Arhivă pentru ‘numărul 23’

    Rely Tarniceri 

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi voi simţi
Mireasma florilor
Din grădina sufletului tău.
O cunosc atât de bine…
Sunt florile pe care eu ţi le-am dăruit
Înainte de început…
Pe când erau doar seminţe în găoacea lor.

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi inima mea va tresări
la auzul paşilor tăi.
Îmi recunosc bătăile inimii
În fiecare pas al tău…
Simt cum te apropii…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Căci sufletul tău va cânta o melodie
Pe care eu am uitat-o de mult…
Era cântecul inimii mele…
Pe care l-am pierdut
Atunci când am murit
Puţin câte puţin…
Pâna s-a lăsat o linişte de gheaţă…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi voi simţi
Căldura sufletului tău
Care va topi depărtarea
Şi va alunga întunericul…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Fiindcă mă voi simţi din nou vie!
Vor cădea lanţurile
Şi-mi voi întinde aripile ca să zbor…

Iar tu vei fi lângă mine,
Prietenul meu dintotdeauna…
Şi mă vei ajuta să recuceresc înălţimile!!!

Cătălin Rădulescu

Peste crăcile bătrâne –
Ce de ani au fost uscate,
Peste arborii cei falnici –
Ce-s bătrâni şi seculari,

Noaptea şi-a cernit năframa,
Cu a ei sobrietate,
Totul este nemişcare –
Peste parcul solitar.

Pe alei se lasă noaptea,
Noaptea cea cuprinzătoare.
Băncile rămân pustii –
Iar aleile sunt goale.

Foarte rar mai vezi acuma,
Câteodată-ndrăgostiţi,
Oamenii ce-şi trăiesc clipa –
Oamenii cei fericiţi.

Bolta este înstelată,
Şi prin crăcile bătrâne,
Totul este aşa feerie –
Ca-n poveştile cu zâne.

Luceafărul stins şi palid –
Vag zâmbeşte, împăcat,
El a pierdut doară fata –
Fata cea de împărat.

Bolta este-aşa senină !
Iar pe cer apare luna.
Parcă-un cântăreţ s-aude –
Cum îşi potriveşte struna.

E un greier năstruşnic –
Ce din somn a fost sculat,
Şi a început acuma –
Ca să ţârâie-enervat.

              *

Însă zarea se albeşte,
Ziua curând va veni,
Stelele încep să piară –
Mâine seară or s-apară –

Mai fumoase, şi mai vii…

Camelia Ciobotaru

Opt scaieţi a adunat,
Pisoiaşul meu vărgat,
Pe codiţă şi botic,
Şi-acum scânceşte un pic.

Se tot uită rugător,
Cerând parcă ajutor,
Dar se teme c-o să-l doară
Şi s-a ghemuit afară.

I-am vorbit, l-am mângâiat,
De scaieţi l-am curăţat,
Dar, vă spun cinstit, n-am vrut
Din blăniţă când i-am rupt!

Acum pare peticit,
Ca un preş vechi şi tocit.
Vai de el, bietul pisoi!
Ce să fac? Îmi spuneţi voi?

Că de-l tund c-un foarfece,
O să pară… şoarece!

Ioan Gelu Crişan

Tu crezi că poate vreo furtună,
De-o fi mai mică sau mai mare,
Să-mi smulgă sufletul ce doare,
Când nu îl simt la tine-n mână ?

Crezi tu că-i brumă să-l îngheţe,
Când trupul tău în mine arde
Şi chip de lemn sculptat de barde,
Secret divin vrea să ne-nveţe ?

Tu crezi că poate vreo himeră,
De lângă tine să m-abată,
Să facă inima să-mi bată,
Pentru-o iluzie pasageră ?

Mai bine rup carne din mine,
Decât pe tine să te doară,
Iar eu îţi spun, a câta oară,
Că s-au unit două destine.

Cristian Vasiliu

Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreţ. Nu li se relevă nici un adevăr esenţial şi nu-şi cartografiază toată viaţa într-o expediţie fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă aşteptată, întârzie pe culoare, promite şi nu se ţine de promisiuni. Pierdut în aşternuturi, înjumătăţit de boală şi de bătrâneţe, Ulm simţise de câteva ori adierea rece a morţii. Frisonul pornea din piept spre extremităţi, iar el nu reuşea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conştient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeaşi senzaţie ca atunci când trebuia să facă inventarul. O oarecare deznădejde amestecată cu tristeţe în faţa mărfii rânduite pe raft. Amintirile ca şi obiectele de sticlă trebuie manevrate cu grijă. La ce ar fi putut să se gândească? Oricât încercase nu reuşise să adune decât crâmpeie de dinainte de război: copilăria la umbra mestecenilor prăfuiţi ce stăjuiau drumul, fuga de acasă, din Roşiori, într-un tren ce transporta grâne, bătaia primită de la ţiganii care jefuiau în toiul nopţii gara, lucrul la băcanie. Războiul era însă o mare pată neagră. Nici o imagine. Poate doar zgomotul sirenelor şi mirosul de transpiraţie amestecat cu zgură, în adăposturi. Şi Ana. Doar numele: Ana. Şi apoi revenea la vechea spaimă: vezica. Are vezica încă plină. Dacă o să se scape?! Spaima asta îl făcea să strige după infirmieră; o fată tânără, micuţă şi blondă, încurcată cu doctorul care îl supraveghea. Îi văzuse sărutându-se. Şi ce dacă?! Ea radia de fericire când venea cu plosca, când îi administra hapurile, când îi lua tensiunea sau când, pur si simplu el o chema gândindu-se că o să moară cu vezica plină. O parte din fericire o absorbea şi el. Poate şi de asta o striga: să ia ceva din present cu el; trecutul nu putea fi recuperat; nu mai însemna nimic şi oricum nu avea nici un rost. Din fericire de fiecare dată se înşelase sau mai degrabă moartea îl înşelase. Când îi povestea Irinei – infirmiera – ceea ce simţise, uneori minţind de ruşinea de a nu părea un copil prostuţ: “Parcă mă cufundam într-un hău!”, ea râdea. Râsul ei îi făcea bine. Mai bine decât hapurile alea nenorocite. Ajunsese să le urască. Până la urmă ele erau cele care stătea între el şi moarte. Ele o alungau în fiecare zi. Se gândise chiar să le ascundă şi să le arunce dar nu o făcuse pentru că ar fi supărat-o pe Irina. Moartea tot o să vină până la urmă. Învăţase să aibă răbdare… Iar când moartea a venit într-adevăr el tot nu a reuşit să găsească nimic în sertarele memoriei. Era o dimineaţă uleioasă de mai. Auzea de la etaj lumea grăbindu-se către servici şi maşinile ambalând motorul, nevoase de atâta aşteptare la semafor. Avea patul lângă geam, privilegiu obţinut în urma lungilor luni de spitalizare şi mai ales datorită Irinei. Ea intervenise pe lângă doctor să-l mute de la demisol. Nu vroia să moară deja pe jumatate îngropat. De parcă ar fi avut vreo importanţă!? A simţit întâi un junghi sub claviculă ca şi cum un piron i-ar fi străpuns umărul. S-a răsucit în aşternut. Durerea s-a înteţit. Era surprins: nu aşa îşi închipuise moartea. Nu. Ar fi trebuit să sufle asupra lui ca asupra unei lumânări iar el să se stingă uşor. Ar fi trebuit să aibă şi răgazul să facă o incursiune în memorie. Pironul însă îl ţintuia de pat şi durerea se difuza spre inimă. Zadarnic voise să se ridice pe coate măcar. Întotdeuna poziţia orizontală îl indispunea. Doar in ultima vreme se împăcase cu idea că o să privească tavanul înainte de a muri. Jos în stradă viaţa pulsa în ritmul ei. O auzea prin ferestrele deschise. El nu mai aparţinea acestei lumi. Lumea lui murise cu mult înainte: decorul vietii fusese sfâşiat, recuzita se stricase şi toţi figuranţii fuseseră demult îngropaţi. Avu timp să vadă un fluture prins între cele două rânduri de ferestre. Un fluture mare, albastru, cu aripile zimţate, înnebunit de lumină. Şi-a zis: “Fluture bleg. O să mori acolo stivit. Salvează-te zburând în sus”. Deşi durerea devenise de nesuportat nu a chemat-o pe Irina. Săraca de ea era amărâtă. Doctorul o părăsise. Nu-i făcuse confidenţe dar el a ştiut pentru că ochii ei deveniseră tulburi. Ştia când o femeie suferă din iubire. Şi el iubise. O iubise pe Ana. Ana – doar un nume. Nu avea nici un rost să o mai supere şi el. Şi acesta a fost ultimul lui gând: “Poate ar trebui să o chem totuşi să salveze fluturele!” Dar fluturele se salvă singur iar el muri împăcat…

Cătălin Rădulescu

Cu un oftat prelung, tramvaiul se urni din faţa refugiului cotind-o cu un scârţâit înnebunitor de osii demult neunse. După ce se asigură, trecu de partea cealaltă a străzii un tovarăş în prag de pensionare, scund şi slab, cu obrazul rumen perfect bărbierit, cu o atitudine de continuă energică hotărâre prin gura-i veşnic pungită şi ochii veşnic căscaţi.

- Nu au sosit încă? întrebă el ferm aruncând o privire clădirii noi-nouţe din faţa sa, ce exhala un putenic şi tonifiant miros de zidărie proaspătă.

Ceilalţi, de o vârstă nu prea depărtată de a lui, înclinară negativ din cap, după care îi dădură bineţe.

- Or să mai întârzie mult ? Că uite, deja soarele s-a ridicat de o suliţă, şi i se simte dogoarea! reluă burzuluit după nici cinci minute.

- Dom’ le, că frumos e ! nu se putu abţine după alte două minute, întorcându-se brusc spre ansamblul de locuit cu arhitectură stalinistă de o coloratură uşor gotică. – Mulţi au mai dorit să se mute aici, înainte să primim noi repartiţiile ! – Cât m-am luptat să obţin numai pentru noi repartiţiile astea! Apropos, ieri când să plec spre casă, cine credeţi că mă opreşte în holul de la intrare ? N-o să ghiciţi niciodată: Tusmaniu, maistrul de la echipa de forjori din Secţia a IV-a ! – ,, – Tovarăşe Jegărdeanu, nu s-ar putea câte un apartament pentru mine, cumnatu’ şi sora mea în ansamblul de dincolo de Podul Mangalia? Că tot sunt pe gratis, de la stat!” - Auzi, domnule, nu unu – ci trei apartamente vroia ţoapa, ca să-şi strămute cu noi toată şatra! termină de maimuţărit interlocutorul de deunăzi.

- Şi ce i-ai zis, nea Emile ?

- Ce i-am zis ?! – „ – Uite ce e drăguţă, destul a trebuit să-i suport pe tine şi ăi ca tine după ce în tinereţe am luptat în ilegalitate ca să fiţi şi voi oameni! Acum, după o viaţă de muncă, vreau şi eu să stau liniştit la pensie cu intelectualii mei, fără să vă mai văd mutrele ! Dacă îţi trebuie spaţiu locativ – n-ai decât să ţi-l obţii mai de la Podu’ Mangalia în jos! Sau, dacă pofteşti, să te muţi la casă veche, în locul vreunui burjui cu domiciliul actualmente la Poarta Albă! În blocurile pe care le-a făcut Partidul, deocamdată o să ne mutăm noi!”

- I-ai zis-o, nea Jegărdene – exclamă satisfăcut unul din grup.

- Să nu te reclame la Partid, îşi dădu timid un altul cu părerea.

- Ce faceee!? Numai să poftească! Dosarul lui de cadre e la mine! Ştiai, domnule, ce trecut nesănătos are?! Bunică-su a fost chiabur, chiar dacă ta-su mai şmecher a încercat să se dea lovit, făcând pe calicul! Nu degeaba i-am bătut apropoul cu case vechi! De asta ce mai spui?! Am nas, domnule, eu am fost fiu de săraci, fără pic de pământ, că tata l-a băut tot – simt repede mirosul de burjui!

- Tiii, nu ştiam că are un aşa trecut… dacă ştiam, nu-l ajutam acu’ patru ani să meargă la cursul de calificare de la Şcoala de maiştri! Tiii, domnule, ce m-a tras pe sfoară! îşi făcu autocritica un altul.

Soarele se ridicase acum mai mult de o suliţă, încingând atmosfera ce începea să devină irespirabilă.

- Nu mai vin odată? Cât au de gând să ne ţină în soarele ăsta? reluă laitmotivul de început. Apoi, reîntorcându-se brusc spre edificiul din spatele său, zise cu înverşunare :

- Nu mai e nevoie să plecăm de aici cât om trăi! Avem de toate! Uite, parcul este acolo, teatru, cinematograf – şi o grămadă de magazine de unde ne putem cumpăra orice! – Uite, până şi o ceasornicărie!… – Da aia de acolo, dintre copaci – ce e ? Văd eu bine, sau…

- E o biserică…

- O biserică !?!… Şi ce mai aşteaptă ca să dea jos porcăria de colo?! Lasă, să ne aranjam întâi – că am să vorbesc eu săptămâna viitoare la Sfatul Popular – n-or să rămână lucrurile aşa! După ce am luptat o viaţă întreagă, să respir tot opiumul cu care au prostit poporul! – Ruşine!…

Unul din grup îşi duse mâna la falcă murmurând :

- Ieri am fost la stomatolog… De abia poimâine mai am programare…

- Dar ce, ai probleme cu stomacu’?… întrebă cineva plin de solicitudine.

- Bună dimineaţa – ce face tovarăşii? întrebă jovial un tip solid, îmbrăcat într-o salopetă cu bretele.

- Bună dimineaţa, drăguţă, da’ ce aşteptai ca să apari odată?

Una câte una, începură să parcheze primele camioane cu mobilier.

- Uite, răspunse celălalt, aici tovarăşii are fiecare cheile de la apartamentele lor! zise începând să împartă legături de chei tovarăşilor care şi le preluau nerăbdători.

- Ei, ce mai apartamente a mai construit Partidu’! Când ne-or da şi nouă repartiţii la bloc? întrebă ca pentru sine, cu o uşoară undă de invidie în glas.

- Dar mata nu gândeşti că noi, intelectualii Partidului, merităm întâietatea? întrebă neobositul luptător întru repartizarea justă a spaţiului locativ.

- Ba cum să nu, tovarăşu’, cum să nu! îşi reveni celălalt prudent, gândindu-se că întâietatea ar putea fi un necunoscut cuvânt ameninţător.

Şi o luă grăbit înainte, începând să urce câte două trepte.

Elena-Simona Popescu

ne trezim agonic ca nişte fiare hărţuite
cu membrele tremurând inexplicabil
cu pieptul în flăcările pulsului trepidant
aprinzând lumina dulce a realităţii
mulţumindu-ne de o eliberare care ni se cuvine
câteodată trupul ne închide aşa de strâns
de parcă ar vrea să dea o lecţie
pe care nu vrem să o învăţăm
şi atunci mintea epileptică o ia razna
în coşmaruri aride care ne pedepsesc simţurile
de fapt în noi domneşte un monstru subliminal
care ne dezbracă şi ne jupoaie de straturile materiei
pălmuindu-ne cu angoase
îl naştem zi de zi
ca pe un întuneric ce devine iadul din noi
fiinţa ni se rupe în două
fiindcă o parte din ea se compromite
acceptând sa fie bezna care să ne ucida
încetul cu încetul

Valeria Manta Tăicuţu

Volumul de debut al lui Ionuţ Caragea („Delirium tremens”, Editura Stef, Iaşi, 2006) contrariază într-o oarecare măsură instanţa lectorială, în al cărei orizont de aşteptare nu mai este loc pentru lirism. Poeticitatea nu implică însă, de data aceasta, un lirism echivalat cu solemnitatea, ci o autonomie a eului, bazată exclusiv pe autoreferenţialitate. Actantul textual şi eul liric se suprapun într-o încercare disperată de autocunoaştere, de luare în stăpânire a „cuvântului ce exprimă adevărul”, şi trimiterile la poetica eminesciană nu sunt întâmplătoare: Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian”: „la început a fost punctul / şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l / astfel s-a format o stea / prima literă a universului: Alfa / a crescut mare până a ajuns Omega / a explodat dând naştere la restul literelor din alfabet // literele au început să facă dragoste între ele / din nevoie de cuvinte / acestea simţeau însă că le lipseşte ceva / şi au pornit discuţiile cu părinţii / care au stabilit reguli sub formă de propoziţii / dar copiii au protestat în lungi şi interminabile fraze // la un moment dat nu au mai rezistat şi au fugit de acasă / au cutreierat lumea înţelegând cât este de frumoasă / şi atunci au încercat să dea o definiţie / s-au adunat cu toate pe o foaie şi au scris o poveste / pe care alţii au catalogat-o drept proză // anii treceau / cărţile erau din ce în ce mai multe şi mai greu de citit / până-ntr-o zi când cuvintele au îmbătrânit şi au devenit / mai înţelepte / au spus că vorba multă aduce sărăcia cuvântului / şi au inventat poezia // la început a fost poezia simplă cu rimă / pe care toţi la vremea aceea au catalogat-o sublimă / cu timpul însă au asociat-o cu monotonia / şi au condamnat-o la moarte prin spânzurătoare / puterea a fost luată de cuvintele la întâmplare // şi cuvintele la întâmplare s-au transformat în propoziţii / şi propoziţiile s-au transformat în fraze / şi frazele au realizat că au nevoie de virgule / şi virgulele au realizat că au nevoie de puncte / şi punctele au realizat într-un final că sunt / cele dintâi şi din urmă semne ale existenţei / negrului în universul alb infinit” („La început a fost punctul”).
În acest univers în continuă expansiune / contragere, când guvernat de legi şi convenţii, când lăsat la voia întâmplării, în care textul poetic şi actantul îşi schimbă în aşa fel rolurile, încât este greu de dedus cine pe cine scrie, singura realitate rămâne sentimentul, cel care motivează facerea şi existenţa. Iubirea nu mai determină situarea în ipostaze hieratice, în contemplare / adoraţie şi transă, ci o senzualitate grea, o parcurgere a topografiei corporale fără ca textul să cadă în obscenitate: „femeie, iubirea ce-ţi dedic este un orgasm înrădăcinat / în pământul din care m-am înălţat şi-n care mă întorc / pigmeu / de coajă-aş vrea să te dezbrac şi-n miezul tău să fiu insectă / cu seva să mă îmbăt şi să devin hoinar / în voia unui pădurar îndrăgostit de semne / şi ciotul tău va plânge chihlimbar / şi voi trăi o veşnicie anateme / înconjurat de oase printre lemne” („Dumnezeul păpuşar”).
Iubita, la rându-i, devine actant textual, instanţă lectorială şi partener colocvial. Dacă ultima ipostază este „clasică”, cultivată până la saţietate de poezia noastră tradiţională, tributară în mare măsură structurilor oral / folclorizante, construite pe monologul adresat, a doua trimite la celebrul „nu râde, citeşte-nainte” bacovian; scrisul împreună, însă, interactivitatea textuală aparţin ultimei generaţii de poeţi („nouăzecişti”, sau „douămiişti”, sau, pur şi simplu, poeţi tineri în căutare de noi forme de expresie, care n-au, de fapt, nevoie de „legitimare generaţionistă”). Ionuţ Caragea suprapune cele trei ipostaze într-un text ce experimentează foamea şi spaima metafizică, cuantificabilă în derapaj verbal: „nu mai pricep de mai pricep dacă-am să mai pricep vreodată / ce ţine loc de tine nu mai simt nici cum a fost şi niciodată / cuvintele din prima strofă îmi curg la întâmplare / mă doare că mă doare de ce oare / râul de lacrimi se adună în vale şi te îneacă / iar eu rămân în vârf de munte şi suspine / şi tot îmi zice unul altul o să-ţi treacă / iar eu mai sper nu mai pricep de ce nu vine / aşa ca tine o să citesc şi eu ce-am scris şi mă gândesc la nemurire” („Nu mai pricep”).

„Recuzita” romantică din poezia tradiţională este preluată cu ironie / autoironie: suspinele, râurile de lacrimi, oftatul, arderea, tristeţea, dezolarea, sentimentul inutilităţii, teama de a fi părăsit etc se comasează într-un text aluvionar, în care personale sunt curajul de a trece peste tabuuri şi selecţia semnelor poetice: Ionuţ Caragea ştie că „eminescianizează” şi o face fără falsă pudoare, fără aversiune şi fără să-şi renege modelul: practicând intertextualitatea, el încearcă o limpezire, o înţelegere a propriului text prin lectura altui text: „nu m-ai înţeles / eu mă joc cu toate cuvintele / pentru că ele sunt un fel de dragoste de-a mea / inexplicabilă // amândoi avem acelaşi gând chinuit / într-un vis interpretabil unde / te pot cuceri doar cu un cuvânt / te pot ameţi rostind doar iubire” („Iubita mea, marţiană”).
Înger, demon, „veneră” sau „madonă” în viziunea romantică, iubita se situează, la Ionuţ Caragea, fie „la capătul lumii”, fie pe altă planetă, fie în text pur şi simplu, închisă acolo printr-un efort de detabuizare / scoatere din câmpul semantic al sacrului: „mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale / cuminte într-un dormitor de catifea / soarele somnoros legăna / sub sprâncene / o lacrimă // aveam o viaţă minunată / cortinele din jurul patului / unicul film cu happy-end / actori îndrăgostiţi / mizându-şi viaţa / pe ultimul sărut / nimic nu mai conta / nici mâine nici poimâine // ce voiaj minunat / exploratorii atingerilor / staţionate prin gările / trupurilor fremătânde / accelerând prin tuneluri / spre alte lumi / în care ploua mereu” („Album”).

Actor / actant sau „Dumnezeu-păpuşar” în textul poetic, Ionuţ Caragea ştie precis care este finalitatea demersului său: „Cu-acest poem voi stăpâni redute / Versuri formând un nou triumvirat / Puse la loc de cinste şi virtute / În templul sufletului preacurat // Cu-acest poem voi dezlega păcate / Un ultim sfânt va fi eliberat / Şi rănile rămân pe veci uscate / Un loc în paradis răscumpărat // Cu-acest poem îmi fac singur dreptate / În astă lume de necercetat / Şi sper ca rugii mele-n libertate / Să îi răspundă domnul ocupat // Cu-acest poem se-nchide în cetate / Un ultim gând ce-a fost necugetat / Şi corul cântă un canon şi poate / În cer va fi de îngeri fredonat // Cu-acest poem voi săvârşi o carte / Voi fi pe doişpe-a patra recitat / Şi voi ciuli urechea de departe: / Măcar de ziua mea nu m-au uitat” („Cu-acest poem”).

Cosmin Tuduran

Sistemul de sănătate românesc s-a gândit că ar fi cazul ca toți muritorii să mai treacă pragul cabinetelor medicale…să-i mai caute de boli, pardon, să afle de ce mai suferă; dar înainte, trebuia trecut testul acelor analize obligatorii.

Cum e normal, cine a a avut puţină conștiință și-a zis că nu ar fi rău să își facă o revizie, mai ales că e gratuită. Așa că, toţi, cu mic cu mare au pornit în luna stabilită cu mare strictețe de către minister, la…analize. Păcat că s-au mai încurcat niște plicuri, că erau și câțiva decedati care ar fi dorit să vadă cum stau cu calciul în oase, dar s-au dat bătuți până la urmă; deh…era o greșeală de evidență a populației.

Revenind la drumul spre doctor, mare fericire…pacientul X se prezintă la prima oră, doar scapă mai repede; el nefiind un client fidel al cabinetului, nu prea cunoștea regulile…că de fapt se vine cu mult mai repede, dacă se poate cu noaptea în cap, ca să prinzi un loc fruntaș. Începe a-și căuta prin buzunare și alte accesorii, a se citi răbdarea potrivită și stă, stă, stă…..și asistă la o mulțime de ipostaze care mai de care.

Având un număr considerabil de pacienți în față, observă lejer că o banală consultație durează în medie peste 25 de minute, timp în care se mai discută puţină politică, se mai schimbă o rețetă de murături cu medicul…că tot e sezonul, se mai scrie o rețetă, unii se reîntorc pentru o mică lămurire și uite că timpul zboară…şi nervul crește. De ce zic nervul? E bine, la un moment dat nu se mai respectă acea ordine tacită pe care o știam…se intră după preferințe, adică se face un fel de joc mut între asistentă și pacienții fideli, uneori cu un schimb de priviri și gesturi pe care îmi amintesc, le foloseam la jocul mut din copilărie. Asta e, tragem aer în piept, mai asistăm la o introducere, chiar două introduceri subtile și timpul trece, trece și iată că se apropie amiazul. După câteva ore bune de așteptat în cădură, stând în poziție de atac continuu, fără apă sau alte necesități, se apropie momentul să intre și pacientul X la scanarea medicului, pardon la consult.

Dar cum parcă era prea frumos să se termine, o mămică disperată apare în brațe cu prețioasa sa fiică care tipă ca din gură de șarpe. Toți se dau la o parte, o fi o urgență și…deh, e copil, cum să nu-i cedezi locul? Ei, dar bănuita urgență nu e de fapt urgență, mama dorea să-și facă fiica frumoasă, dorea să-i pună cercei și fiindcă nu avea suportul cercelului făcut, își aducea mereu fiica la medic, doar, doar se va întâmpla minunea. Aflăm între timp că nu e prima tentativă de înfrumusețare, iar după o jumătate de oră de tipete, plânsete, promisiuni deșarte făcute fetei, abandonează spre disperarea mamei și eliberează cabinetul.

Ei, e momentul să intre și pacientul X! Plin de nervi, obosit și puţin deshidratat, se reîntâlnește bucuros cu medicul, care la fel, e foarte încântat de revedere și începe o scanare, mă repet, o consultație, într-un mod mecanic. Asistenta se repede, măsoară înălțimi, greutăți, tensiuni arteliale..care cică, sunt ceva mai ridicate decât normalul; (pacientul zâmbește în sinea sa: normal, după atâta așteptare și stres). Ei, dar avem de completat un chestionar de la minister, chestionar pe care îl completăm în timp ce asistenta face toate aceste măsurători, probabil să save time, sau poate din alt motiv, neștiut. Stupoare, pacientul X este trimis acasă în cinci minute, nu-i vine să creadă, a pierdut jumate de zi pentru 5 minute de alegat într-un cabinet, de răspuns la niște întrebări stupide, dar s-a ales cu ceva: nervi, puţină tensiune, că doar dacă mergi la doctor, nu mergi de sănătos, trebuie să ai ceva…

Și mă întreb: oare, dacă toți au păţit-o ca pacientul X şi așa a fost peste tot, au fost scanati, pardon, dar nu îmi vine termenul , au fost consultați la fel, oare a avut rost deranjul de a merge la medic, oare s-au meritat banii cheltuiți?

Poate pentru unii da, pentru unii nu, dar cred ca până vom avea un sistem medical bine pus la punct și medici care să își dea interesul, vom mai avea de așteptat și de sperat la ceva mai bun.

Dar până atunci, măcar ne mai facem inimă rea vizionând un episod din “Anatomia lui Grey”, din “Spitalul de urgenţă” și ne gândim involuntar dacă pacientul X ar putea beneficia de astfel de servicii? …dar mai bine sa fim sănătosi și să nu ajungem pe acolo!