Arhivă pentru ‘numărul 22’

Camelia Ciobotaru

Privesc mii de flori, în zare,
Dar că zboară mi se pare…
De tulpină s-au desprins
Şi plutesc încet, ca-n vis?

Sunt imagini… uimitoare!
Soarele, din raze, pare
C-a făcut steluţe mii,
Să-i încânte pe copii.

Le pictează tot mereu,
Din culori de curcubeu,
C-o pensulă fermecată,
Să încânte lumea toată.

Nu mă dumiresc şi pace!
Dar priveliştea îmi place!
Tot alerg şi-ncerc să prind,
Cu mânuţa să cuprind,

O steluţă lucitoare,
Sau floare cu aripioare.
-Mami! Mami, unde eşti?
Parcă suntem în poveşti!

-Fluturaşi sunt, dragul meu,
Şi ei zboară tot mereu.
Dacă-i prinzi în palma ta,
Nu vor mai putea zbura!

Şi când stam mai încurcat,
Pe năsuc s-a aşezat,
Mic şi blând un fluturaş,
Cu privire de poznaş.

Nu-i steluţă şi nici floare!
E-o minune zburătoare,
Creată de Dumnezeu,
Să ne-ncânte tot mereu.

(poezie pentru copii)

Violeta Lucia Câmpulungeanu

Ioan Gelu Crişan

Din noianul de speranţe, răsărite la-nceputuri,
Decimate-n lupta vieţii şi-aduse acas’ sub scuturi,
Pe a sufletului cale au rămas triste concluzii,
Despuiate de valoare şi pavate cu iluzii.

Tu m-ai plămădit din rouă, cu bucăţi de vis şi lacrimi,
M-ai spălat cu apă vie şi-ai turnat iubire-n patimi,
Iar cu flori de iasomie ai pictat zâmbind destinul,
În culori ce n-au puterea, ca să definească chinul.

Ai vărsat din cupe-amarul şi-ai turnat argint în vise,
Mi-ai curmat zborul demonic înspre false paradise,
Vreau, să ştii, că numai moartea şi poate că nici aceea,
N-o să-mi curme, de iubire, către tine odiseea.

Adrian Erbiceanu

Apărut la Editura Destine, Montréal, 2007, volumul Eliptica se vrea a fi chintesenţa gândirii filozofice a poetului George Filip. Din păcate cartea, datorită greşelilor întâlnite la mai tot pasul şi a versificaţiei extrem de facile, te lasă cu un gust amar. Poate că numai două sau trei poezii izbutesc să se ridice la nivelul unei scrieri serioase. Dar, după cum ştim, cu o floare nu se face primăvară: „Am testamentul scrijelat pe seu: / Să-mi fiu prin viaţă slugă şi stăpân. / Prin bâlciurile vieţii scriu mereu: / Nu-s vinovat că m-am născut român! / Atâta oameni buni mi-a mai rămas: / Într-un culcuş urzit de Dumnezeu, / Ca un străin ce caută popas / Să dorm la umbra sufletului meu…” (LA STEJARUL MEU). Frumos!

Reiterând, chiar şi un cititor fără mari veleităţi critice poate constata la o analiză rapidă că acest volum cu pretenţii, al unui poet cu peste douăzeci de apariţii editoriale, este de fapt compromis. Sper să fie singurul.

1. DEZACORDURI

- „Sufletul gintei – cât va trăi, / trebuie să vâneze zilnic / să aibă cu ce-şi plăti / dreptul lor de a fi” (pagina 11).

Acord greşit: Sufletul gintei – dreptul lor; corect ar fi fost: dreptul ei.

- „Zei / cu febra / demnă-n oase / care / ne cozmonizase” (p.46).

Mai înainte de toate, cuvântul „cozmonizase” nu există, dar dacă ar fi existat, forma corectă ar fi trebuit să fie: „cosmonizase”; în al doilea rând, fiind vorba de plural (pe noi ne…), cuvântul ar fi trebuit scris: „cosmonizaseră”.

- „Vrednic, cum am fost dintotdeauna / Scrijeleşteşi-ţi Soarele şi Luna.” (p.65). Dezacord de persoană între cele două versuri şi, în plus, greşeală de exprimare în cel de al doilea vers.

- „Doar lacrima nu plânge sub drapel / Supuşii la cazarmă suntem şi Tu şi El ” (p.69). Forma verbală „suntem” (indicativul prezent al verbului auxiliar „a fi” , persoana I, plural) implică noţiunea de „Noi”. Nu poate să existe „suntem” numai cu Tu şi El.

- Prima strofă a poeziei Nedumerire (p.81) începe cu: „Stimate Domn / nu veni sub o mască…” (adresarea se face unei singure persoane) şi se încheie cu: „nici dacă minţiţi / că aţi fost răstigniţi”), sărind, fără vreo justificarea, la persoana a doua, plural.

- Poezia Balta (p.50) începe astfel: „Să vină cerbii pe la sărbători / Când mă vindeam prin târg, adeseori”. Forma verbală „să vină”, a conjuctivului prezent, implică, în cazul de faţă, un viitor mai mult sau mai puţin apropiat; „mă vindeam” este un verb la imperfect (deci la un timp trecut). Cele două construcţii verbale nu fac casă bună împreună!

2. FRAZE / PROPOZIŢII ELIPTICE

De subiect

- „Prin literele haimanale / Apar prea circumstanţiale, / De fapt nişte exasperări / Nomade peste depărtări” (p.73). Subiectul este partea de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal. El este uşor de găsit pentru că răspunde la intrebările: „cine?, ce?” Predicatul, în cazul nostru este „apare”. Căutaţi, dumneavoastră subiectul, dacă puteţi!

De predicat

- „fragile jucării curgând de-a pururi / spre muntele ce nu-şi mai ştie valea / dar secerând trifoi cu patru frunze / nebănuind că-n pâine plânge jalea.” (p.107). Fraza, sau ce-o fi ea, n-are predicat. Verbele: curgând, secerând, nebănuind aparţin Modului Gerunziu, un mod nepersonal. Verbele la modurile nepersonale nu pot forma predicate.

3. ASOCIERI IMPROPRII DE CUVINTE

- „peste crestele / cele ecvestrele” (p.28)

(ecvestru, adj. = de călăreţ, călare)

- „să-mi ling rănile / mai personalele” (p.29)

( personalele = trenuri de pasageri care opresc în mai toate staţiile)

- „e puiul meu prin viaţă / un bulgăre de schismă” (p.37)

( schismă = separare formală a unui grup de credincioşi de o

comunitate religioasă)

- „Precum un fiu etanş” – nelegitim” (p.52)

(etanş = ermetic)

- „Drept pentru care femeile mele / Mă devoră: prin menestrele” (p.57)

(menestrel, s.m. = cântăreţ ambulant din Evul Mediu)

4. EXPRESII IMPROPRII LIMBII ROMÂNE

- „nimeni mai credea” (p.31)

- „să bat în retur” (p.30) (corect: În retragere)

- „La sfârşitul lui drum” (p.40)

- „Un zeu desculţ care se nu mira” (p.66)

- „patria-i convivă” (p.79) (Conviv = comesean).

- „cu-n ciur în subsuoară” (p.79) (corect: la subsuoară).

-„Prospectatorii propun prospecţii” (p.86)

- „Inodorizând solfegii” (p.94) (inodor = fără miros)

- „Lângă lucid mă aşez voluntar” (p.108)

- „Pe ringuri de amin” (p.111) (Amin, inter. = Adevarat! , Aşa să fie!)

- „E lanţul care nu l-am ştersul” (p.112)

5. CUVINTE SCRISE GREŞIT

- „stalagnitele” (p.27)

-„blesfemiatoare” (p.33)

- „Idulgenţi” (p.39)

- „aurorit” (p.59)

- „denetemut” (p.59)

- „galopedând” (p.69

- „ideie” (p.76)

-„în flori de salomeie” (p.107) (corect: salomie)

. „eccae” (p.112)

Concluzia? Poetul George Filip este corigent la limba română.

P.S.:

Cu stupoare am descoperit, pe pagina colaboratorilor, că numele meu figurează ca fiind cel al redactorului şef, cel care a acceptat ca manuscrisul să fie dat la tipar. Fals în acte! Însuşire frauduloasă de identitate! Caz care, în anumite circumstanţe, poate deveni penal!

Marcel Cuperman

Un nuc bătrân şi singuratic,
Ca un străjer, sus, pe colină,
Îşi mişcă coama fantomatic
În nopţile cu lună plină.

O bufniţă cu albe pene
Şi ochi rotunzi de alabastru,
Se-opri din zbor, plutind alene,
Pe craca nucului sihastru.

Cu vocea ei în trei silabe
Vibrând ca o funebră geamă,
Nucului sur cu verzi podoabe,
I se-adresă buha, cu teamă:

- Copacule cu plete sure,
Bătut mereu de vânt şi furii,
De ce nu stai şi tu-n pădure
În rând cu rudele naturii?

Uimit, şi tremurându-şi coama
Din amorţirea nopţii rare,
Cu vocea lui ce umple drama
Răspunse nucul c-o-ntrebare:

- Mă-ntrebi de-a mea singurătate?
Chiar tu, o pustnică celebră
Ce-şi duce viaţa-n libertate
Zburând mereu într-o tenebră?

Printre copacii deşi din codru,
Nu am nici aer, nici lumină.
Eu nu pot fi ca vărul cedru;
Eu vreau să am fruntea senină.

Şi-apoi, mi-e grea şi adaptarea
Printre vecini ce dau din cioate,
Ţesând cu vrejurile calea,
Umbrindu-mi gândurile toate.

Prefer să stau aicea, singur,
Bătut de ploi şi de furtună,
Decât să am un trai nesigur
Înghesuit de-o văgăună.

Prefer să fiu cu capu-n soare
Şi vântul să îl ţin în hamuri,
Decât în codrul-închisoare
Bătut mereu de alte ramuri.

Luminiţa Petcu

Am atins hotarele morţii,
am călcat pragul Eloisei în sezonul de vînătoare
o certitudine cîştigată cu preţul tristeţilor mele
euharistic acest ritual în casa preotesei
cu figuranţi bahici, silene şi satyri
cum să te găsesc dacă m-am trezit lunară
lîngă chipul meu gol, în care tresar
cenuşa unei iubiri prea rănită
de lighioane care se întorc
mereu şi mereu înspre sîngele tău?
ţi-am spus lucruri pe care deşi le-ai auzit
eşti osîndit să nu le înţelegi.
viaţa este un bluff engramat
virtual drug ca un ochi imobil,
Trivandrum Kerala unei nopţi fără margini…

Marcel Cuperman

Pe sub ramuri de răchită
Ce-ndoite-n vânt coboară,
Trece-o tânără grăbită
Cu mişcări de căprioară.

Fată mândră şi frumoasă
Are mama lângă casă!
Bluza albă ce-i cusută
Cu arnici din fir de aur,
Unduind, pieptu-i sărută,
Cum un val sărut-un plaur.

Saltă-ti sânul măi fetică,
Pe voinici de-i înfurnică!
E Maria lui Ilie
Ce se duce în poiană,
Unde-n cânt şi veselie
Joacă hora moldoveană.

Ţineţi hora pe câmpie
Pân’ la ploaia lui Ilie!
Fota lungă, colorată,
Pân’ la glezne o cuprinde
Cu flori roşii de muşcată,
Faţa fetei îi aprinde.

Joc scaieţii de prin vale
Şi prind rochia de poale!
Au venit băieţi şi fete
Să încingă hora mare,
Şi să zdruncine, cu sete,
Liniştile din hotare.

Bate toba în poiană
Şi vibrează-n buruiană!
Poalele din pânză fină
Ies bogate din catrinţe,
Şi-n decoruri de lumină
Le dau ghes la juni, dorinţe.
Hai Mărie la-nvârtită,

Să ne-arăţi cum eşti clădită!
Intră şi Maria-n horă
Şi vârtos se-ncinge-n joc,
Chiuind vocea-i sonoră,
Aerul trosneşte-a foc.
U iu iu iu iu iu iu,
Bate-opinca chiar acu’!
Opincile cu nojiţe

Scot scântei în bătătură,
Pielea de porc, în cojiţe,
Se destramă-n bufnitură.
Frunză verde bob pisat,
Bate pasul apăsat!
Scripca sună-n vălurele
De vuieşte în tot satul.

Pe călcâi şi vârfurele
Hora se mişcă de-a latul.
Foaie verde de secară
Ţineţi hora pân’ la vară!
Pe drăguţ fata-l ocheşte
Şi îl trage brusc, de chingă,
S-o danseze voiniceşte
Şi trupul să i-l atingă.

Frunză verde şi-o lalea
Joac-o neică tot aşa!
Marama de voal îi cade
De pe capul de copilă,
Şi curgându-i, în cascade,
Prevesteşte o idilă.
Joac-o, joac-o măi Gheorghiţă
C-o să-ţi dea fata guriţă!

El o prinde de bârneaţă
Şi o-nvârte cu mândrie,
Jucând până dimineaţă
Plin de-avânt şi bucurie.

06 Iulie 2008

Adriana Gheorghiu

Geamul de la bucătărie era deschis, iar crengile cireşului din faţa casei, de-abia înfrunzite, prindeau, vesele, perdeaua, care şi ea, jucăuşă, dădea să iasă afară, chemată de adierea vântului. Şi tot privind la joaca dintre crengi, perdea şi vânt, numai ce văd în stradă un camion mare, din care oamenii cărau scaune, mese, şifoniere, saci cu tot felul de lucruri, iar în jurul lui se adunaseră deja copiii din cartier. Unii mai ajutau la cărat, alţii stăteau de vorbă. O famile nouă se muta deci la noi pe stradă.
La un moment dat s-a făcut aşa o zarvă, că am plecat de la geam şi m-am dus să-mi văd de ale mele.
A doua zi, când tocmai mă pregăteam să închid portiţa, am auzit în spatele meu un “bună-dimineaţa”, care m-a făcut să mă întorc brusc. Era un copil cu părul vâlvoi, îmbrăcat cu o haină mare pentru vârsta lui, iar pantalonii îi atârnau mult peste pantofii care de-abia se mai vedeau din cauza prafului de pe ei. L-am salutat la rândul meu şi am luat-o spre şcoală. Mergeam în spatele lui şi aşa puteam să văd că băiatul acesta, nou venit, era diferit de copiii de pe strada noastră: întâi şi întîi îşi arunca mâinile în sus şi în jos, de parcă ar fi vrut să scape de ele; apoi şi felul cum călca, cu un picior sau prea la stânga sau prea la dreapta. La un moment dat, l-am auzit chiar mormăind ceva, dar n-am desluşit mare lucru, iar când ne-am apropiat de şcoală, l-am văzut cum dă drumul unei hârtii, direct pe stradă. “ Ei, asta-i culmea!”, mi-am zis.
Ajunsă, dupa-amiază, acasă, i-am povestit fetei mele despre băiatul cu părul vâlvoi şi, după cum mă aşteptam, a râs de mine:
- Cum, mamă, tu, care eşti profesoară de-atâţea ani, nu te-ai obişnuit cu tot felul de copii? Mie mi se pare un pic dezordonat, şi atât.
- Da. Ai dreptate. Nu ştiu ce mi-a venit.
A doua zi, câţiva copii mi-au ieşit în întâmpinare şi, bucuroşi, s-au grăbit să-mi dea de veste că au un vecin nou. Le-am spus că l-am văzut şi eu, dar nu ştiu cum îl cheamă.
- Ciuli. Şi este în clasa a patra, a răspuns, grăbită, Nori.
- Şi să ştiţi că învaţă foarte bine!
- Ştie de-a luuuucruri: o mulţime de poveşti, toţi domnitorii!
- Da, doamna Gheo, ştie multe, dar drept să vă spun, s-a repezit Sori, o fetiţă de curând venită şi ea în cartier, mie nu-mi place. Tot timpul mestecă ceva şi toate hârtiile le aruncă unde nimereşte: pe holul şcolii, pe stradă.
- Da, are nişte apucături! a adăugat şi prietena ei, Coni.
- Mai bine recunoasteţi că sunteţi invidioase pe el că a citit mai mult decât voi, s-au năpustit cu gura băieţii.
- Nu-i adevărat, doamna Gheo, nu-i adevărat, nu s-au lăsat mai prejos fetele.
- Bine. Avem tot timpul să-l cunoaştem. Acum, mergeţi acasă, că vă aşteaptă mămicile voastre cu masa.
Într-adevar, de când venise Ciuli, pe strada noastră, mereu apărea câte o hârtie. La început, Act, Nona, Coni le mai ridicau şi le duceau la coşul de gunoi, dar se cam săturaseră şi ei. Aşa că, de la o zi la alta vedeai tot mai multe hârtii.
Într-una din dimineţi, nu ştiu cum s-a făcut, că iar am nimerit în spatele lui Ciuli. Mai aveam un pas să-l ajung din urmă, când am rămas locului, înmărmurită de ce-am auzit:
- Nu, nu vreau să mă arunci pe stradă! Mereu ne laşi pe jos, printre picioarele oamenilor, iar copiii ne ceartă că le urâţim strada. Nu, nu vreau jos …..
M-am apropiat încet de Ciuli să văd cu cine vorbeşte, dar Ciuli mergea înainte, fără să scoată o vorbă.
- Nu, nu vreau jos, se auzea clar acum, vocea hârtiei. Uite, ai buzunar. Pune-mă acolo, până ajungem la primul coş. Însă Ciuli, ca de obicei, a luat hârtia liniştit şi a aruncat-o direct pe stradă, fără să-i pese de rugămintea hârtiei.
Atunci, mă opresc o clipa, mă uit în jur să văd dacă nu mă vede careva, şi iau hârtia în mână până la coşul următor.
- Ce drăguţ din partea ta că nu m-ai lăsat pe stradă, mi s-a adresat staniolul frumos strălucitor, de la ciocolata lui Ciuli. Nu-i aşa că mă duci la surioarele mele din coş? Tare mai suntem amărâte şi revoltate din cauza acestui băiat! Ne lasă pe unde apucă. Ieri, a aruncat-o pe-o sora de-a noastră pe stradă şi chiar atunci a trecut o maşină care i-a făcut un vânt , de-a zburat în grădina aceea de-acolo. Uite, aceea cu flori!
- Aia e grădina lui Coni, cea mai frumoasă din cartier.
- Da? N-am ştiut. Să vedeţi ce scandal i-a făcut doamna de-acolo! I-a reproşat că a ieşit din coşul de gunoi, dar ea nu ştie că băiatul ăsta nu ne duce niciodată acolo, ci ne lasă pe unde-i vine lui.
Las hârtia, care-mi mulţumeste, la coş şi mă îndrept spre şcoală, încercând să-l ajung din urmă pe Ciuli. Chiar când să intre în şcoală, l-am strigat:
- Ciuli, eu te cunosc pe tine. Esti noul nostru vecin, dar tu nu mă cunoşti. Sunt…
- Ba da, vă ştiu. Sunteti doamna Gheo. Mi-au spus prietenii mei.
- Îmi pare bine, atunci. Uite, Ciuli, vreau să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru foarte important. Până ai venit tu aici, strada noastră era cea mai curată.
- Ce vreţi să spuneţi cu asta?
- Că….am dat eu să continui, însă Ciuli mi-a luat-o înainte:
- Dar văd că şi acum e curată, a adăugat, repede, Ciuli. Ei, da, o hârtie, două, ici, colo, ce importanţă are?
- Ce-ar fi dacă am face toţi la fel? Nu-ţi dai seama? În loc de oameni, am avea de-a face numai cu hârtii pe stradă!
Ciuli a îngăimat un “da”mai mult pentru el, şi-a intrat în şcoală, lăsându-mă să vorbesc singură. Nu mai văzusem aşa un copil până atunci. Acasă, din nou fata mea i-a luat apărarea:
- Mamă, dar tu vrei prea multe de la un copil de-a patra! Apoi, nu vezi cum umblă? Ciufulit, cu hainele şifonate, cu pantofii prăfuiţi. Aşa e el, n-ai ce-i face!
În următoarele zile, la fel. Parcă nici nu vorbisem cu el. Erau şi mai multe hârtii pe stradă, în curţile oamenilor. Aşa că am hotarât să merg acasă la el şi să stau de vorbă cu părinţii lui. Am găsit-o pe mama lui Ciuli în bucătărie, frumos pieptănată şi îmbrăcată. În jurul ei, totul strălucea de curaţenie. Când i-am spus de băiatul ei, s-a amărât deodată:
- Da, doamna Gheo, tare ne mai necăjeşte şi pe noi! De-aţi vedea ce-i la el în cameră! Să nu vă vină să credeţi! I-am făcut de sute de ori curăţenie, degeaba! Stă toată ziua şi citeşte.
- Foarte curios! Un băiat care citeşte aşa de mult şi să fie aşa de dezordonat!
- Şi-a făcut o lume a lui, cu basme şi poveşti, dar şi un obicei rău: lasă lucrurile pe unde se nimereşte. Da. Suntem cu adevarat supăraţi!
Am mai stat de vorbă un timp cu doamna Trot, încercând să găsesc o soluţie. N-a fost chip. Doamna Trot le încercase pe toate.
Mă întorceam acasă, cu gândul la cele spuse de mama lui Ciuli, când văd nişte copii apropiindu-se de mine râzând întruna. Au dat să spună ceva, dar n-au reuşit. Am aşteptat să se liniştească. Nona a fost prima care s-a putut opri din râs:
- Doamna Gheo, ati auzit ce-a păţit Ciuli?
- Nu. Dar ce s-a întâmplat? Am întrebat eu nerăbdătoare.
- Astăzi, după ce Ciuli şi-a mâncat bomboana, a vrut, ca de obicei, să arunce hârtia pe jos. Însă, hârtia i s-a lipit de deget şi i-a spus că nu se dă jos decât dacă o pune în coş. Iar până la şcoală, Ciuli n-a mai găsit nici unul. Când l-am văzut intrând în clasă aşa, am râs cu toţii de ne-am prăpădit.
- Şi culmea, doamna Gheo, coşul era la scuturat, iar Ciuli a trebuit să stea, prima ora, cu hârtia lipită de deget.
- Aşa a scris lecţia. Doamne, ce ne-am mai distrat!
- Era cât pe-aci să ne dea doamna învăţătoare afară din clasă.
- În pauză, ne-a întrebat unde este coşul, că doar, n-a fost niciodată la el. Când a ajuns în dreptul lui, hârtia, singură, s-a lăsat să cadă în coş.
- Poate de-acum o să se învăţe minte! Nu-i aşa doamna Gheo?
- Să sperăm, i-am încurajat eu şi am adăugat: norocul lui că doamna învăţătoare nu l-a scos la tablă.
- Oh! Daa!
Dar Ciuli nici de data asta nu şi-a dat seama de greşeală. În schimb, nici nu şi-a imaginat , chiar dacă citea atâtea cărţi, că poate să i se întâmple ceva mai rău ca-n poveşti, şi tocmai lui.
Într-adevar, de-abia după această întâmplare, Ciuli a învăţat cât de important este coşul de gunoi.
Era într-o dimineaţă de vară, şi ne pregăteam cu toţii să mergem într-o excursie. Vremea era minunată, ca pentru excursii. Şi totuşi, în loc să ne grăbim spre autobuz, cu toţii ne-am îndreptat spre poarta lui Ciuli, unde era o zarvă de nedescris. Poarta era blocată de hârtii, hârtii care vorbeau toate odată, de nu se mai înţelegea nici în cer nici pe pământ. Ciuli era în curte, de partea cealaltă a porţii şi nu putea să iasă în stradă, chiar dacă, de data aceasta, era frumos îmbrăcat, aranjat de mama lui, doamna Trot.
- Nu, dacă ieşi din curte, ne lipim de tine: de ochi, de gură, de mâini…strigau toate hârtiile odată.
- Te-am răbdat destul…
- Cât ai să-ti mai baţi joc de noi?
- Cu ce suntem noi vinovate?
- Da’ ce suntem noi, să ne arunci când ici când colo?
- Cu ce ţi-am greşit noi?
- Uite, ce frumoase suntem; avem fundiţe, cireşele pe noi…
- Eu am capşunele….
- Iar eu, ursuleţi.
-Unele din noi suntem strălucitoare. Fetiţele nici nu ne aruncă. Din contra, ne netezesc şi ne pun în caiete…
- Pe-o soră de-a mea a pus-o semn de carte…
- Şi ce carte frumoasă!
- Pe alta a făcut-o fundiţă la păpuşă.
- O alta a ajuns faţă de masă pentru păpuşi.
- Chiar şi eu am folosit o hârtie strălucitoare pentru faruri la o maşinuţă de-a mea, le-a încurajat Act.
- Vezi! Şi prietenul tău are grijă de noi, iar tu….! Toată ziua ne arunci în faţa maşinilor….!
- Ne mai ceartă şi lumea că le stăm în cale, că stricăm aspectul străzii…
- Şi au dreptate, au stigat copiii în cor.
Deodată, din tot grupul de copii, a ieşit Citi şi s-a apropiat de poartă:
- Hai, Ciuli! De ce eşti rău? Uite ce frumoase sunt hârtiile astea! Şi necăjite peste măsură !
Atunci, au prins curaj şi ceilalţi copii: Coni, Măşor, Sori, Nona.
- Hai, Ciuli, tu care ne spui atâtea poveşti frumoase!
- Bine, promit, dar să ştiţi că nu-s obişnuit şi s-ar putea, din când în când, să mai scap vreuna…
-Ei, bine, una, două, dar nu pe toate. Vom fi şi noi, pentru început, înţelegatoare, i-au strigat hârtiile. Da’ promiţi? Spune drept! Promiţi?
- Da. Promit, a răspuns Ciuli, cu ochişorii gata, gata să dea în lacrimi.
Fusese pus la o mare încercare.
Atunci, toate hârtiile s-au dat jos de pe portiţă şi-au căzut grămadă, jos. Toţi copiii le-au luat, le-au dus la cos şi, victorioşi, împreună cu Ciuli, s-au îndreptat spre autobuz. Ne-a mustrat şoferul, că am întârziat, dar câştigasem un lucru de preţ: îl convinsesem pe Ciuli să ducă hârtiile la coş.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)