost. Îi simţeam buni şi blânzi, şi mai apoi, nu m-am mai mirat că, la fel ca şi stăpânul casei, vorbeam cu ei ziua sau noaptea. A fost un timp de vis cât am stat şi am lucrat acolo. Colonelul venea în sat la două-trei zile, să vadă cum avansez cu lucrul şi de ce mai am nevoie. Întotdeauna îl auzeam cum salută la intrarea în curte şi, apoi, la intrarea în casă. Nu saluta băţos, ca un militar, saluta ca un ţăran abia întors de la câmp:

- Ziua bună la dumneavoastră, cei ai casei!

Apoi îl vedeam cum priveşte bucuros peste tot. Nu se ferea că îl văd eu cu câtă pioşenie şi dragoste mângâia fiecare obiect vechi al casei. Îmi vorbea despre satul Şanţ, dar şi despre satul Cacova sau Fântânele, după denumirea nouă, şi îmi vorbea despre livada de la Sibiel. Pe acea livadă a primit un preţ foarte bun de la cineva care vroia să construiască, dar i-a respins oferta.

- Este o livadă, şi aşa va rămâne! Am trecut-o pe numele copiilor mei, dar cu o singură condiţie, să nu se vândă cât timp trăiesc eu. Un loc frumos ca acesta nu are valoare în bani…

Colonelul Domide investeşte mult în casa de la Cacova. Învesteşte şi bani, dar cel mai mult investeşte suflet. Când merge acolo, şi îşi priveşte casa, şura, poarta de la intrare, pomii roditori, tufele de coacăze sau de zmeură, trandafirii, redevine ţăranul care a fost întotdeauna, şi de care este atât de mândru. Este foarte grijuliu cu tot ce are în casă, dar este grijuliu şi cu pomii din curtea casei şi din grădină. Cred că vorbeşte şi cu merii, cu perii sau cu viţa de vie, care îi dăruiesc roadele lor gustoase. Nici nu pot gândi că acest om ar putea fi altfel. Nu este nici urmă de falsă laudă în vocea sa atunci când spune:

- Sunt fiu de ţăran şi nu mă feresc! Prin asta am crescut drept şi am rămas drept întotdeauna…

În timp ce mai aveam de lucru la exteriorul casei, domnul colonel, împreună cu soţia, au plecat la odihnă şi tratament la Olăneşti. Vorbeam des la telefon şi mă întreba despre starea vremii, despre mersul lucrării, despre casă, dar şi despre fructe. Era nerăbdător să se întoarcă din staţiune şi să poată veni mai repede la Cacova. Timpul a trecut, vacanţa s-a terminat, iar colonelul Domide a sosit într-o zi pe la ora 15, aşa cum ne-am înţeles la telefon. Ne-am pupat pe obraz, aşa cum am făcut de multe ori când ne revedeam, apoi, după ce i-a salutat, ca de obicei, pe toţi cei care au locuit în casă, a privit camera aranjată de soţia mea, a privit casa peste tot şi, în timp ce gusta o boabă de strugure, mi-a spus:

- Este aşa cum mi-am dorit! Iubesc această casă cu amintirile şi strămoşii ei…

Am povestit încă două ore, şi ce am avut cu mine, scule, calculatorul la care am mai scris câte ceva noaptea şi câteva haine, am încărcat în maşina colonelului şi am plecat spre casă. Nu mi-am luat rămas bun de la cei de acolo şi de la casă, pentru că de acum trebuie să revin mereu acolo, în acel sat frumos şi liniştit.

Eu, un simplu zugrav, am avut norocul să fiu aproape, să îl cunosc destul de bine pe acest om. Am avut bucuria să îi fiu alături uneori şi să îi simt căldura sufletului şi nobleţea. Sunt sigur că dacă dintr-o cauză sau alta ţara ar fi în pericol, şi la această vârstă nu ar şovăi să schimbe haina obişnuită cu tunica ostăşească. Pentru asta şi pentru alte o sută de motive, pentru mine va rămâne mereu colonelul ţăran, cum îi spun eu în gând, cu respect. Întotdeauna când ne întâlnim, îmi vine să îl salut:

- Să trăiţi, domnule colonel, soldatul Crişan… vă admiră!

Adriana Gheorghiu

Bine. Atunci, am să-ţi spun povestea cu bostanii şi rândunelele, că tot este mâine Thanksgiving.
Fereastra de la dormitorul lui Matei era deschisă, aşa că rândunica, din copacul de lângă casă, putea să-l audă pe băieţelul de cinci anişori plângându-se ursuleţului de pluş:
-Tu ştii, dragă ursuleţule, că anul ăsta nu o să avem bostani galbeni de Thanksgiving, aşa cum am avut în fiecare an. Tata a trebuit să se ducă departe, peste ocean, s-o vadă pe mama lui bătrână. Şi mai ştii ceva? La grădiniţă, toţi copiii au să vorbească numai despre bostanii din curţile lor. Mi-aduc aminte cum Toma zicea că bostanii din faţa casei lui sunt aşa de mari, că ajung până la fereastră. Apoi, Dragoş spunea că tatăl lui a adus acasă un bostan cât roata carului. Tu ştii ce înseamnă cât roata carului? Nici eu n-am ştiut, dar l-am întrebat pe tata: înseamnă foarte mare, foarte mare…
Dar nu-i nimic. La anul, tata va fi acasă, şi o să-mi aducă şi mie un bostan cât roata carului, ..….iar eu promit să fiu cuminte şi să merg la culcare la timp.
Rândunica asculta, şi îi părea rău pentru Matei. Tare mult ar fi vrut să-l ajute! A mai stat ea o clipă pe crenguţa cu frunzele roşii, gătite de toamnă, şi numai ce s-a repezit la celelalte rândunele, din copacul cu frunzele galbene. Au ciripit cât au ciripit între ele şi numai ce şi-au luat zborul toate odată. Când au trecut pe lângă fereastra lui Matei erau ca un nor zburător, şi aşa şi s-au pierdut în zare.
Matei şi-a stins veioza şi, oftând, i-a mulţumit ursuleţului că i-a ascultat micul lui necaz, şi i-a urat “Noapte bună”
A doua zi era Thanksgiving. Când Matei s-a trezit, s-a dus la baie, s-a îmbrăcat pentru micul dejun, dar de grăbit nu se grăbea să coboare în bucătărie, unde îl aştepta mama. Încă mai ofta…
Şi cum păşea el încet pe trepte, numărându-le în gând, numai ce vede ceva auriu-gălbui în dreptul fereastrei de la sufragerie. A sărit la geam mai mai să se împiedice. Da. Un bostan auriu-gălbui, şi mare cât roata carului !
- Mamă! Mamă! Ai văzut? S-a întors tata?
- Nu, tata nu s-a întors.
- Dar atunci cum se face că avem un bostan aşa de mare şi de frumos?
- Sunt chiar mai mulţi în grădină, dacă îţi pui vesta pe tine şi te duci să vezi.
Matei s-a repezit la vestă, apoi la uşă, şi apoi direct în grădină.
- Mamă, să ştii că ăştia sunt nişte bostani năzdrăvani, de-au venit singuri. Ce mulţi sunt şi frumoşi! Uite ăsta are obrajii ursuleţului meu de pluş! Şi ăsta are umerii viteazului din poveste! Stai să-i număr si apoi vin să beau laptele…Dar ce se aude?
- Rândunelele, Matei. Ele, rândunelele îţi spun ceva. Ascultă!
- Cum? Rândunelele îmi spun mie ceva?
Atunci, toate crenguţele copacului cu frunze galbene s-au aplecat, şi rândunelele s-au aşezat pe bostanii din grădină şi, ciripind, i-au povestit lui Matei cum l-au auzit seara trecută vorbind cu ursuleţul de pluş, şi cum, impresionate, au mers să-l convinga pe bătrânelul din satul vecin să aducă toţi bostanii ăştia frumoşi în grădina lui Matei. Şi pentru că ele sunt mici, le-a ajutat şi mama.
- Chiar şi eu v-am ajutat, mai ţineţi minte? se aude vocea celei mai mici rândunele, cea care se aşezase pe bostanul mare cât roata carului.
A doua zi, la grădiniţă, Matei le-a povestit lui Toma şi lui Dragos depre bostanii lui, dar şi despre rândunelele cele năzdravane.

Noapte bună, Ştefan!

Maria Mezei Pandele

Banala speranţă simplifică totul,
arzând mocnit iubirea,
care se stinge încet
ca o fiinţă muribundă.

Sorb cu sete neîmplinirea
ca o otravă dulce,
privirea tremurândă alunecă
într-un vis pierdut,
într-o lume pierdută-n nemurire.

Banala speranţă luptă
cu realitatea crudă,
învinsă şi tristă,
iar moartea-i răsfaţă
neconsolatele-i visuri.

Banala speranţă se risipeşte,
iar eu cad în prăpastia
întunecată şi rece,
simţind în adâncimea-i,
fiorul morţii ce tainic mă cuprinde.

Elena-Simona Popescu

nu acum
încă puţin
vreau aici
aproape aproape
de pulsurile care ţipă de viaţă
vreau să calc din culoare-n culoare
tăvălind lumea pe piele în păr între palme
adulmecând mierea parfumului tuturor
cu zâmbetul descompus
undeva între ochi şi colţul gurii
prefăcându-mă că nu văd frica
când îmi arunc ochii în Dumnezeu
aşa cum fug copiii ruşinaţi la mamele lor

încă puţin
să-i dau durerii brânci afară din mine
să te umplu din tălpi până-n creştet cu iubire
ca pe-o găleată cu nisip

încă puţin
aerul crud intră de-a valma-n plămâni
ca-ntr-o gogoşerie