Traducerea din limba engleză (Oana Grădinaru) a unui volum purtând titlul „The Dream Encyclopedia“, coordonată şi semnată de James R. Lewis & colaboratorii, iată cu siguranţă un succes de librărie, asigurat de faptul că este, în primul rând, un instrument de referinţă, şi în al doilea rând, abordează o temă ce nu lasă indiferent aproape pe nimeni, începând cu cercetătorii somnului şi viselor, psihoterapeuţi şi terminând cu publicul larg sau visătorii de profesie. Aşadar Enciclopedia visului (Editura Trei, 2006, 380 p.) oferă toate noţiunile legate de vis, din cele mai vechi timpuri (de la Ghilgameş şi Enkidu, trecând prin Vechiul Testament şi până la filmul „Akira Kurosawa’s Dreams“, ce înscenează o posibilă apocalipsă nucleară, dar şi pelerinajul printre picturile şi desenele lui Van Gogh, imagini ale unui oniric afectat de alienare, devenite un univers al imaginilor de coşmar în mărime naturală datorită magiei filmului.

Totul este structurat alfabetic, astfel că volumul se poate citi şi pe sărite, lesne de consultat ca orice dicţionar, fiind nu doar un compendiu de cuvinte-cheie, diferite culturi şi civilizaţii, ci şi o trecere în revistă a tuturor personalităţilor lumii care au avut legătură cu visul, interpretările şi urmăririle lui. Cartea americanului J. R. Lewis, expert în astrologie şi în credinţele şi fenomenele de după moarte, întrunind expunerea ştiinţifică (dovadă vasta listă de referinţe bibliografice inclusiv cărţi de Mircea Eliade) cu expresivitatea maximei adresabilităţi, îşi convinge cititorul că visul este extrem de important în viaţa omului, poate chiar mai important decât realitatea. Nu altceva sugerează parabola taoistului Chuang-tzu care se încheie astfel: „Acum nu ştiu dacă eram omul visând că este fluture sau un fluture care se visează om“. Să fie oare această lume la fel de iluzorie ca visul? O ipoteză încurajatoare este cea că visele pot fi asociate ideii separării trupului de suflet: în timp ce noi călătorim pe alte tărâmuri şi ne confruntăm cu tot felul de fiinţe, corpul rămâne prizonier în pat. Mesajele divine se transmit fie direct, sub formă de revelaţie fie în vis sau într-o viziune în stare de veghe. Cei vechi au cultivat visele („incubarea visului“) fie în scopul vindecării, fie în cel al iniţierii sau divinaţiei. Cea mai masivă şi mai completă compilaţie a doctrinei visului transmisă lumii moderne este „Oneirocritica“ (Interpretarea viselor) scrisă în secolul II d. C. de grecul Artemidorus. O schimbare fundamentală în abordarea viselor s-a produs prin apariţia şcolilor de psihologie abisală de sorginte freudian/junghiană ce individualizau în onirograme documente provenind din inconştient modelate de travaliul condiţiei noastre psihologice. Terapia denumită Gestalt recurge la strategii interpretative ale visului focalizat ca o corolă de componente în dialog. Visul ca „produs finit“ a fost cât de cât „corectat“ de centrii mentali superiori, creând din mesajele incoerente care sosesc la ei structuri narative aleatorii, grupuri de semnale menite a rămâne impenetrabile pentru creier.

Una dintre cele mai captivante direcţii de cercetare care a condus la studiul ştiinţific al somnului, îl constituie relativ recenta investigare a visului lucid. Campionul acestui demers este Stephen La Berge, autor al cărţii de succes „Visarea lucidă“, 1985. În privinţa aspectului mitologic al visării, autorul cel mai în vogă este Joseph Campbell care reluând viziunea lui Jung, afirmă că visele sunt mituri individuale, iar miturile sunt visele societăţii: „Dacă mitul vostru privat, visul vostru, se întâmplă să coincidă cu cel al societăţii, sunteţi în armonie cu grupul vostru. Dacă nu se întâmplă, aţi avut o aventură în pădurea întunecată din faţa voastră“.

Cine vrea să-şi desluşească înţelesurile propriilor vise, are posibilitatea s-o facă recurgând la dicţionarul viselor (p. 285–364) ce înregistrează şi explică aproximativ 700 de simboluri, tip apă, aur, bani, cimitir, crin, doctor, inundaţie, lacrimi, moară, mort, păsări, purpură, sânge, zvastică etc. Enciclopedia visului se încheie printr-o secţiune de adrese utile a peste 200 de centre de cercetare a somnului şi organizaţii care se ocupă cu domeniul viselor.

Cele peste 250 de pagini ale enciclopediei propriu-zise, cu sugestive fotografii, reproduceri de artă, ilustraţii şi vignete, oferă „intrări“ pe tema enunţată de titlu, fişe lapidare, articole de dicţionar, mai concise sau mai extinse în funcţie de importanţa subiectului. Iată câteva la care ne-am oprit: apocalipsa (cartea revelaţiei), arhetipul eroului, arta şi visele, Asclepios (Esculap), creativitatea şi visarea, Daniel, déjà-vu, diavolul şi visele, Mircea Eliade, experienţele de extracorporalitate (OBE: Out-of-Body-Experiences) experienţele din preajma morţii (NDE-Near-Death Experiences), hipnoza, incubus şi succubus, Institutul Lucidităţii (cercetarea visării lucide), Carl Gustav Jung (eul, anima/animus, persona, arhetipuri), Kafka, Macrobius, Sf. Pavel, percepţia extrasenzorială şi visele (ESP) Platon, sexul şi visele, Shakespeare, Tertulian, vindecarea şi visele, vise de nuditate, vise de vizitare, visele căderii, visele de moarte, visele de zbor, visele în filme, viziuni şi vise, Marie-Louise von Franz (studentă a lui Carl Jung, autoarea cărţii „Despre vise şi moarte“).

Chiar de se-arată toamna
şi norii se vor cerne
iar vântul cu furie
se-abate peste noi,
să nu-ţi înneguri gândul
şi nu-ncerca durerea
priveşte-ne, iubite:
tot vară e în noi!
Miroase-a grâne coapte
sub soarele fierbinte
se-nalţă ciocârlia
şi chiot e pe văi,
fâneţele-s de coasă,
copiii vin la râuri,
totul în jur e viaţă
şi vara e în toi!
Nu lua in seamă frigul
şi ploaia ce se-anunţă,
ci vino pe la mine
când vremea-i de-nserat,
închide uşa casei
şi trage clenciul iute
şi las-afară toamna
să plângă peste sat.

Ceva mă împinge să-mi întorc privirea
spre ţărmul acela unde
stă galionul pregătit de plecare
te desluşesc din ce în ce mai greu
şi poate că mă voi întoarce
spre el şi mai tîrziu, amintindu-mi-l
ca un labirint imaginat de Borges
de forma unei biblioteci absurde
într-unul din hexagoanele fără număr
filozofia greacă s-a încheiat
în imaginea unui zbor neobişnuit
amnezia nu mai este o boală a trecutului
împotriva unei banale mori de vînt
moartea încă mă aşteaptă pe vîrful muntelui
în favoarea lui Icar
am harul să mă desprind de cuvinte
cu mîinile pline de ţărînă
o născocire a privirii întoarse înapoi
doar inima stearpă cu aceleaşi frunze de oţetar
un loc de unde nu putem lipsi prea mult
rîvnind absolutul ca mustul din struguri
o altă pasăre Phoenix sau aceeaşi
şi rugul pe care se mistuie ea,
este unicul ei drept la dragoste

Noli me tangere
singurul meandru de care mă tem…

Antologia bilingvă EMINESCU, „DIN VALURILE VREMII / DALL’ONDE DEGLI EVI”
( Iaşi, Editura Institutul European, 2008, 384 p.) este prima tentativă a unui autor român de a traduce în italiană cele mai reprezentative piese poetice eminesciene, oferind astfel o premieră la care nu s-au încumetat nici cei mai titraţi profesori de specialitate sau specialişti în limbi romanice cu titluri academice etc. Este vorba de şaptezeci de poeme selectate după ediţia Perpessicius: 48 de antume şi 22 de postume. Conştient că la o mare competiţie artistică europeană se aruncă în luptă creaţiile de vârf care oferă nemijlocit sentimentul capodoperei, italienistul şi criticul GEO VASILE a optat pentru piesele celebre tip „Venere şi Madonă” , „Epigonii”, „Scrisorile” şi evident „Luceafărul” („Iperione”, şi nu „Lucifero” cum, vai, traduce „românistul” italian Sauro Albisani într-un volum apărut la Editura Scheiwiller (Milano, 1989). Postumele alese pentru volumul de faţă au şi ele nivelul artistic al celor mai reuşite texte poetice, începând cu „Ea-şi urma cărarea-n codru” şi terminînd cu „Stelele-n cer” sau „Răsai asupra mea”.

Antologia DIN VALURILE VREMII / DALL’ONDE DEGLI EVI are toate sansele să fie o carte cadou sau de înalt protocol ca emblemă a spiritualităţii româneşti, a sufletului profund şi nemuritor al românităţii în contextul european. In ciuda cabalei şi a denigrărilor unor zoili de profesie, Eminescu continuă să fie un brand al României, aşa cum Leopardi continuă să reprezinte italienitatea şi spiritul italian oriunde s-ar manifesta. Cei care îl preferă pe Tristan Tzara şi mitraliera lui de confetti unei opere organice plătite cu viaţa, ar trebui să cugete la ceea ce a spus marele poet creştin Mario Luzi despre opera lui Eminescu: „o literatură fără frontiere între germanism şi moştenirea latină, între orient şi occident”.

GEORGE BACOVIA, CU VOI. CON VOI, Ediţie bilingvă, Editura Ideea Europeană, 2007, 211 p.

Antologie şi versiune italiană Geo Vasile

Volumul, apărut întru comemorarea a 50 de ani de la moartea lui George Bacovia (1881-1957) şi însoţit de o biobibliografie şi o postfată („Expunerea la plumb”), cuprinde peste 80 de texte poetice, o selecţie din opera poetică a celui mai actual dintre interbelicii români prin profeticul mesaj încorporat pe adresa postmodernităţii. Între „Plumb” (1916) şi „Stanţe burgheze” (1936) poetul aşterne o partitură unică, ce va să fie de mare impact în poezia ultimilor 30-40 de ani, datorită pasului de la „poza” simbolistă la „proza” cotidianului banal sau infernal, numit şi istorie, care ne marchează indelebil viaţa interioară. O poezie, cea a lui Bacovia, ce ţine loc de epitaf şi testament la căpătâiul viitorului:

„Când orice se vinde, / Când orice e marfă – / Trezeşte un sunet bătrân / Din antica harpă. // Din cupe, vin de uitare, / Fie a virtuţii eşarfă – /Trezeşte un cântec bătrân / Din antica harpă // Che tutto è merce / Che tutto si spaccia / Ridesta un suono remoto / Dall’ arpa vegliarda. / Dai calici, vino d’oblio, /Sia del pregio la sciarpa – / Ridesta un suono remoto / Dall’arpa vegliarda.” 

Poate că pe zei nu i-a văzut nimeni
făcînd libaţii în spatele vieţii
dar fiecare clipă ne cere să trecem un rubicon
peste ruinele labirintului
trist şi ridicol cum trece Timpul fără semne
dar nu există altă cale pentru a rămîne tu însuţi
decît să crezi că Dragostea
merită mai mult decît piramidele
deşi tiranul Thebei poruncise să murim
în amintirea lucrurilor
care ne îndemnau să fugim de revolte
şi repetam ceea ce ştiam înlăuntrul măsurii
ca să-mi dau curaj
să nu mă pot smulge din trecut
cu pînzele umflate de vînt
diametral ca-ntr-o natură frustră
să aud numai paşii tăi
în praful fierbinte al deşertului
apăsîndu-mi pleoapele şi fericirea
după chipul şi asemănarea noastră…

În bucătărie e forfotă mare. Pe plită fierb mai multe oale şi peste tot sunt vase cu câte ceva în ele. Şucu şi Buni muncesc de zor. Se vede de departe că aşteaptă musafiri de seamă.
- Apăi, tu ce zâci? I-o plăcea carnea cu rişcaşă?
- No, stăi încet, Ghiţă, că mâncarea noastră le-o plăcut la tăţi, oricât de domni or fi fost.
- Ştiu, dară! D-apăi mă gândesc să-i facem pe plac copilului ăstuia cu care vine Irina.
- Apăi, dacă vrei să fie bine, du-te de taie hoara aia odată, că nu mai am vreme să fierb zama dacă nu te grăbeşti. Iote, laşca-i uscată, o tai minteni.
- Bine, mă duc. O ciupeli tu, sau ţi-o aduc gata de băgat în oală?
- Las’ că vin eu în şopru pe când îi de ciupelit. Pune-o numa’ colo’ pe cârpător.

Din uşă, Şucu se întoarce:
- Apăi cuţâtu’ ăla bun, unde-i?
- Unde să fie, Ghiţă, în fiocu’ de la coastăn, unde l-ai lăsat.
- No bine, dacă-i acolo, l-oi găsi.

Buni zâmbeşte în urma lui. Îi ştie ea metehnele. Nu găseşte nimic, niciodată. Într-o zi, venind din grădină l-a găsit bosumflat în faţa raftului încărcat cu borcane, deoarece nu găsea dulceaţa aflată exact în faţa lui.

Deschide uşa şi strigă spre şopru:
- Ai găsit cuţâtu’, Ghiţă?
- De unde să-l găsesc, că numa’ tu ştii pe unde le pui…fir-ar al cui ştiu eu de cuţât, că iote cum pierd vremea şi până să vină trenul nu mai sunt decât câteva ceasuri.
- Stăi o ţâră, că vin, numa’ să mă mai uit odată în cuptor la plăcintă…

Buni deschide uşa cuptorului şi mulţumită de ceea ce vede, îl închide repede la loc, să nu se lase plăcinta. Murmură încet, aşa pentru sine:
- Până vin din şopru îi coaptă…o să se bucure Irina, asta-i place cel mai mult…

Coboară scările aproape în fugă, să nu se lase aşteptată. Are peste 60 de ani dar e foarte harnică şi iute. Poate şi pentru că este micuţă şi slăbuţă ca o fetiţă de 15 ani. Numai părul alb, strâns sub batic o trădează, altfel nici n-ai crede câţi ani are. Obrazul este neted şi luminos iar ochii negri zâmbesc mereu în ciuda atâtor greutăţi întâmpinate. Ochii aceia frumoşi, codaţi şi cu gene lungi i-a moştenit şi Irina, în rest, are firea bunicului, iute la mânie dar bună la suflet, fără a ţine vreodată duşmănie pentru ceva. Foc de paie.

Între timp, bunicul a tăiat găina cea grasă, pentru supa cu tăieţei şi acum, fluierând, îi smulge penele într-o oală cu apă fiartă. Absolut tot ce face, face cu plăcere. Pentru el nimic nu este corvoadă. Munceşte, cântă sau fluieră întotdeauna. Poate de-asta anii nu-l împovărează. Are cu 13 ani mai mult decât soţia sa, dar nu pare să-i simtă.
- Gata, ai venit şi tu la spartu’ târgului. Iote, acolo în cratiţă sunt bucăţile pentru rişcaşă, iar în oala roşie cele pentru zamă.
- Pentru pilaf şi supă, Ghiţă, că nici nu ne-o pricepe băiatul acela crescut la Bucureşti…
- No, dară acum nu m-oi fandosî şi eu ca tine…mde, tu ai făcut pensionu’, eu nu. Eu am învăţat meseria de pantofar de la tata şi până la urmă am ajuns contabil cu mânecuţe la un birou prăfuit…vezi tu, cum te schimbă vremurile?
- Apăi dejeaba te mai gândeşti la astea, că-s trecute toate, bine că ne-am descurcat şi acum suntem amândoi la pensie…
- Dacă n-am fi avut necazul cu fata, am fi putut zâce c-am avut o viaţă bună…
- Nu cârti în faţa lui Dumnezeu, Ghiţă, aşa a fost să fie, iote, o avem pe Irina…
- Da, dreptate ai, e cuminte şi ne iubeşte…
- Apăi, cum altfel? că doară noi am crescut-o!
- Ce s-ar fi bucurat tată-său şi mumă-sa de o zi ca asta…
- Aşa-i, vezi cum trece vremea? parcă ieri avea 5 ani şi fugea după câne prin curte şi iote acum, îi profesoară…
- Ştii ce mi-a zâs la telefon? c-a luat licenţa cu 10…
- Ştiu, că mi-ai spus de o mie de ori…da’ îmi mai poţi spune de o mie, că şi io mă bucur…

Între timp, bucăţile de găină sunt aşezate în „kuktă” şi puse la foc. Bunicul a cumpărat „oala minune” de vreo 2 ani, când au apărut în magazin lucruri aduse din Ungaria într-un schimb comercial. La început, bunica s-a temut, nu era obişnuită cu aşa ceva, apoi, văzând că totul fierbe mai repede, a început s-o folosească tot mai des.
- Gata, uită-te la ceas, să nu se facă fleaşcă, la jumate să opreşti focul, mă duc să dau de mâncare la porc…
- Să nu stai mult, Ghiţă, că trăbă să tai prăjitura…
- Nu stau mult că fiertura e gata, numa’ i-o vărs în vălău… laşca ai tăiat-o?
- Am tăiat-o, e pusă acolo pe blidul de plastic.
- Bine, aduc şi nişte roşii din grădină să facem o salată?
- Adu, cum nu? bine c-ai zâs…şi roşii, şi castraveţi şi ceapă verde.
- Imediat, într-un sfert de oră îi gata salata…să nu uiţi de oală…

Bunicul iese fluierând. Mângâie câinele care se gudură prietenos, aruncă nişte boabe de porumb la găini, priveşte cu drag porumbeii cu coadă rotată şi ia oala cu fiertură pentru porc. Au gospodărie mare. Muncesc amândoi întreaga zi, dar au tot ce le trebuie şi nu au avut nici un fel de greutăţi s-o ţină pe Irina la facultate cinci ani. Aproape că nu cumpără nimic. Ulei şi orez, în rest, toate sunt de-ale casei. Bunica face pâine în cuptorul din şopru. Au o holdă cu grâu şi macină făină în fiecare an.

Bunicul a terminat cu animalele. Ultimii care şi-au primit porţia, au fost iepuraşii. Bunica a rărit ieri morcovii aşa că astăzi, iepuraşii au primit ceva pe gustul lor. Intră în grădină să adune legume de-o salată şi priveşte cu drag în jur. Atunci când s-au mutat aici, grădina era părăsită, buruienile erau mai înalte decât un om, acum însă, se puteau mândri…pe o parte aveau o livadă superbă cu tot felul de pomi fructiferi, de la caise până la gutui şi nuci, iar pe cealaltă, legume de tot felul şi flori. Irinei îi plăcea foarte mult să citească în grădină. Bunicul îi amenajase un loc special la umbra nucului, cu bancă şi măsuţă. Iarba era atât de deasă şi moale acolo, încât fetiţa stătea de multe ori desculţă şi mângâia cu tălpile covorul verde şi mătăsos.

Îşi alungă toate gândurile, bune sau rele şi fluierând, dădu drumul la apă să spele legumele. Era o zi mare. Nu trebuia să se lase copleşit de emoţii. Irina ştie că aici e oaza ei de linişte şi pace, că aici e acasă şi nimic nu trebuie să-i ştirbească bucuria acestei zile.

Bunica priveşte ceasul. Mai este mai puţin de o jumătate de oră până la sosirea trenului. Îl aude prin curte pe bunic şi deschide uşa să-l strige:
- Ghiţă, nu ai terminat? acuş vin copiii…
- Gata, am adus tot ce trăbă!
- Dă-le-ncoace să le tai…
- Da’ ce frumos ai făcut prin bucătărie! Nici nu mă aşteptam să deretici aşa repede…
- Da, m-a ajutat Dumnezeu, toate îs la locul lor.

Bunica începu să taie legumele iar bunicul aduce din cămară sarea, uleiul şi oţetul. Irinei nu îi plăcea salata prea acră, aşa că bunica adăugă doar un strop de oţet, aşa, de gust.
- Ai emoţii, aşa-i? întrebă bunica zâmbind…
- Păi, cum nu? mai ştii cum ziceam? să ne ajute Dumnezeu să trăim până ajunge Irina în clasa I…şi uite, acum am ajuns să trăim şi clipa în care e absolventă de facultate…

Bunicul îşi şterse o lacrimă…
- Ştii ceva? schimbă bunica vorba…nu te duci în calea ei până la staţie? Poate i-o fi greu bagajul…
- Ba mă duc, cât îi ceasu’?
- E vremea, du-te, că mai faci vreo cinci minute şi până acolo.

Bunicul dă să iasă. În curte se aude căţelul. Poarta era larg deschisă şi Irina aruncase deja toate bagajele pe jos şi luase căţelul în braţe:
- Ce dor mi-a fost de voi!!!
- Irina, draga bunii, dragă!
- Lasă cânele şi hai să mă îmbrăţişezi şi pe mine! glumeşte bunicul – sau numa’ de el ţi-o fost dor…
- Şucu, Buni, ce bine e acasă! Irina dansează prin curte, îi sărută zgomotos pe bunici pe obraji şi fără să stea pe gânduri inspectează toată ograda, cu căţelul alergând în urma ei.
- Nu s-a schimbat deloc, e tot fetiţa noastră…şopteşte bunica.
- Da, cum de e singură? se dumireşte bunicul…Irina, unde e Radu?

Irina se opreşte din joacă, se întoarce spre cei doi bunici şi şopteşte pierit, dintr-o dată cu un glas serios:
- Nu mai vine, s-a răzgândit…
- No, dă-l bruşului, că nu-i nici o pagubă…o consolează bunica, dacă nu ştie ce pierde, nu te merită! Hai în casă să mânci, că ţi-o fi foame…
- Sper că ai făcut pilaf! se alintă Irina scuturându-se de toate gândurile.

Aici, viaţa nu poate fi decât frumoasă e…acasă!

e un convoi de răni care se deschid la fiecare alinare
ca nişte găuri de nimic ce înghit vârtelnic respiraţia
îngeri privesc cu mâinile încrucişate
lacrimile se închid in ele
copiii privesc şi ei goi cu ochii goi
o lume refuzată ca o fabrică de dulciuri
la care speră să ajungă măcar în somn

e un convoi de paşi mărunţi şi trişti
care aşteaptă în staţia necunoscutului
regăsirea cu mama.

De când
te ştiu
mi se dezhidratează
fericirea în
flăcari de ceară…
căci nu mai plouă
cu speranţă
în negurile
oarbe
ale
singurataţii.

te ştiu …
dinainte
de-a mă fi născut
şi de atunci
te caut
pe străzile pustii
ale degetelor
mele.

E vară. E vremea concediilor, a excursiilor şi e momentul să ne facem bagajul și să plecam. Dar unde ? răsare întrebarea întrebătoare.

Ei bine, românul s-a obișnuit în ultimii ani să plece din țară. De ce ? Pare altfel să spui ca ai fost „afară” în concediu, să arăți niste poze și filme făcute în locuri cu plaje albe și ape de un albastru de vis pe care le vezi poate doar la televizor. An de an moftul de a pleca vara în stațiuni exotice a crescut în intensitate, a luat amploare, agențiile de turism și-au adaptat serviciile și uite că a luat naștere o nouă industrie de turism exterior.

Fără să fim mofturoși am ales aceste oferte deoarece prețurile sunt mult mai accesibile decât în țară, serviciile sunt cu totul altele, ca să nu mai punem la număr experiența unei țări străine. După ce am cucerit țări apropiate față de a noastă ne îndreptăm spre locații cât mai îndepărtate, cât mai costisitoare daca se poate, se inventase chiar si creditul de vacantă la un moment dat…doar pentru a veni în ajutorul persoanelor doritoare.

Stând și gândind putin…poate că este mai bine, e ceva deosebit să vezi și alte minuni ale lumii, dar parcă uneori patriotismul, nu știu dacă zic bine patriotism, mă îndeamnă să gândesc altfel. De ce nu aș rămâne în țară pentru concediu? De ce? Pentru că serviciile sunt scumpe și nu oferă ceea ce doresc, oferta agențiilor cam săracă, iar prețurile….aici mă opresc să cuget din nou. Revenindu-mi din profunda cugetare hotărăsc că ar fi bine să risc, să vad cum ar fi.

Îmi amintesc că avem frumuseți de care stăinii se minunează, iar noi trecem pe lângă ele nepăsători. Avem munti și încă ce munți, accesibili, dar te lovești de piedica șoselelor, stricate rău de tot; dar face parte din aventura românească, avem peisaje care îți taie răsuflarea, dar preferăm Alpii că nu sunt la noi. Avem marea și încă e neagră, dar ne-am săturat de negreața (a se citi mizerie), care o caracterizează și o preferam pe cea albastra Egee, Mediterană dacă se poate. Avem de toate, păcat că nu le explorăm la maxim, cei de dincolo au învățat să facă turism să vândă orice petic de natură, dar noi am uitat să punem un banal indicator spre un punt de interes. Și iar mă întreb retoric: De ce?

Poate că ar fi mai bine să nu mai caut răspunsul, poate că ar fi cazul să mă bucur de vacanţa aleasă, să mă mândresc şi eu cu pozele făcute, cu amintirile din vacanță și să sper ca la un moment dat totul se va schimba și ne vom călca pe picioare cu alții de pe alte meleaguri încercând să ne facem vacanța la noi în țară.

Întrebarea mă macină din nou…..așa o sa fie ? …eu încă mai sper!

E un cuvânt pentru fiecare poet
care filtrează lumea prin ochii însângeraţi
de lacrimi care curg sub peniţă
e o melancolie în fiecare poet
pe care viaţa nu-l iartă să-i încerce toate tristeţile
e un spasm de haos primordial în poetul
care creează lumi în cuvinte
e o rană în călcâi
de o căutare care se termină nicicând niciunde
poetul e un om pentru fiecare om
căruia neputinţa i-a interzis graiul adevărului
un adevăr e în poema care aleargă sub privirea
celui care se opreste să o atingă cu sufletul
poetul e un dumnezeu care săvârşeşte splendori

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi voi simţi
Mireasma florilor
Din grădina sufletului tău.
O cunosc atât de bine…
Sunt florile pe care eu ţi le-am dăruit
Înainte de început…
Pe când erau doar seminţe în găoacea lor.

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi inima mea va tresări
la auzul paşilor tăi.
Îmi recunosc bătăile inimii
În fiecare pas al tău…
Simt cum te apropii…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Căci sufletul tău va cânta o melodie
Pe care eu am uitat-o de mult…
Era cântecul inimii mele…
Pe care l-am pierdut
Atunci când am murit
Puţin câte puţin…
Pâna s-a lăsat o linişte de gheaţă…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Voi închide ochii şi voi simţi
Căldura sufletului tău
Care va topi depărtarea
Şi va alunga întunericul…

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte…
Fiindcă mă voi simţi din nou vie!
Vor cădea lanţurile
Şi-mi voi întinde aripile ca să zbor…

Iar tu vei fi lângă mine,
Prietenul meu dintotdeauna…
Şi mă vei ajuta să recuceresc înălţimile!!!

Peste crăcile bătrâne –
Ce de ani au fost uscate,
Peste arborii cei falnici –
Ce-s bătrâni şi seculari,

Noaptea şi-a cernit năframa,
Cu a ei sobrietate,
Totul este nemişcare –
Peste parcul solitar.

Pe alei se lasă noaptea,
Noaptea cea cuprinzătoare.
Băncile rămân pustii –
Iar aleile sunt goale.

Foarte rar mai vezi acuma,
Câteodată-ndrăgostiţi,
Oamenii ce-şi trăiesc clipa –
Oamenii cei fericiţi.

Bolta este înstelată,
Şi prin crăcile bătrâne,
Totul este aşa feerie –
Ca-n poveştile cu zâne.

Luceafărul stins şi palid –
Vag zâmbeşte, împăcat,
El a pierdut doară fata –
Fata cea de împărat.

Bolta este-aşa senină !
Iar pe cer apare luna.
Parcă-un cântăreţ s-aude –
Cum îşi potriveşte struna.

E un greier năstruşnic –
Ce din somn a fost sculat,
Şi a început acuma –
Ca să ţârâie-enervat.

              *

Însă zarea se albeşte,
Ziua curând va veni,
Stelele încep să piară –
Mâine seară or s-apară –

Mai fumoase, şi mai vii…

Opt scaieţi a adunat,
Pisoiaşul meu vărgat,
Pe codiţă şi botic,
Şi-acum scânceşte un pic.

Se tot uită rugător,
Cerând parcă ajutor,
Dar se teme c-o să-l doară
Şi s-a ghemuit afară.

I-am vorbit, l-am mângâiat,
De scaieţi l-am curăţat,
Dar, vă spun cinstit, n-am vrut
Din blăniţă când i-am rupt!

Acum pare peticit,
Ca un preş vechi şi tocit.
Vai de el, bietul pisoi!
Ce să fac? Îmi spuneţi voi?

Că de-l tund c-un foarfece,
O să pară… şoarece!

Tu crezi că poate vreo furtună,
De-o fi mai mică sau mai mare,
Să-mi smulgă sufletul ce doare,
Când nu îl simt la tine-n mână ?

Crezi tu că-i brumă să-l îngheţe,
Când trupul tău în mine arde
Şi chip de lemn sculptat de barde,
Secret divin vrea să ne-nveţe ?

Tu crezi că poate vreo himeră,
De lângă tine să m-abată,
Să facă inima să-mi bată,
Pentru-o iluzie pasageră ?

Mai bine rup carne din mine,
Decât pe tine să te doară,
Iar eu îţi spun, a câta oară,
Că s-au unit două destine.