Azi, vreau să mă plimb. Nu în oraş, că îl cunosc foarte bine. În plus, e caniculă. Prefer o plimbare prin pădure.

Ca orice persoană activă, mă pregătesc să profit din plin de excursie. Îmi iau o găletuşă, aparatul de fotografiat şi o sticlă cu apă. Chiar şi în pădure e foarte cald.

Până la Crucea Romoşelului, merg cu vechea mea Dacie. Apoi, prin poiană.

În apropiere, tufe cu mure. Le culeg pe cele mai frumoase. În scurt timp, găletuşa e plină. Îmi rămâne suficient timp să admir pădurea care începe să îşi schimbe înfăţişarea.

cântec de păsări –
la marginea poienii
cade o frunză

Fac câteva poze. O tufă cu mure, un curpen plin de seminţe, un salcâm cu flori la mijlocul lui august… Pe un fag se caţără o iederă.

raze de soare –
sălbatica iederă
cu frunze roşii

Încă o poză. Şi plec.

Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…

Terminasem clasa a opta şi nu prea aveam ce face în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.

mijloc de august –
mocăniţa pufăie
urcând printre munţi

Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Cred că, dacă aş alerga pe lângă ea, aş ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înşel.

Pădurea de brad foşneşte. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.

Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.

Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!” „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”

Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuşă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.

Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului şi, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trecem pe lângă ea şi urcăm.

dintre tufe verzi
privesc ochişori negri:
afine coapte

Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor şi afine, dar şi flori. Alerg şi vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea ţin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.

N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi.

La vale, trenuleţul, cu un vagon de persoane şi cinci platforme cu lemne, se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8. Obosiţi, dar mulţumiţi, nu privim pe ferestre.

drum şerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara

“Dacă oamenii, în loc de tălpi
Ar avea rădăcini,
Oare capetele lor
Ar fi flori?”

Citesc cu-ncântare
Poemul
Iubitorului de
Slove-nflorite

Înălţându-mi sufletul
În visarea
Plimbării printr-o
Veşnicie de flori.

În mii de
Trunchiuri retezate
Îmi spulberă
Visul,
Gândul
Că există
Şi
Flori carnivore…

Ascunde-ţi lacrima în taină
Când vezi că omul este rău
Şi zâmbetul să ţi-l faci haină,
Lumină pe obrazul tău.

Nu căuta prin vorbe blânde
Să îmblânzeşti al tău călău,
Când el cu meşteşug întinde
Capcană sufletului tău.

Să nu laşi urmă să se vadă
C-ai plâns cândva sau ai jelit
Ca lumea asta veşnic fadă
Să creadă că eşti oţelit.

Căutând iubirea-ţi am pierdut anii
presărându-i ca boabe de mărgele
în marea linişte ce vine
să mă cuprindă din urmă.

Speranţa, parazit crescut în trunchi de minciună,
Iubirea-mi, pasiune nebună,
acestea toate-s iluzii ce se pierd
în umbra nisipului pe-ntinsul deşert…

Rătăcită de minţi şi puteri
vroiam să fug de sufletul meu
dar m-am trezit din coşmar
uitând să mai fug,
ştiind că totul e în zadar.
Eram moartă.
Tu m-ai ucis!
…iar eu, nu aveam habar.

sunt zile fără de şir
în care respir..
şi nu eşti.

sunt clipe fără de gând
în care te-ascult
departe plângând
şi-mi lipseşti.

du-mă tu, gândule, departe de clipe
fă-mi cerc rotitor înspre
albastrul senin
fă-mi, timpule,
locul în oasele crude
şi spune-mi că aproape-i
departe când eşti.

Eu sunt un tip de modă veche,
Visez cu ochii larg deschişi,
Văd în culori când sunt închişi,
Crezând în sufletul pereche.

Noaptea în versuri povesteşte,
Eu fericit dansez cu luna,
De par nebun îmi e totuna,
Când marea-n şoapte îmi vorbeşte.

Şi mă salută-n cor sirene,
Delfinii saltă printre valuri,
Iar albe spume spală maluri,
Eu mai visez iubiri perene.

Mă arde-n talpă-ncins nisipul,
Căluţi de mare şi steluţe,
Înveşmântat în danteluţe,
Pe aştri îţi pictez drag chipul.

Ca şevalet îmi iau tot cerul,
Părul ţi-l flutură comete
Şi Dumnezeu cu dalbe plete,
Pe ochi îţi picură misterul.

Deci nu eşti încă în pat. Cred că baloanele de la ziua ta sunt de vină. Ce-ai spus? Da. Ai dreptate. Uite-le cât sunt de mândre de culorile lor. Şi fiecare parcă ar vrea să ne spună o poveste. Ştii ceva? Eu chiar ştiu una despre un balon, şi o furnicuţă.

Mătuşa ta, care a fost şi ea mică odată, cum eşti tu acum, împlinea cinci anişori. Aşa că , înainte cu o seară, am aranjat masa şi am decorat casa cu baloane şi ghirlande de flori. A doua zi însă, imediat după sosirea musafirilor, numai ce vedem că balonul roşu se desprinde de celelalte şi începe să plutească prin casă. Dau să-l prind, dar el se ridică tot mai sus şi se îndreaptă spre sufragerie, deasupra mesei, gâdilindu-i pe musafiri cu sforicica lui catifelată.

- Lasă-l, Mona! îmi spune sora mea. Nu vezi? Parcă ar vorbi cu cineva.

- Cum? zic eu nedumerită.

- Uite! Se înclină ca noi, atunci când vrem să explicăm un lucru cuiva.

- Acum văd şi eu. Sigur vorbeşte cu cineva.

-Vorbeste cu….Oh! N-o să-ţi vină să crezi! Vorbeşte cu o furnicuţă.

- Cum…?

- Da. Cu o furnicuţă. Linişte! Poate reuşim să auzim ce-şi spun.

- Dragă balonule, mulţumesc mult că m-ai luat cu tine, în călătoria ta prin aer, se aude firav glasul furnicuţei.

- Asta pentru că m-ai rugat tu, că eu nu m-aş fi gândit la una ca asta. Doar am mai întâlnit furnicuţe în viaţa mea, răspunde balonul

- Uite! Datorită ţie, pentru prima dată văd şi eu ce se întâmplă pe o masă. De obicei, noi, furnicuţele, dacă nimerim în casă, nu ştim decât de firimiturile de sub masă.

-Atunci să ştii, dragă furnicuţă, că chiar sunt mândru de fapta mea.

- Balonule, dar ce sunt alea care strălucesc aşa frumos, întreabă furnicuţa?

- Alea, aşa transparente?

- Da.

- Sunt paharele de cristal, pe care mama lui Mona şi Tala le foloseşte doar la sărbători.

- Dar paharul lui Leon, băiatul blond, de ce nu străluceşte?

- Pentru că nu-i spălat bine, se încruntă balonul.

Auzind aceasta, repede, eu şi sora mea luăm paharul de pe masă , îl spălăm şi îl aducem înapoi strălucitor.

- Balonule, dar ce sunt cercurile alea albe, care, în mijloc, au flori ca cele pe care le văd eu în grădină?

- Alea sunt farfuriile de porţelan în care se serveşte tortul.

- Dar farfuria din dreptul lui Ela, fetiţa cu părul roşcat, de ce nu are flori? întreabă furnicuţa?

- Pentru că nu-i spălată bine, se încruntă din nou balonul.

Şi din nou, repede, eu şi sora mea luăm farfuria de pe masă, o spălăm, scoţându-i la iveală florile strălucitoare, şi o aducem înapoi.

- Balonule dragă, mă înclin în fata ta pentru cât de multe lucruri ştii, dar…ia spune? Te mai pot întreba ceva?

- Desigur, îi răspunde balonul, tot mai mândru.

- Ce sunt hârtiile alea frumos colorate, aşezate în dreptul farfuriilor de porţelan?

- Vezi tu, furnicuţo, alea sunt şerveţelele. Nici nu-ţi poţi tu închipui cât de moi sunt !

- Şi ele trebuie să stea lânga farfurii, nu?

- Da.

- Atunci de ce farfuria lui Tala nu are şervetel? întreabă pentru a treia oara furnicuţa.

Dar balonul nu mai are timp să răspundă, că numai ce vede că şerveţelul face un salt de pe raft şi se aşează în dreptul farfuriei lui Tala

- Chiar mă întrebam când o să observaţi că eu nu sunt pe masă, se aude vocea îmbufnată a şervetelului.

-Trebuie să-i mulţumeşti Balonului Leon şi Furnicuţei Ela, îi răspunde sora mea şerveţelului. Şi le spun aşa pentru că datorită lor, Leon are şi el paharul strălucitor, iar Ela, farfuria cu flori….

- Mulţumesc mult, Balonule Leon şi Furnicuţă Ela! se aude vocea molcuţă, de data aceasta, a serveţelului.

- Petrecere frumoasă şi, dacă nu vă suparaţi, noi o să mai colindăm pe aici, pentru că furnicuţa mai are multe de văzut şi de învăţat, se aude serioasă vocea balonului.

- Sst ..de-acum vom călători mai mult în linişte, ca să nu deranjăm. Oamenii au şi ei rânduielile lor.

-….iar noi pe ale noastre. Nu-i aşa, Balonule Leon?

- Aşa e, Furnicuţă Ela.

Noapte bună, Marian!

Anii mei
sînt aceste culori disparate
pe care nici un pictor n-a-ndrãznit
să le compună într-o carte.

Anii mei
sînt o comoarã nepreţuită –
fotografii alb-negru
într-un album de doi bani

(şi dacă viaţa nu e decât
o invenţie idioată
de ce-ar fi anii mei
ultimii dintre ani?
De ce-ar fi dragostea deşartă,
un drum spinos şi fără sens
pe-o mică-nvolburată mare moartă,
un cui într-un călcâi de univers?).

O, cît aş vrea să mă vrei
la limita fragilă dintre viaţă şi artă
cu toate poeziile mele,
cu toţi anii mei,
cu fiinţa-ntreagă în oglinda spartă…

ŢI-AU CRESCUT RĂDĂCINI ÎN MINE

Mi-am abandonat sufletul în ghearele durerii,
trupul l-am îmbălsămat cu sângele dulce al nevoinţei,
şi-am învăţat dragostea, în penitenţă,
ucenic suferinţei,
toate,
să merit să-ţi respir la tâmple,

toate, ca să te port.

Cu prelungirile înnodate în juru-mi,
din braţe, tălpi, degete si genunchi,
îţi cresc firicele albe, pivotându-mi adânc
pieptul, spatele, coapsele şi obrajii,
apoi alte fire adventive,
împânzindu-mi carnea,
pământ necălcat,
inima ta se deschide, înmiresmând,
buze polenizez pâna la apus,
când începi tu să te hrăneşti.

Te-ai născut să te înrădăcinezi.

Înainte de-a lua totul de la capăt,
deschid o fereastră prin şuviţele tale
şi lumina în lumină spune tot.

Am dobândit privilegiul de-a te purta.