Şi-n astă toamnă îngerii pictează
Cu aur frunzele în zborul lor,
Iar nori întunecaţi cerul brăzdează
Asemeni stolului aflat în zbor.

Pe ramuri fructele stau pârguite
Şi-aşteapt-al mâinilor frenetic zbor.
Două guriţe zâmbesc, pregătite
Să guste din preasfânt nectarul lor.

Poznaşi, un băieţel şi o fetiţă
Ar vrea s-ajute dar, vedeţi… nu pot!
Chiar cocoţaţi aşa, pe o lădiţă,
Au doar un metru cu pantofi cu tot.

În ochii lor e însă primăvară!
Şi păsările se opresc din zbor
Întrebându-se iar, a câta oară:
„E toamnă? Sau ne-a păcălit un nor!?

Din piatră rece de bazalt
Străduţe urcă-n vechea urbe,
Cad rupte-apoi dinspre înalt
Şi pier tăcute-n linii curbe.

Triunghiuri paşii-mi împletesc,
Pe cercul vieţii cad secante
Când radicalii îmi vorbesc,
Păşesc străin pe străzi, andante.

Pătrat am capul, îl duc greu,
O sferă vidă-n loc de creier,
Nici nu mai ştiu cine sunt eu
Şi-n care spaţii mai cutreier.

Puncte se-nvârt în propriul eu,
Iar unghiuri drepte mă-nconjoară,
Am o-ntrebare-n gândul meu,
Unde e lumea de afară ?

Am uitat. Am uitat să mai fiu măcinat de
tristeţe sau de bucurie. Am căscat şi dimineaţa, şi la amiaz’..
Seara, când artificiile îi mai
luminau bărbia şi faţa, căscam
împreună. Asta am învăţat cel mai bine
să facem – execuţia este perfectă,
trosnetul fălcilor este în tandem …

Ierburile şi vântul printre frunze inventate cândva de noi sunt pământ
de flori. Iar eu stau aici şi-mi răsucesc pe toate
părţile carcasa. Şi atât.

ciupind coarde de şovăitoare ape,
luna
seceră
scântei din pietre:
nisipul alunecă printre degete.

tânguirea saxofonului în tunică ochilor
orizonturi deschide,
în timp ce
pe acoperiş
pisica
o ia drept oglindă.

**Semiluna**

copaci,
în crengile voastre
luna
fluturi de cântece cloceşte!

naştere,
unde îţi duci rădăcinile?
în ce pământuri
inimă mea va auzi baladele nopţii?

**Copaci**

luna
reface drumul înapoi spre casă,
prin albii secate de râuri.

oglinda reflectă înrădăcinata tăcere din florile galbene de ruscuţă.

arinul se-apleacă să-i sărute dulcea seninătate
pătată doar de respiraţia crinilor de pădure.

ienupărul poartă pe ramuri ace de lumină;
pe cetini stele se inchină.

de pe lângă garduri de răchită
adună
bujori cu buzele arse de secetă.

în undele lacului,
vântul
admiră o faţă sclivisită de ţigancă.

Corăbii în zare, pescăruşi pe ţărm,
Perle în scoici, valuri stinghere,
Briza de seară, atingeri efemere,
Te strig, eşti departe, pe celălalt ţărm…

Paşi pe nisip, luminile oraşului,
Trecători grăbiţi, reclame discrete,
Femei de mult apuse, ce fost-au, cândva, fete,
Te strig, eşti departe la porţile cerului…

Pescăruşi în zare, corăbii la ţărm,
Valuri în scoici, perle stinghere,
Atingerea de seară, brize efemere,
Ai venit, eşti aproape cu mine pe ţărm…

Lumini pe nisip, paşii oraşului,
Reclame grăbite, trecători discreţi
Ce sorb din pahare licori pământeşti,
Ai venit, eşti cu mine la porţile Cerului…

Cluj-Napoca, 8 noiembrie 2006

nu certa vânturile mele aducătoare de noroc
binele verde ce-ţi albeşte frumos ochii
limpezind inima în izvoare
ca tu să poti zâmbi din nou, a viaţă,
norocul meu nu-l călca sub tocurile lor idioate
sub cerul fiţelor primare,
nu certa violetul meu de neînţeles
vioiul din ochii mei ce râd când se apropie seara, cu tine
norocul meu din vene intern, ce fremătând
îţi deschide viaţa din pântec
dincolo de eul pitit de alţii pe retina ta orbita
bătând vânturile, adevărul
ţi-aş fi dat un punct sigur de sprijin
de mult
în tine însuţi.

aş dezlega ţiglele casei
să-i las pe toţi să se termine într-un zbor.

fermenti-bacovia-piombo

fermenti_marino-piazzollai-fiori-del-dolore

fermenti-eminescu-iperione

Din flori de iasomie te respir, bunico,
Şi-n marea gândurilor tale lung privesc,
Se stinge-ncet blânda-ţi lumină
Şi văd un început… de infinit ceresc…

Mă strângi la piept, izvor de veşnicie,
Aripi de înger sunt palmele tale,
Mă rog tăcut să-mi vii în amintire,
Când fi-vei, draga mea… numai petale…

Pe un gherghef udat de lacrimi,
În casa vocilor tăcute,
Te văd ţesând goblen de patimi,
Cuprinsă-n visele pierdute.

Feciorul ţi-a plecat în lume,
Ursit de ţinta vieţii sale,
Degeaba-i strigi iubitul nume,
Că te-a uitat, şi plângi cu jale.

Mulţimi de cruci, pe pânza deasă,
Într-un tablou se întretaie,
Iar un păianjen sus, în plasă,
Adânc veghează în odaie.

Ai ochii slabi de plânsuri multe,
Şi aţa-n ac nu vrea să treacă.
Îţi chemi păianjenul s-asculte
Povestea vieţii ce te-neacă.

Şi-ndemânatic, cum i-e firea,
Un fir de-al lui îţi va întinde,
Ca tu să-ţi depeni amintirea
Ce-n mreje negre te cuprinde.

………………………………….

În casa şoaptelor duioase
O mamă îşi aşteaptă fiul,
Iar pe goblenul de mătase
Păianjenul îşi toarce firul.

19 Octombrie 2008

„Înţeleptul de la ora de ceai” de Matei Vişniec este unul dintre cele mai „rafinate” volume de poezie pe care editura Liternet le pune gratuit, sub format electronic, la dispoziţia cititorilor (http://editura.liternet.ro). Volumul este structurat în trei părţi: „Viaţa arhaică”, „Viaţa simbolică” şi „Viaţa concretă”.

În prima parte, după o probă poetică testimonială – „Fuga”, Matei Vişniec îşi începe periplul meditativ-filosofic avându-l ca martor pe îngerul său. Bucata aceea de pâine la care îngerul nutreşte este aidoma hranei spirituale a poetului: poezia.

Valenţele cuvintelor, dedublarea sensurilor, sunt caracteristici predominante ale creaţiei: „femeia uriaşă punea capcane / pentru peştele prost şi gras”- „Femeia uriaşă”. Pot spune că autorul prezintă deosebit de subtil erosul şi thanatosul pe fondul unor imagini (texte) suprapuse, asemenea palimpsestului.

În „Viaţa simbolică”, „poemul care se citeşte pe sine” este o entitate de sine stătătoare, apărută de nu se ştie unde, de nu se ştie când. Întoarcerea către origini, căutarea unui sens, a unei înţelegeri a genezei poemului (şi nu numai) duce, inevitabil, la dispariţia sa. Însă ceva/ cineva anume se împotriveşte cuvintelor ursitoare: „ai să dispari/ ai să dispari pentru totdeauna/ urlă cuvintele care au mai rămas necitite/ n-are niciun rost să dispari/ îi şopteşte poemului/ duhul poemului, speriat, zbârcit ca o lămâie.”

Golirea de cuvinte a poemului este precum golirea de sentimente a unei fiinţe. Chiar dacă nu întotdeauna ceea se simţim este echivalentul a ceea ce facem, chiar dacă acţionăm în ciuda moralităţii, a adevărului, trecând prin această stare de „vidare”, „de gol în suflet”, salvarea este întotdeauna spirituală. Degeaba există „nebunia poemului”, „înţelegerea sinelui” dacă nu există purificarea, în cazul de faţă, „albul care se întinde peste tot”.

Într-o scriere (lume) încărcată de simboluri examinatoare/ constatative precum „ora exactă”, „ciclopul”, autorul este martorul unui „sfârşit de secol” în care „orbul trecea pe stradă cu luneta la subsuoară”. Pentru ca apoi, profetic şi fatalist, să declare: „există o moarte sigură moartea prin/ cuburile inexistente de gheaţă/ există o ieşire sigură din univers ieşirea/ prin gura neagră a cuvântului univers (Ieşirea prin gura neagră a cuvântului).

În „Viaţa concretă”, revenirea la concret este realizată din perspectiva sumbră a omului singur, prin evocarea locurilor familiare: oraşul, străzile, autobuzele (călătorie pe axa spaţiu/ timp). Pentru ca în final, „după o zi călduroasă de toamnă”, „după o plimbare cu trenul”, autorul revine la „adevăr, bine şi frumos”, în „camera cu ferestre deschise”, „cu hainele încuiate în dulap”, în timp ce „duşmanii” săi (iertaţi), mor de bătrâneţe prin paturile lor.

„Înţeleptul de la ora de ceai” încheie epic finalul acestui ciclu şi al volumului. Întoarcerea către sine, către adânca şi hieratica stare de singurătate, este concluzia înţeleaptă a poetului: „Ce se vede acolo, striga mulţimea adunată în faţa ferestrei// înţeleptul privea nemişcat în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii/ şi striga spre strada pustie:/ chiar acum/ se vede sângele lucitor al materiei/ cum se ridică la suprafaţă.”

Geo Vasile ne propune o selecţie riguroasă de 100 de prozatori şi eseişti aleşi din întreaga istorie a literaturii. Elementul inedit, provocator şi inevitabil în acest context este selectarea şi plasarea, evident justificată, a unor redutabili prozatori şi eseişti români în contextul generos şi selectiv deopotrivă al concertului universal al literaţilor. Astfel, alături de autori precum Paul Auster, Saul Bellow, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, Henry Miller, Philip Roth etc, sunt aşezaţi Nicolae Breban, Augustin Buzura, Petru Cimpoeşu şi mai tinerii săi colegi; argumentaţia adusă în arena de litere de istoricul şi criticul literar Geo Vasile fiind una perfect justificată, iar criteriul de selecţie-unul atotputernic. Valoarea. (textul aparţine editorului)
Cartea are 466 p. şi a apărut în octombrie 2008.

INDEX GENERAL DE AUTORI

Adrian Alui Gheorghe
Aharon Appelfeld
Constantin Arcu
Valeriu Armeanu
Vasile Andru
Paul Auster
Paul Eugen Banciu
Alessandro Baricco
Cezar-Paul Bădescu & C.
Nicolae Bârna
Saul Bellow
Rodica Braga
Nicolae Breban
Adolfo Bioy Casares
Augustin Buzura
Italo Calvino
Raymond Carver
Petru Cimpoeşu
Barbu Cioculescu
Alexandru Ciorănescu
J.M. Coetzee
Grigore Cojan
Victoria Comnea
Dan Alexandru Condeescu
Titel Constantinescu
Julio Cortazar
Ileana Cudalb
Michael Cunningam
Gil Courtemanche
Sami Damian
Erri De Luca
Daniel Dragomirescu
Umberto Eco
Alexandru Ecovoiu
Mircea Eliade
Mihai Eminescu (proză tradusă în italiană)
Raymond Federman
Adrian Frăţilă
Carlos Fuentes
Gabriel Garcia Marquez
Nadine Gordimer
Alain Gavriluţiu
N. Georgescu
Mihai Giugariu
Gelu Ionescu
Yasunari Kawabata
Ion Lazu
Florin Lăzărescu
Mario Vargas Llosa
Tania Lovinescu
Amin Maalouf
Bernard Malamud
Norman Manea
Emil Manu
Paolo Maurensig
Margaret Mazzantini
Mihail Mihailide
Henry Miller
Marin Mincu
Yukio Mishima
Haruky Murakami
Alvaro Mutis
V.S. Naipaul
Dumitru Nicolcioiu
Tim O’Brien
Nicolae Oprea
Jean d’Ormesson
Amos Oz
Martin Page
Anne Parlange & Vincent Lestréhan
Pier Paolo Pasolini
Anatolie Paniş
Dumitru Radu Popescu
Ion Popescu-Topolog
Valentin Protopopescu
Mario Puzo
Pascal Quignard
Lucian Raicu
Iuliu Raţiu
Laura Restrepo
Philip Roth
Mirela Roznoveanu
Mihnea Rudoiu
Salman Rushdie
Doina Ruşti
Sebastian Sârcă
Michel Schneider
Luis Sepulveda
Maria Grazia Siliato
Dumitru Stăniloaie
Lidia Stăniloaie
Florin Şlapac
Valentin Taşcu
Stelian Tăbăraş
Michel Tournier
Marius Tupan
Lucia Verona
Ion Vianu
Lauren Weisberger
Banana Yoshimoto

În noaptea asta n-am să plec, iubite,
Ia! Cine-ţi bate-n poartă? Fugi de-ncui!
Şi-acum închide ochii, dormi cuminte,
De noi să-şi pună lumea pofta-n cui!

Dă-mi tâmpla caldă să-ţi sărut sfioasă,
Ia dorul tău şi fă-mi-l căpătâi,
La sân apleacă-ţi fruntea neguroasă
De nouri să o cern şi s-o mângâi.

Îmi suflă vântul doruri la fereastră
Dar n-am să plec, rămân să te veghez
Chiar aşteptarea-mi de-o să-ncărunţească,
Din somnul tău cu vis, nu te trezesc.

Eu n-am să plec, iubite-n noaptea asta.
Tu dormi, ursita-ţi de neghin-o cern
În neguri o arunc şi-nchid fereastra,
Din ea să nu rămână nici un semn.

Acum ţi-i parcă mai senin şi visul.
În noaptea asta dormi, eu nu mai plec,
Am depărtat de tine tot abisul.
Cu zorii zilei, spre uitare trec.