Arhivă pentru ‘numărul 23’
Un mare miracol
Marcel Cuperman
Prin deşertul fără umbre, arzător şi dezolant,
Unde soarele e tartor, iar nisipul ambulant,
Bate-un vânt de uscăciune cu cristale de opal,
Adunând toţi credincioşii sub un cort de rit papal.
Într-un colţ de cort, acolo, în sectorul de femei,
Stă o tânără fecioară şi se roagă cu temei.
Faţa-i albă, ca de înger, străluceşte preafrumos,
Ascultând la ruga sfântă, ce-i cântată de-un bărbos.
Ea-i venită de departe, tocmai din Galilul vechi,
Însoţită de-al ei Iosif, şi de alte trei perechi.
Au plecat cu luni în urmă, ca să caute popas,
Căci e timpul ei să nască; multă vreme n-a rămas.
O fecioară care naşte? Asta nu s-a mai văzut.
Ce miracol să se-ntâmple? Ce miraj de necrezut?
Pentru ea, o biată fată, pură ca un nor de nea,
Ce se scaldă în izvoare precum blânda rândunea?
Ea a fost de cer aleasă, purtătoare de mesaj,
Tocmai fiindc’-a fost curată, necurtată de vre-un paj.
Dumnezeu a înzestrat-o cu un sfânt angajament,
Şi a pus în ea sămânţa; n-a fost nici un accident.
Restul se cunoaşte bine şi minunea s-a produs,
Salvatorul de păcate pe pământ a fost adus.
El sălăşuieşte-n oameni şi le poartă paşii grei,
Ca să ierte cu blândeţe, de-s prieteni sau mişei.
14 August 2008
Dumnezeu e acasă!
Camelia Ciobotaru
În vitrina cerului
stau aşezate
în ţinută de gală
zâmbetele
îmbiind trecătorii
le netezire de frunţi.
În vitrina cerului
zâmbetele nu au preţuri!
Pentru zâmbete
nu se percep taxe!
Trecători
cu furtunile toate
platoşe peste minţi
nici nu se sinchisesc
să le vadă…
Zâmbetele…
Zâmbesc
asemenea mării
când se joacă
de-a v-aţi ascunselea
cu soarele.
Un copil
cu privirea-nălţată
spre crugul ceresc
scutură mâna mamei
ca pe-o limbă de clopot.
„Ce-i copile!”
se aude ecoul
dinspre fruntea ce-şi poartă
corola de neguri.
„Mamă! Dumnezeu e acasă!
Priveşte! Tocmai mi-a zâmbit!”
Rechizitoriu
Ion Untaru
Şi dacă vine clipa, accept şi mă ridic
Ascult rechizitoriul, eu nu-s bun de nimic
Ghiorlan sau popândău, tiradele în serii
Nici ciorile-n grădină nu ştiu cum să le sperii
Sentinţele cu care îmi sparge capu-ntruna
Pe mine mă frământă din toate numai una:
Privesc şi nu mă satur suava ei făptură
Câte cuvinte… tandre au loc la ea în gură!
- Nu mai căta mă’ ceartă. Răspunde: de ce taci
Că merg şi te înfig în vie-ntre araci
Dar şi-acolo-mi e teamă să nu te sufle vântul
Să nu prinzi rădăcini, să nu umpli pământul
Mai zi şi tu o vorbă că m-ai făcut să fierb
Dacă ţi-aş pune coarne, ai semăna c-un cerb!
Dar tot nu zic nimic, las coarda să se-ntindă
Şi mă privesc atent, atent într-o oglindă…
Apusul orbilor
Elena-Simona Popescu
Soarele se topeşte lasciv în apa amurgului
lumina dezinvoltă peşte prelung de aur
curge sub ochiul adormit al podului care leagă
oraşul de oraş
e o tensiune ascunsă ca un hoţ de inimi
în oamenii cărora le-a curs culoarea din ochi
doar o tresărire instincuală ca a orbilor
către lumina care stă să adoarmă
cine să-i mai admire devotamentul faţă de oameni
cine liniştea şi căldura
cine splendoarea
peste pod trece o lume cu ochelari de cal
a murit soarele şi in vise
Eclairage
Luminiţa Petcu
Se prelungeau nopţile cînd te măsuram
precum Poussin după natură
amare cuvintele se lepădau de mine
cu cît strîngeam mai tare în braţe
slăbiciuni pîna la statuile faraonilor
frunze căzătoare de culoarea inimii
Deşi stăteam lipită de tine pînă la singurătate
durerea nordului mă arunca deasupra tuturor lucrurilor
cu armura ponosită inutil
pînă în dreptul brizelor, simfonia a noua
pe care n-o ascultai decît atunci
cînd piramidele deveneau iluzii
şi te întrebam unde fugi
Adunam fiecare foşnet
în care tăcerea era sublimul
unui mănunchi alb de dragoste
melci şi cai adormiţi în icoana tîmplelor
irepetabilul doar ploaia
cu care aş vrea să mor la picioarele tale
Singur cu mine
Ioan Gelu Crişan
E târziu şi e pustiu, vreau să scriu şi nu îmi iese,
Mă ridic şi mă gândesc, să fiu trist, ori să nu-mi pese,
Aş fuma, îmi vine-n minte, dar eu nu fumez deloc,
Mă duc paşii spre perete, mă întorc, m-aşez la loc.
Din cerneală-aş trage-o duşcă, poate-mi vine-n cap vreo rimă,
Îmi văd chipul în oglindă şi n-am nici un pic de stimă,
Văd străinul ce priveşte, dând din cap, spre mine-a milă,
Nu-i problema că priveşte, dar de ce o face-n silă.
Este noapte şi-ntuneric, nu mai fac filozofie,
Ca pendula din perete, cerne timpul şi nu ştie,
Scriu din nou şi zic că-s versuri, doar că par cuneiforme,
Ştiu că nu au înţelesuri, dar parcă nu au nici forme.
Mâna mamei
Camelia Ciobotaru
De câte ori mă gândesc la mama îmi vine instantaneu în minte imaginea mâinii ei…Nici o altă mână întâlnită de-a lungul vieţii nu se poate compara cu mâna mamei…Avea o moliciune, o căldură, un parfum dar şi o fermitate aparte…Fermitatea este cea pe care mi-o amintesc cel mai des. Îmi făcea o plăcere nebună să mă plimb de mână cu mama, străbătând haihui străzile prin oraş si „dezvoltând” o mie de subiecte, toate de „maximă importanţă”… Se crease un joc tacit între noi la care consimţisem fără să vorbim vreodată despre asta. Mergând, încercam să-mi desprind rapid mâna doar pentru a simţi acea strânsoare fermă, cu o încărcătură şi o intensitate a sufletului revărsată ca o aureolă numai în jurul nostru, parcă spunând:”Unde încerci să fugi?” şi, trăgând cu coada ochiului în sus, vedeam ivindu-se iarăşi acel zâmbet, atât de drag mie… Zâmbetul jocului…zâmbetul mamei…
Adesea, fără ştire, îmi săruta scurt mânuţa, ca pe o icoană sfântă, continuând „subiectul de maximă importanţă” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Simţeam atunci că-mi sunt îngerii aproape, îngerii pe care mama obişnuia să-i cheme seara la rugăciune, după ce îngenunchia lângă mine şi-mi trecea mâna prin păr, apoi pe obraz şi, sărutându-mi fruntea, rostea cu vocea-i inconfundabilă: Hai pui! Să ne rugăm!
Avea mâna mamei o mireasmă aparte! Mirosea…a mama… Avea ea o sticluţă de parfum cu o formă ciudată. Niciodată nu am putut să o descifrez pe deplin. Îmi amintesc în mod deosebit dopul sticlei, cel cu care mama-şi atingea discret încheieturile mâinilor, după ce-şi parfuma mai întâi spaţiul din spatele urechilor. Putea fi flacără, putea fi fluture sau stea căzătoare, cum putea fi la fel de bine floare… Nu am înţeles atunci nici forma , nici „ritualul” şi nici nu am întrebat. Stăteam numai ghemuită cu picioarele sub mine, urmărind-o… Ştiam că urmează îmbrăcarea mea şi „marea plimbare” cu alte subiecte de „maximă importanţă” şi cu alte stângeri ferme de mână…
Cât despre subiecte…! Eram o „fântână nesecată”! Mama-mi spunea că sunt un adevărat fenomen! Atât mai vorbeam încât, dacă aveam de cumpărat uneori doar o singură pâine, o făceam să uite, spre „deliciul” amândurora când, ajungând acasă, întâlneam privirea blând-mustrătoare a tatei… Se uita la noi, ca la doi ştrengari şi, oftând, pleca să cumpere pâine în locul nostru, ca nu cumva să-i „ moară” familia de foame… Îl aşteptam ascunse după uşă şi-i săream în spate speriindu-l şi sărutându-l. Ne lua în braţe şi ne spunea „puşlamale uităcioase”… Doamne! Era atîta dragoste în casa copilăriei mele! Atâta dragoste încât… acum când stau şi-mi amintesc, aş face orice să pot întoarce timpul şi să-l opresc în loc…
Eu să fiu veşnic copil, mama să-mi înmiresmeze exitenţa cu parfumul mâinii ei, iar tata, să-şi poarte „puşlamaua” în spate şi să cumpere pâine, ca nu cumva să-i moară, Doamne fereşte!, familia de foame…
Retragerea omului
care se retrag în tine ca refluxurile
pielea se transformă încet
din copil în pământ
ochii au uitat să ascundă cerul în ei
te mulţumeşti cu spaţii închise.
mâinile se înstrăinează de lucrurile
pe care nu le mai ating
ai doar senzaţii involuntare
din resturile cărora ţeşi grămezi de amintiri.
laşi în urmă dâre de tristeţe
în timp ce te ascunzi în tine ca un nenăscut
îţi plouă trecutul cu lacrimi
şi viaţa îţi fuge de sub picioare
tu rămâi în urmă
aşteptând alt tren.
Bill ar vrea o…licenţă!
Cosmin Tuduran
Bill este un om obișnuit care este atras foare mult de domeniul IT. Petrece foare mult timp în fața calculatorului, navighează pe internet pentru a asimila cat mai multe cunoștințe dar totuși are o mică, dar mare problemă în aceleși timp. Momentan folosește uin soft ..nu prea legal , la fel cum folosesc o multime de alți useri, dar și-a propus să intre în legalitate și să nu se mai lovească de micile bug-uri are unui soft piratat. Așa că a pornit la Vânătoare de licență. De ce zic vânătoare…pentru că pe Bill îl așteaptă o aventură de zile mari.
Și vânătoarea sa este programată a se desfășura într-o zi caniculară, când asfaltul încins îți imprimă un sentiment deosebit dar…un sacrificiu e mereu binevenit.
Intră în primul magazin pe care îl știe. Din start este dezamagit, nu există asemenea produs soft, se pare că „nu trece” și nu se aduce. Continuă. Următorul magazin, cam la fel, nu este nici aici, dar se pare că vânzătorul se angajează ca în cel mai scurt timp să comande un produs. Parcă se întrevede o oază de speranță, dar Bill vrea acum softul, ceea ce mi se pare perfect normal.
În drumul incendiar spre alt magazin, pe bietul Bill îl încearcă sentimentul de a filosofa pe această temă. Și într-adevăr are motive.Toți recomandă softul original, dar cum trăim în România, aici oamenii nu prea sunt interesați de asemenea produse. Concluzia, nu prea se găsesc!.. decât rar de tot, pe stocuri uitate. Din nou se întreabă :”De ce aș mai lua ceva original ?” chiar o persoană care vinde asemenea soft, parcă îi sugerase la un moment dat …să caute altă alternativă. Logic, bănuim ce alternativă i se oferise !
Totuși, azi și-a fixat un scop! Vrea licenţa…aşa că nu se dă bătut, înfruntă canicula, se hidrateaza cu o sticlă de apă și continuă ..vânătoarea.
După încă câteva promisiuni de comandă și eșecuri de a găsi produsul, își mai încearcă norocul în alt magazin. Aici mare uimire…produsul este pe stoc. Bill se înviorează instantaneu, nu din cauza aerului condiționat din magazin ci din cauza …descoperirii. Parcă nu-i vine a crede…cere să vadă produsul, se uită cu uimire la el, îl răsucește pe toate părțile, îl studiază ca pe o adevărată descoperire. Se mai uită odată la el…și brusc dă verdictul : „Îl vreau, va fi al meu !”
Dar cum aventura era prea bine să se termine aici, ei bine, nu se termină. Bill este un om modern al zilelor în care trăim, nu mai folosește banii cash, are carduri, că așa se poartă acum. Dorește să plătească cu cardul; stupoare…nu poate, deoarece sistemul e aşa de bine pus la punct încât nu prea funcționează. Se uită la marea descoperire, se uită la cardul de plastic inutilizabil şi realizează că singura soluţie este din nou înfruntarea caniculei și obținerea de numerar de la bancomat. Fiind așa de fericit, uită de toate, aleargă, găsește un bancomat în orașul fierbinte, dar…se pare că nu mai funcționează, probabil din cauza caniculei. Asta e, se consolează din nou cu ideea: „Ceasul rău și pisica 13”, sau cu sintagma „Trăim din nou în Romania”. În cele din urmă reusește să își rezolve mica problemă financiară, se reîntoarce la magazin și din nou stupoare! Vânzătorul nu are cum să-i dea restul, nu mai are bani mărunți. Bill chiar se crede luat la bani mărunți, se așează liniștit pe un scaun la răcoarea aparatului de aer condiționat și cere respectuos vânzătorului să rezolve problema, deoarece este la limita răbdării.
Iar cum și povestea cu Harap Alb se termină cu bine și vânătoarea lui Bill se termină la fel, acum are licență, este în legalitate, iar după spusele speciliștilor şi PC-ul său va funcționa mult mai bine, așa că satisfacția utilizării softului va fi pe măsură.
Iar ca o concluzie, încă mai avem de învățat, încă suntem undeva departe de civilizație, iar chiar de vrei să fii în legalitate cu un lucru, să zicem banal, o licență normală, te loveşti de un zid mare, mare de piedici. Dar cum speranța moare ultima, Bill a continuat iar acum nu mai vrea o licență…..acum o are.
Transpoziţie
Iarina Copuzaru
Fiecare culoare de pe şevalet
Picură câte-o melodie,
Peisajul din tablou se-ascultă, nu se mai priveşte;
Carul cu boi se leagănă în ritmuri de blues,
Gioconda îşi umflă pieptul cu note înalte,
La Cina cea de Taină se-aude jazz în surdină;
Rondul de noapte se face fredonat
Şi Femeia floare îşi scutură petalele ca nişte acorduri;
Bătrânul chitarist îşi apleacă urechea
către tinereţea compoziţiilor sale,
Dansul perdelelor tresaltă la fiecare sunet
iar Umbra Sfinxului de nisip îşi cîntă singură tristeţea;
Păcatul primordial a creat înalturi pentru muzică,
Iar pe Poteca către cimitir vom merge cu toţii
Lăcrimînd melodii…




